Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Focul pacatului si apa curata a virtutii




„Sa fii abil e ceva, dar sa fii cinstit, asta merita osteneala.”
Constantin Brancusi



    Citim in ziarele acestei saptamani: „Cel mai cautat infractor al momentului”. „Magistratii Inaltei Curti de Casatie si Justitie au emis, joi 22 martie a.c. un mandat de arestare in lipsa a unui deputat acuzat de mai multe inselaciuni imobiliare…” Iata o noua tema de reflectie care m-a determinat sa astern ganduri despre virtute, cuvant ce provine din latinescul „virtus”, insemnand integritate morala, existenta ei nefiind posibila fara libera alegere, a spus-o chiar unul din cei mai reputati Sfinti Parinti ai Bisericii – Origene (185-254).
Se poate vorbi de mai multe virtuti, despre virtuti  religioase si virtuti morale.
Virtutile religioase sunt considerate a fi suprafiresti sau insuflate - daruri puse de Dumnezeu in inima omului - care ii orienteaza viata spre fapte bune. Aceste virtuti sunt: dragostea, credinta si speranta. Opusul lor: ura, lipsa de credinta si disperarea.
Dragostea este puterea, energia trairii spirituale manifestata prin sentiment, ratiune si vointa fata de sine, de lume si fata de Dumnezeu, fiindca „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 16) ; credinta este un dar de la Dumnezeu, prin care primim si pastram ca adevaruri, toate cele scrise in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie: „Cel ce crede in Mine chiar de va fi si muri, viu va fi”; speranta este asteptarea cu incredere a implinirii tuturor binefacerilor, „Hristos in voi, nadejdea slavei" (Col. 1:26-27).
Virtutile morale sunt deprinderi dobandite in practica vietii. Ele exprima esenta si perfectiunea morala; controleaza toate actele, faptele si atitudinile noastre, modeleaza si structureaza intreaga noastra viata. Ele sunt: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea si taria. Aceste virtuti se mai numesc si cardinale, fiindca ele stau la temelia celorlalte virtuti si pe ele se reazema viata cinstita. Opusul lor: prostia, nedreptatea, neinfranarea, slabiciunea.
Intelepciunea este cea care ajuta echilibrului vietii noastre, infaptuirii de lucruri cinstite, prin prudenta, prevedere; dreptatea presupune raportarea activitatilor noastre la respectarea normelor divine (Cuvantul lui Dumnezeu) si a normelor de drept juridic (stabilite de conducatorii tarilor); cumpatarea presupune stapanirea poftelor, masura in toate actele si faptele vietii (in mancare, bautura, imbracaminte, in vorbe, avutie si in tot comportamentul); taria este virtutea morala care intareste sufletul si cugetul in urmarirea binelui; ne face capabili sa depasim toate greutatile vietii.
Sf. Macarie cel Mare spunea ca toate virtutile sunt legate intre ele, formand un lant duhovnicesc, una atarnand de cealalta. Fiinta tuturor virtutilor este insusi Iisus Hristos si El trebuie sa fie etalonul comportamentului nostru.
In alt eseu afirmam ca cinstea nu este o vocatie (atractie innascuta), dar este o optiune dobandita prin educatie sau autoeducatie si prin vointa. Cinstea ca atare este o virtute, una dintre cele mai complexe, pentru ca in ea se aduna si se sintetizeaza multe alte virtuti, este o calitate morala care include: intelepciunea, dreptatea, cumpatarea, sentimentul demnitatii, corectitudinii si serveste drept calauza in conduita omului. Opusul cinstei este coruptia. Un om cinstit lupta in viata pentru biruinta binelui, pentru fericire. Orice comunitate omeneasca este echilibrata, sanatoasa si prospera, atunci cand se afla in ea o majoritate de oameni cinstiti. „Nu exista mostenire mai pretioasa decat cinstea” scria William Shakespeare.
Coruptia, acest mare pacat omenesc, este definita ca fiind: decadere, depravare, desfranare, destrabalare, dezmat, imoralitate, perversitate, pierzanie, stricaciune, viciu, desantare, descompunere, putreziciune, seducere… Sf. Ioan Gura de Aur (347-407) spunea ca focul pacatului se stinge doar prin apa curata a virtutii. Se pare ca in zilele noastre izvorul acestei ape a cam secat… focul se extinde, pompierii nu mai prididesc a-l stinge.
