Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

BINELE SI RAUL



„Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac in el.”
Petre Tutea

   
   La vremea cand am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, incepeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui in armonie raul cu binele… si totusi, in lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta imbinare produce durere si fericire”, cunoscand ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pana atunci, ca binele care aduce folos si raul - opus binelui -  exista in viata noastra ca principii antagonice. Mai tarziu mi-am dat seama ca ele coexistand, nu ar trebui sa fie intr-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor in armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.
   Din povestea cu Adam si Eva in Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei  muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfantului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amandoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, interzicand omului sa manance din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amane contemplarea lumii create si vazute, punand inaintea omului alternativa: cunoasterea Lui - Cauza omului fiind - prin reflectie intelectuala si practica asupra lui insusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, intarita in nemurire prin har, si in final la indumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (indemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut in labirintul simturilor. Pomul vietii, care trebuia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins in favoarea pomului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi in lume atat de mult rau?
   Cand aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar in data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat inarmat intr-un coafor din centrul capitalei impuscandu-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cat de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, infatisandu-se ca o rasturnare de valori ce au fost incadrate intr-o ordine ierarhica de insusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atat in ceea ce priveste fiinta sa, cat si in ceea ce priveste activitatile sale. In acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul oranduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinand ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, in general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?
   Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu - Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savarseste prin voia libera a omului. Insusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punand toata responsabilitatea inrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cat traieste invata si este invatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala - glasul lui Dumnezeu in sufletul omului - glas care-l indeamna la implinirea legii morale. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea: „Cand Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit in fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei", ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, intunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotari pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este inzestrat omul, el putand deveni stapanul faptelor sale, apeland la cunoastere, judecata si discernamant. Faptele bune sau morale sunt faptele savarsite in cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savarsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu invatam de atatea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfantul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…"(Invataturi 7). Uneori, insa, este prea tarziu, omul distrugandu-si viata prin savarsirea raului.
   Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii.
Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere in savarsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a invatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamantul in cazul acestor crime?
   De la primii filozofi greci etica n-a insemnat decat unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau in aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil in mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de intelepciune. Socrate spunea ca „Suprema intelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de intelepciune ( philein – a iubi, sophia – intelepciune) si lumina avuta in sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului il scoate pe om din mediocritate si il inalta.
   Morala crestina are cateva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au in comun faptul ca in preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamant, firea decazuta a omului refacandu-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavarsirea insa, sfintenia, dobandirea mantuirii in sensul adevarat al cuvantului incepe aici pe pamant, este un proces indelungat si se continua in viata de dincolo. Atat morala crestina cat si etica filozofica cer savarsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori in legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este insusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si in aceeasi masura bunatatea - virtuti majore - au fost si raman pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina insa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza in iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria in „Incercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.
   Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista in cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede in originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntand la sacru, la religie, omul modern isi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.
   Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi in mainile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh,
North Carolina   


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page