Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ESTE USOR SA NI SE TULBURE INIMA CÂND TRECEM PE DRUMUL VIETII



„Sa nu vi se tulbure inima. Sa credeti in Dumnezeu, sa credeti si in Mine!” Ioan 14.1

Este usor sa ni se tulbure inima atunci cand trecem pe drumul vietii, fiindca nu stim ce anume ne va aduce clipa urmatoare sau ziua de maine. Astazi suntem in putere si ne credem stapani pe destinul nostru, dar nu peste mult timp tot universul nostru se prabuseste in neant, fiind coplesiti de tragedia conditiei umane.

Fiindca indiferent cat suntem de constienti sau nu de aceasta realitate, totusi existenta umana sta sub semnul unui sfarsit, pozitionat undeva pe axa timpului asemenea unui musafir nedorit, care abia asteapta sa ne viziteze si pe care nu il putem evita. Finalul nu poate fi amanat, iar cand clipa fatidica a sosit, nimic nu mai poate sa opreasca derularea deznodamantului unei vieti traite pe pamant.

Tocmai de aceea, omul incearca sa uite de conditia trecatoare, angrenandu-se intr-o multime de activitati, mai mult sau mai putin folositoare, dar care la un loc ajung sa ii umple tot timpul si toata cugetarea. Astfel, el devine plin de o multime de ganduri, ce freamata nerabdatoare in a-si gasi materializarea prin nenumarate proiecte. Orice clipa ajunge sa fie folosita la maximum, fiindca astazi traim, dar maine nu se stie exact ce va fi.

Iar daca vin momente de singuratate sau de liniste, imediat devenim nelinistiti si cautam companie, tocmai fiindca in aceste clipe devenim impresurati de golul launtric, pe care nimic nu il poate umple. si astfel, intr-o atmosfera de agitatie, dusa uneori pana la extrem, ne indreptam catre sfarsitul inexorabil, fara a avea vreo perspectiva a ce va fi si mai ales, fara a fi in vreun fel pregatiti.

Cu toate acestea, nu putem fugi la nesfarsit de aceasta realitate, ce reuseste adeseori sa ne tulbure cugetarea si inima, adica simtamintele. Iar durerea generata de aceasta constientizare creeaza o suferinta ce nu poate fi niciodata pe deplin a fi descrisa in cuvinte. si atunci, mai este ceva de facut?

In urma cu patruzeci si patru de primaveri, am aparut in aceasta lume intr-o frumoasa Duminica de Florii, la mijlocul lui aprilie, in inima tarii, la Brasov. Acest lucru, precum si farmecul inconfundabil al primaverii, m-au determinat sa am mereu in minte faptul ca nu exist la intamplare, ca un sens se afla in spatele tuturor lucrurilor, iar mai presus de toate vegheaza un mare Demiurg si Creator.

A fost o credinta instinctiva, rezultata in urma unui proces misterios, interior, nedirijat din afara prin educatie sau ceva similar. Erau vremuri atee, iar a vorbi despre Dumnezeu devenea rapid un lucru primejdios. Despre El se povestea pe ascuns, iar la biserica oamenii erau notati, pentru a fi identificati ulterior daca lucrurile deveneau prea serioase in ce priveste credinta.

De fapt, „a crede” era un pacat capital fata de o societate ce refuza in mod fatis existenta unei instante superioare in fata careia este responsabil fiecare om. si tocmai de aceea, afirmarea increderii in El reprezenta un act de sfidare a regimului, un lucru ce trebuia oprit si pedepsit, ca un exemplu ce nu trebuie urmat.

Dar puterea combinata a primaverii si a Floriilor m-a urmarit de-a lungul unei copilarii sinuoase, a unei adolescente chinuite si a unei tinereti marcate de frustrare si neimplinire din multe puncte de vedere. Acea energie invioratoare a vietii ce nu se naste la intamplare, ci este rezultatul vointei unui Creator Atotputernic, m-a impins mereu inainte, chiar si atunci cand slabiciunea ma coplesea sau temerea ma topea in fata unui viitor imprevizibil.