Politicienii definesc coruptia ca fiind „abuz de putere savarsit in scopul obtinerii unui profit personal, direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, in sectorul public sau in sectorul privat”.
Majoritatea oamenilor privesc coruptia ca fiind determinata de legi prost facute si incalcate in mod sistematic de chiar cei care ar trebui sa vegheze la aplicarea lor; clientelism si clici in competitie pe resurse. Sunt destui oameni abili in a eluda legile, netinand seama de moralitatea necesara unui om care intra in afaceri si trag probabil dupa ei in mocirla si pe alti oameni, profitand de lacomia sau de naivitatea lor. Ma tot intreb, cand si cum au dobandit acesti oameni o atat de bogata cultura infractionala? Cum de s-au putut perfectiona intr-un timp atat de scurt? Baieti destepti, nu gluma! Bine sesiza cineva ca astazi „bisericile si manastirile sunt aproape goale, in timp ce salile tribunalelor, puscariile, tripourile, bordelurile, discotecile sunt mereu pline.” Chiar ma intreb unde or incapea atatia nemernici? Dar au grija judecatorii sa le dea condamnari cu suspendari! Platesc, fiindca au de unde si stau bine-mersi acasa. Cam asta inseamna, nu? Cate ore de munca ar putea presta toti acesti inculpati in schimbul acestor procese tergiversate, plimbari prin tribunale? Cata energie pierd toti acesti tineri in discoteci si bordeluri, in loc sa practice diverse sporturi, sa viziteze muzee, sa caute sali de concerte, biserici pentru a se cultiva, sau sa creeze ceva folositor prin munca lor?
Filozofii vremurilor au fost preocupati de integritatea morala a oamenilor, pentru binele societatii in care traiau. Socrate (470 i.Hr.-399 i.Hr.) afirma la vremea sa ca oamenii nu sunt virtuosi de la natura, virtutea nu e chibzuinta, adica judecata cumpanita, logica, ea nu se poate invata, ci e data oarecum prin har divin celor care o au; ceea ce ii calauzeste insa spre virtute este parerea adevarata.
Filozoful grec Aristotel (384 i.Hr.-322 i.Hr.),  considera virtutea de doua feluri: o virtute a ratiunii si o virtute morala; prima se dezvolta prin invatatura si are nevoie de experienta si de timp, virtutea morala insa, se capata prin obisnuinta. Astfel trage concluzia ca nici una din virtutile etice nu este data de natura, caci nimic din ce apartine naturii nu poate fi schimbat prin obisnuinta. Avem doar o dispozitie naturala sa le primim in noi. Aceasta dispozitie nu poate deveni realitate decat prin obisnuinta: „construind, devii un constructor, cantand la chitara devii un chitarist, tot asa prin actiunea dreapta devenim drepti, prin observarea masurii devenim masurati, prin actiuni de curaj – curajosi.”
Virtutea morala a caracterului este insa un habitus, adica o deprindere care ramane sub forma de dispozitie activa. „Ea nu se invata!”, este raspunsul lui Aristotel la problema care, de la Socrate a preocupat toata filozofia greaca, anume de a sti daca virtutea se poate invata, capata prin stiinta. „Cunoaste-te pe tine insuti” spusese Socrate, fiindca raul este facut cand nu cunosti binele; nu este o cunostinta capatata, cat o deprindere, un stil al actiunilor noastre obtinut prin exercitiu.
Pentru a face bine, a fi cinstit, mai intai trebuie sa te departezi de rau, de ispite. Cineva sfatuia: „Acolo tine-ti caruta, departe de apa care clocoteste si de vartej”. Mai clar, din tabloul virtutilor, cinstea s-ar putea cuprinde in cele doua: justitie si prudenta, iar necinstea: profit bazat pe inselaciune. Ratiunea omului ii serveste pentru a distinge si a alege ceea ce este bun. Pentru Aristotel viata trebuie condusa de ratiune, intrucat ratiunea apartine numai omului si cu ajutorul ei viata poate fi fericita pentru el.
