Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PASTELE DE FOC DE LA COSTESTI



Sarbatorile de Pasti vin intotdeauna cu bucurie pentru oameni, dar o intamplare nemaiauzita a facut sa fie un Paste de foc. Mi-a amintit-o un prieten din adolescenta, care zilele trecute m-a sunat la telefon.
Refugiat cu parintii din Basarabia in comuna mea natala, mi-a povestit cate ceva din primele impresii despre oamenii Tiganestiului de Teleorman in mijlocul carora poposisera in preajma sfintelor Pasti. A fost impresionat de felul cum oamenii traiau adanc o intamplare cutremuratoare, chiar daca trecuse mai mult de zece ani si nici nu se intamplase in satul nostru, ci la ceva distanta, in comuna Costesti din judetul vecin, Arges. Imediat mi-am amintit, ca in vara trecuta si eu auzisem un ecou al acestei imtamplari dainuind peste doua generatii. Era un blestem al unei barane aruncat cu naduf vecinului de dupa gard cu care se afla in vrasmasie: "Dea Domnu` sa traiesti ca popa din Costesti". Astfel au reinviat povestirile auzite in copilarie despre acea terifianta intamplare.
In 1930 ziarele vuiau anuntand o stire care avea sa ingrozeasca nu numai Romania, ci intreaga omenire. In ziua de 18 aprilie a ars biserica din comuna Costesti impreuna cu 118 suflete dintre care 100 erau copii.  
In  acea zi, Vinerea Mare, peste sat se lasase amurgul calm, fara sa prevesteasca nimic rau. Viata pulsa in linistea acestui senin al inserarii de primavara. Suflarea satului, cu mic cu mare, dupa obiceiul strabun, cu haine noi, se pregatea sa mearga la biserica, n-aveau cum sa-si inchipuie ca in curand vor fi zguduiti din temelii. Copiii, in mana cu o lumanare imbracata in flori, paseau cuviincios spre biserica, fara sa-si inchipuie ca acesti pasii ii duc spre o moarte cumplita. Paseau cu sufletul plin de bucurie ca vor canta Prohodul Domnului.


Biserica din satul vecin, asemanatoare cu cea din Costesti


Biserica era mica si veche de peste 200 de ani, construita din lemn, cu o intrare joasa, pentru care trebuia sa te apleci ca sa patrunzi inauntru si cu usa deschizandu-se spre interior. In biserica, neputand incapea toti oamenii, au intrat numai copiii, inghesuindu-se cum au putut, iar cei mari au stat afara, cat mai aproape de biserica pentru a asculta Prohodul.  Lumina  nu putea patrunde prin micutele ochiuri de geam zabrelite si singura sursa de lumina era cea venita de la  lumanari. O lumanare si-a intins flacara pana la o coroana de celuloid. Dascalul a stins-o cu palmele, dar o scanteie a urcat in pod si in scurt timp, limbi de foc se inaltau uriase deasupra bisericii vazute si de la 10 kilometri distanta. A inceput un vacarm greu de inchipuit in care tipetele disperarii erau infioratoare. La usa s-a creat  busculada, copiii n-au mai putut iesi, iar parintii de afara, in marea lor disperare, bulucindu-se unii peste altii, au blocat iesirea. Au urmat scene apocaliptice. Parea ca Iadul a coborat pe pamant. Vazduhul s-a umplut de  tipetele de groaza ale parintilor innebuniti de spaima si ale copiilor chemandu-si parintii sa-i salveze. Au ramas acolo inecandu-se de fum,  zbatandu-se si racnind de durerea carnii care sfaraia arzand. Vacarmul parca a durat o vesnicie, dar in curand tipetele copiilor au incetat, doar trupurile inca mai continuau sa se zvarcoleasca in spasme. Mirosul de carne de om arsa a inceput sa se raspandeasca pe mai multi kilometri. Intr-o jumatate de ora focul mistuise totul. Cand au venit peste doua ore pompierii din Pitesti au gasit un morman de corpuri incolacite unele peste altele, care inca mai fierbeau in mistuirea jarului. Un singur tanar a putut patrunde inauntru si a povestit apoi grozavia pe care a vazut-o, dar dupa doua luni a murit si el din cauza arsurilor. A descris imagini terifiante, copiii in chinurile flacarilor,  preotul inca viu,  in picioare cuprins de flacari strigand: "Doamne, Tu ai murit pe cruce, eu mor pe altarul Tau". In dimineata urmatoare, la cateva ore dupa foc, preotul Dumitru Visinescu, a fost gasit carbonizat. Sub bratele lui se afla unul dintre fiii sai, de 11 ani, pe care incercase sa-l salveze din flacari. Ca printr-o minune, Sfanta Evanghelie a fost descoperita intreaga, sub preot, fiind afumata doar pe margini. Preotul acesta L-a slujit pe Dumnezeu pana in ultima clipa. Acum, Evanghelia se afla la Muzeul National.
Copiii carbonizati, scosi din cenusa, au fost intinsi in curtea bisericii  pe doua randuri la capatai cu parintii lor, adevarate monumente ale durerii.
Din presa vremii care ne-a lasat mai multe marturii, redau un scurt citat: "O femeie isi pierduse toti cei cinci copii ai sai. Aliniase cadavrele pe iarba, in ordinea varstei. Iaca pe Ancuta, spunea ea, asta e Marioara, el e Nicolae. Ancuta nu avea cap, o bucata din sira spinarii iesea din gulerul bluzei. Marioara avea numai craniul. Nicolae avea teasta capului sparta, fara creier. si femeia se silea, in halucinatia ei, sa dovedeasca cu fotografiile aduse de acasa ca aceia si nu altii sunt copiii ei".
Inmormantarea a avut loc in a doua zi de Pasti si a fost sustinuta financiar de autoritati.
Multe zile au rasunat strigatele de jale ale intregului sat ramas fara copii, pana cand treptat oamenii s-au istovit plangand. S-a asternut apoi o tacere grea, apasatoare si orice activitate a incetat. Timp de multi ani, la Costesti, horele satului sau cele traditionale in duminica Pastelui, nuntile sau alte petreceri s-au tinut in satele vecine.
E lesne de inteles ca aceasta tragedie din Costesti a facut inconjurul pamantului. Au venit ajutoare din toata tara si din intreaga lume. Regina Maria si principele Mihai au venit la inmormantarea celor disparuti.
Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat ca in fiecare luni dupa Pasti sa se faca pomenirea celor arsi in biserica din Costesti.
Pe locul tragediei  s-a ridicat imediat o capela, iar in 2003 s-a construit o biserica mica din piatra, iar locul unde a fost biserica de lemn este imprejmuit cu un gardulet. Dupa cinci ani oamenii aveau o biserica noua si incapatoare.
Astazi sunt din ce in ce mai putini oamenii care-si mai amintesc aceasta tragedie. Ar fi un mare pacat sa lasam sa cada sub pecetile uitarii aceasta intamplare care a atins fibra cea mai sensibila din strafundul inimilor omenesti, motiv pentru care am asternut cu emotie aceste randuri.
Inchinandu-le si lor un gand, ne vom petrece Sfintele Sarbatori ca in toti anii in pace si liniste, rugandu-ne ca Cel de Sus sa ne fereasca de urgii care pot veni si din senin si trimitand o urare crestineasca tuturor semenilor nostri: HRISTOS A INVIAT!

Elena Buica,
Canada


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page