In felul acesta, am inteles ca singurul antidot pentru „tulburarea inimii” este credinta ce se prinde ca o ancora de catre divinul Sustinator. Fiindca indiferent cat de universali sau de ecumenici am dori sa fim, nu putem sa avem credinta decat prin Cel trimis a fi deopotriva om si Dumnezeu.

Cu respect ma aplec sa studiez orice ideologie si orice religie. Cu reverenta deschid cartile sacre ale tuturor popoarelor de pe pamant, lipsit fiind de rautate sau de orice gen de prejudecata. Insa in acelasi timp, sunt profund constient ca numai prin Cel trimis putem sa fim rascumparati, numai prin El putem sa depasim orizontul finit al vietii de pe pamant, numai prin El si prin cuvantul Sau.

Si tocmai de aceea, am ajuns sa iubesc numele Sau, sa fiu tot mai convins ca dincolo de negura ce inconjura lumea in care traim, sunt asteptat in vesnicia lumii Sale. Iar trecerea prin labirintul lucrurilor prezente nu reprezinta decat ocazia de a cunoaste tainele providentei Sale, de a avea o tot mai mare patrundere asupra modului in care este alcatuit acest univers, asupra legilor care il determina si care in final, asemenea unui arc de bolta, ma trimit direct la Creatorul lor.

In felul acesta, am ajuns sa pretuiesc momentele de tacere, clipele cand stau fata in fata cu mine insumi, insa nu singur, ci impreuna cu El! Acea temere stranie in fata repausului mi-a fost anihilata de simtamantul prezentei Sale impreuna cu mine, de acea interventie continua a Celui trimis sa fie Mantuitorul meu. Iar ocaziile cand stau singur in fata marelui univers nu ma mai tulbura, fiindca mereu prin intermediul sau disting chipul Celui care le-a chemat la existenta.

Insa pentru o societate moderna, tehnologizata si orientata spre castig, asemenea meditatii par lipsite de noima. In iuresul unui program zilnic tot mai ocupat, ajungem sa uitam de conditia noastra trecatoare si astfel nu bagam de seama cum zilele trec, iar etapele vietii sunt lasate in urma noastra cu viteza unui avion ce trece pe deasupra feluritelor orase in drumul sau.

Distantati la o mare altitudine, privim detasati la pamantul de sub noi, prinsi intr-o multime de ambitii si planuri, unele dintre ele riscante, fara a remarca faptul ca trupul nostru se modifica imperceptibil, dar sigur, ca ridurile devin tot mai adanci, ca supletea de odinioara a si trecut, iar la orizont se vede Marea bariera ce separa lumea noastra de vesnicie. Aceasta uitare de sine nu aduce bucurie, ci doar o satisfacere de moment a simturilor, insa niciodata un confort al constiintei launtrice.

De la ateismul declarat la cel implicit, societatea noastra a trecut de la o extrema la alta, pentru ca in final sa nu gaseasca odihna in niciunul dintre aceste sisteme de gandire si actiune. Fiindca dincolo de tentatia castigului de moment si de distractia prezenta, se afla mereu repausul si linistea unui cosmos ce nu isi deschide portile decat pentru cei care au ajuns sa Il cunoasca pe Marele Autor.

Nu exista tristete sau teama pentru omul care a ajuns sa distinga zambetul plin de compasiune al Creatorului, care s-a deprins sa distinga tonul vocii Sale si sa simta prezenta Sa invioratoare, care indiferent de etapa vietii iti spune mereu: „Nu te teme! Sunt impreuna cu tine si voi fi mereu alaturi de tine pana la capat!”.

„Va las pacea, va dau pacea Mea insa nu precum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima si nici sa nu se teama!” Ioan 1.27

Octavian Lupu
Bucuresti
11.04.2012


http://biblephone.net/bible/index.php/gr+ro+ro+ro/9+2+3+7/web/Joh/14


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page