Teologul, filozoful crestin, Fericitul Augustin (354-430) considera ca sufletul care este de esenta spirituala si nemuritor, poate contempla in el ideile eterne, aceasta contemplare formand intelepciunea, dar el poate contempla in el si adevarurile morale, aceasta insemnand ca si adevarurile morale au o origine transcendenta; de origine divina fiind, ele sunt eterne, exprima iubirea si calitatea lui Dumnezeu. Aceasta se traduce prin iubire in relatiile dintre oameni. Raul nu poate fiinta definitiv, el fiind numai „o lipsa”, „o neimplinire”, asa cum mai tarziu avea sa spuna si Einstein.
Filozoful englez Francis Bacon (1561-1626) este intransigent si ne avertizeaza in scrierile lui: „Nu aripi trebuie sa se puna spiritului omenesc, ci plumb, caci cu prea mare usurinta se avanta in cele mai inalte abstractiuni, pierzand orice contact cu experienta.”
René Descartes, filozof si matematician francez (1596-1650), sustinea ca nu este necesar ca ratiunea noastra sa nu se insele; este de ajuns constiinta noastra sa ne arate ca nu ne-au lipsit niciodata hotararea, vointa si virtutea de a executa toate lucrurile pe care am judecat a fi cele mai bune si in acest fel virtutea singura este suficienta pentru a ne face fericiti in viata aceasta, fiindca virtutea cand nu este luminata indeajuns de intelect, poate fi falsa, poate sa ne duca pe drumul raului, ori tocmai ratiunea impiedica falsitatea ratiunii, considerand totodata ca Seneca - considerat un mare moralist - nu a dat toate principalele adevaruri pentru cunoasterea mai usoara a virtutii, pentru reglementarea dorintelor si pasiunilor noastre. Fac o paranteza amintind o indrumare pretioasa a lui Seneca: „Sa exprimam ceea ce simtim, sa simtim ceea ce exprimam; vorba sa semene cu fapta”.
Pe de alta parte, matematicianul, fizicianul si filozoful Blaise Pascal (1623-1662) ne spune sa nu cautam siguranta si certitudine in ratiunea noastra; ea va fi totdeauna inselata de inconstanta aparentelor. Suntem plini de lucruri care ne arunca in afara: pasiunile ne imping in afara, obiectele din afara ne tenteaza si ne cheama si astfel filozofii ar propovadui in zadar „Intrati in voi insiva!” Singurul lucru care ne mangaie in mizeria noastra este divertismentul si el este tocmai cea mai mare dintre mizeriile noastre, caci el ne impiedica sa ne gandim la noi si ne duce spre pierzanie. A avut oscilatii intre rationalism si scepticism (era si foarte tanar pe atunci; moare la numai 39 de ani), spre finalul vietii alegand credinta. Din punctul lui de vedere, gandirea determina maretia omului: „Omul nu este decat o trestie, cea mai slaba din natura, dar este o trestie care gandeste.” Concluzia lui este sa evitam excesele - atat excluderea ratiunii cat si neadmiterea ei. Despre inima, Pascal spunea ca „Inima are ratiunile ei, pe care ratiunea nu le cunoaste”. Tot el amintea ca in lumea noastra „Iisus a venit cu stralucirea ordinei sale.”
Filozoful german Immanuel Kant (1724-1804) afirma clar ca virtutea - intelegandu-se acel ansamblu de calitati umane printre care si cinstea - poate fi dobandita, ea nu e nascuta, acest fapt ar reiesi chiar din notiunea ei fara a fi nevoie sa ne raportam la cunostinte antropologice din experienta, caci facultatea morala a omului nu ar fi virtute daca nu ar triumfa prin puterea principiului in lupta cu puternicele inclinari contrare. Vorbind despre virtute, Kant concluziona: „Ea este produsul ratiunii practice pure, intrucat aceasta in cunostinta superioritatii sale, din libertate castiga predominanta asupra inclinarilor.”
Kant, cel caruia doua lucruri ii umpleau mintea cu o vesnic innoita si sporita admiratie si veneratie: „Cerul instelat deasupra mea si legea morala din mine” al carei scop, spunea, nu se opreste la hotarele acestei vieti, ci se intinde spre infinit (Critica ratiunii practice).

Vavila Popovici – Raleigh, NC

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page