Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CATRE DIMITRIE GRAMA



(Continuare din editia precedenta)

Prin aceasta, pe langa prestigiul Bisericii in viata oamenilor, a crescut si al sau personal, Prea Fericitul Teoctist ajungand a capata o platforma pe care el chiar ca nu si-o construise. Isi construisera altii in jur, avand nevoie sa o ridice si pe a lui, tocmai pentru ca se simteau dependenti si nu aveau cum sa neglijeze influenta Bisericii la populatie, ceea ce insemna si electorat. I s-au acordat onoruri lumesti, adularea, concesiile si onorarea prompta a cerintelor adresate guvernarii. Satisfactiile a ceea ce castiga pentru cinul sau de la penibilii politicieni erau atat de mari incat, intr-o asemenea situatie, cine n-ar vrea sa evalueze si sa se bine convinga cat de temeinice sunt acestea?!
Stiam bine cat era de fericit cand, la poalele Dealului Patriarhiei, s-a trasat si s-au facut toate formele cadastrale ale locului in care urma sa se ridice noua Catedrala si mi-a marturisit de mai multe ori aceasta bucurie de ctitor pe care o avea implantand acolo, conform traditiei, crucea care marca locul viitorului altar. Eu, care il  vazusem si in anii urbanismului cu demolari de biserici de sub dictatura, cand imi vorbea cu resemnare despre faptul ca Ceausescu il trimitea cu tot cu palat patriarhal la Vacaresti spre a sterge aici, in centru, urmele bisericesti ale intemeierii Bucurestilor, ii simteam acum trairea inaltata si fierbintea recunostinta pe care o adresa Dumnezeului sau stiind ca sub pastoratia sa, alaturi de vechea catedrala, se va ridica cea noua, visata acolo de mai multi patriarhi, dar careia el ii sfintise in aceste zile piatra de altar ce avea sa-i stea la temelie. Si, de cate ori coboram de la el, treceam pe langa crucea care mai marcheaza si astazi locul viitorului lacas in parcul de la poale, bucurandu-ma pentru satisfactia sa de gospodar cu vocatie.
Pentru ca, pe neasteptate, candva, sa apara un joc intreg de refuzuri privind locul acestei catedrale, sa se gaseasca altul pe cursul Dambovitei pentru care iarasi sa se faca masuratori si calcule, sa se ajunga la un al treilea, la infruntari cu puterea administrativa, la argumente de neinteles de oparte si de alta si, de abia intr-un tarziu, dupa mai multe refuzuri in care simteai incontrarea pentru incercarea puterii, sa se fixeze noul loc, iar discreta expresie de satisfatie in triumful omenesc sa apara pe fata blajina a omului pe care, atat educatia monahiceasca bine deprinsa, cat si nevoile sau umilinta carora li se supusese il facusera sa traiasca o buna parte a vietii in reala smerenie: Triumfa lumeste. Prostii se fereau din calea sa si ii faceau toate capriciile.
Atunci mi-a trecut prin minte gandul pentru care-mi cer iertare daca e cu pacat, ca toata tevatura cu locul meritat de catedrala nu fusese decat o incercare a puterii, a muschilor omenesti care se voiau evaluati in fata celorlalti muschi, ai guvernantilor care nu erau prea siguri pe ei. Daca nu ca impotrivire, care nu sta bine blandetii arhieresti, macar ca incercare de a-si autoconfirma certitudinile influentei pe care ajunsese sa o detina in noua oranduire. Un cantar strict lumesc prin care se uita tot ce trebuie sa fie hieratic in universul credintei, bazat pe constiinta nimicniciei celor lumesti. Prea Fericitul nu mai era seraficul arhipastor, ci doar omenescul intaistatator care se alinta si cu placerea de a-si permite a beneficia si a uza de puterea lumeasca. Lucru pe care-l consemnez. Dar, prin comparatie cu altii care, in ciuda odajdiilor ce le dau rangul, raman toata viata doar intre aceste vanitoase limite ne atingand nici o data seraficul despre care am vorbit, nu am dreptul sa-l condamn deoarece am avut prilejul sa simt cum acest om gasea deseori taria sa se depaseasca si sa ramana doar ierarh intru Credinta, bazat doar pe puterea acestei credinte, si nu pe controversatele puteri lumesti. Poate ca imbatranise, poate ca valul de satisfactii era prea mare ca sa-l mai fereasca de trufie, asa cum vedem la unii ca nu se feresc de cel mai mare pacat condamnat in Scriptura, chiar si cand valurile puterii lor sunt mult mai mici. Aceia sunt perseverentii in rau care trebuie condamnati pentru ca, prin asta fac cel mai mare deserviciu credintei simple, a oamenilor de rand, indepartandu-i de predica lor neconforma cu faptele.
As incadra aceasta constatare, deci, doar in neputinta de a persevera care l-a condus mai intai la descrisa incercare a fortelor sale cu puterea laica ne lasandu-se pana nu a vazut-o ca-i face pe plac. Putere ale carei slabiciuni si compromisuri, fie vorba-ntre noi, erau atat de mari incat nici nu stiu ce satisfactie mai putea oferi. Dar asta i-a dat un avant nedorit, adica tocmai pe panta alunecarii din hieratic catre actul volitiv personal in fapte mai mici sau mai mari, dupa exemplul inaintasului sau Justinian Marina, caruia recunostea ca ii era dator: „Ca unul care m-am invrednicit sa fiu sfintit de Parintele Justinian Arhiereu, marturisesc ca de la el am invatat foarte multe lucruri in administratie. M-a format si ca ierarh al Bisericii noastre in cei aproape 13 ani de vicariat la Patriarhie... Partas si martor al atator lucrari importante, m-am straduit clipa de clipa sa nu zdruncin increderea Prea Fericirii Sale Justinian...”. Si, astfel, indatorirea aceasta de a-ti lauda mentorul trecand peste ce are el nedemn, omeneste apreciata dar, in cazul sfinteniei unei confesiuni, foarte discutabila, a pus stapanire pe varstnicele sale preocupari incurajate de inclinarea celorlalte capete. Si, astfel, facultatea de Teologie din Bucurestiul eliberat de comunism ca si alte lacasuri, au primit intru cinstire numele patriarhului rosu. Actiuni propagandistice iscusite au inceput a vorbi despre meritele aceluia si nu mai exista loc pentru alti salvatori ai Bisericii. Figura sa a inceput a fi descrisa ca providentiala pentru ortodoxia romana careia ii alungase multi ierarhi dreptcredinciosi precum si toti preotii peste 50 de ani impliniti in anul 1949, acestia fiind pensionati obligatoriu pentru ca parohiile sa fie date unor tineri formati in spiritul supunerii fata de puterea comunista si gata sa slujeasca colectivizarea care, distrugand familia si proprietatea ei, servea bolsevismului international si ca principala arma de smulgere a oamenilor din traditia nationala. Acest preot-politician pus a controla aservirea Bisericii, a fost trimis de comunisti la Iasi concomitent pentru mai multe indeletniciri: si cu titlul bisericesc de „Vasluianul”, ca arhiereu vicar la Mitropolia Moldovei pentru a-l controla, izola si dubla pe Irineu Mihalcescu, dar si, daca e posibil asa ceva:  pe numele sau real de Marina, ca presedinte al organizatiei din Moldova a Frontului Plugarilor – partidul lui Groza aservit total stalinismului.

Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page