Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

SPRE A ÎNDEPARTA O NEDREPTATE CARE PERSISTA








Intru explicarea acestei carti:

Ca, in anul de blestem bolsevic 1949, Episcopul Grigorie Leu a fost ucis de guvernarea comunista devenind martir al Ortodoxiei, este un fapt explicabil: Prin actele sale de dreapta credinta si de aparare a ei, ajunsese a fi nu numai incomod regimului dictatorial, ci chiar periculos inaintarii acestuia, contrazicandu-l prin adevarurile ce ii erau intelese si crezute de populatie. Trebuia inlaturat; iar, fiindca personalitatea lui era in atentie publica atragand si coaguland rezistenta din Biserica, aceasta inlaturare s-a facut rapid, prin crima pagana.

Dar faptul ca, iata, la aproape trei sferturi de veac de la martiriul sau, dupa atatea documente scoase la iveala care dovedesc rezistenta sa in fata antihristului, dupa un alt martiriu, al fiului sau condamnat la moarte de aceiasi guvernanti, dupa carti intregi care-i infatiseaza patriotismul si drepta marturisire, inca nu se ridica lespedea de tacere si de ignorare a muceniciei sale, acesta este un lucru cu totul inexplicabil intr-o lume libera si transparenta mai ales intru Credinta pe care el a slujit-o! Este o nedreptate care persista, indepartarea ei apasand in  primul rand asupra umerilor mei batrani.

O spun eu, cel care am constatat in trecutul nu prea indepartat ca aceasta tendinta de minimalizare a rezistentei noastre prin Biserica se rasfrangea nu numai asupra memoriei unchiului meu, ci chiar asupra faptului ca, in anii de instaurare a comunismului a existat un intreg Grup Sinodal de Rezistenta impotriva aservirii Bisericii la interesle guvernarii atee si ale Moscovei care incerca sa puna Ortodoxia in slujba lui Stalin. ?i nu era doar o tendinta oarecare de nesocotire, ci una cu totul adversa, manata de interesul necinstit de a pune meritele „salvarii Bisericii” pe seama altora: A celor care pactizasera cu dusmanul si nu faceau decat sa o administreze convenabil pentru regimul comunist, adica formal-institutional; doar pentru orbirea populatiei si relatii protocolare in strainatate; dar nu sa o pastoreasca intru misiunea ei divina venita prin Duh Sfant!

Existenta Grupului Sinodal de Rezistenta, care a fost infrant tarziu de acel colaborationist cunoscut drept „Patriarhul rosu”, abia dupa ce a reusi sa inlature din Sinod doisprezece vladici de dreapta credinta, arata ruptura care s-a creat in anii de dupa razboi intre aparatorii Bisericii Nationale si clericii colaborationisti care, punand mana pe ierarhie la fel cum comunistii au pus mana pe tara, adica sub amenintarea tancurilor sovietice, au vandut-o antihristului. Or, acum cand este evident faptul ca aceasta vanzare de rusine si pacat s-a incercat sa fie interpretata drept salvare a lacasurilor de cult - ceea ce este o minciuna, pentru ca la acea ora Stalin reintrodusese Ortodoxia Moscovita in viata publica a republicilor sovietice si a tarilor satelite – ticalosii naimiti, impaunandu-se cu merite in fata enoriasilor, au vrut sa faca necunoscuta ruptura dintre ei si Grupul de Rezistenta care a luptat pentru dreapta credinta ce, pana la urma, s-a pastrat in sufletele credinciosilor si nu in slujirea corupta a unor teologi vanduti.

Se pune, deci problema: E vorba de nepasare, sau de ne-recunoastere a unor adevaruri? E vorba doar de o usor condamnabila ne-recunostinta fata de cei care au vrut sa pastreze neintinate valorile Ortodoxiei, sau de ne-recunoasterea deliberata a faptei martirice a acestora, pentru a lasa impresia ca meritele le au exact cei care au tradat, argumentandu-se fals ca fara tradarea lor nu s-ar fi pastrat deloc Biserica?!... O asemenea afirmatie este demagogie ordinara, nedemna de sutana slujirii Dumnezeului nostru; dar iata ca ea ajunge sa umbreasca Adevarul. Adevarul despre rezistenta Bisericii Ortodoxe Romane prin cei mai demni slujitori ai ei, care nu s-au plecat in fata conducerii comuniste si a amenintarilor aparatului  de represiune!

Cand l-am intrebat pe indreptatitul de prea fericita pomenire Patriarh Teoctist care este situatia demersurilor de canonizare a Episcopului Grigorie Leu, pentru dosarul careia depusesem documente la Secretariatul Sfantului Sinod, vrednicul patriarh mi-a raspuns: „Ehe, e cale lunga; caile ierarhiei ceresti sunt mai complicate!”... Erau complicate deoarece, atunci, in anii instaurarii comunismului, ei fusesera in tabere diferite, iar Prea Fericirea Sa, ca supravietuitor, avea obligatia sa-i laude pe cei din tabara sa, cei care cochetau sau colaborau cu antihristul si pana la urma au decazut in slujba aceluia. Nu-l interesa ca in acei ani existase in Biserica noastra un Grup de Rezistenta, ci isi facea misiunea partizana de a exagera rolul Patriarhului Rosu in „salvarea” lacasurilor de cult. Pentru ca, prin asta, si „meritele”sale, care ii fusese colaborator, erau puse in evidenta, in loc de a fi istoriceste negate si condamnate. Relatez in paginile urmatoare si intelesurile drepte care m-au apropiat de Patriarhul Teoctist; dar nu pot omite faptul ca, de abia dupa trecerea lui la Domnul, a inceput a circula acel document citat din oficiosul Patriarhiei despre care vorbim mai incolo, prin care  Sinodul din care facea parte si Episcopul Grigorie, alaturi de ceilalti sinodali rezistenti, ii retragea Arhimandritului Teoctist rangul obtinut prin ploconirea la guvernanti; ploconire pe care, se mentiona, o faceau el si Justinian Marina sfidand clerul si pe ceilalti chiriarhi...

Dar, pentru a reajunge la intrebarile ce-mi impun aceasta explicatie privind nevoia de a depasi la timpul nostru prezent nedreptatile trecutului, vin din nou si afirm: Ca in anii 1948 – 1954, cata vreme a straduit pentru intarirea unei cinstite si independente Arhiepiscopii Ortodoxe a Romanilor din Occident, fiul Episcopului Grigorie, varul meu,  Arhiepiscopul Vasile-Victor Leu a fost supus unui bombardament cu calomnii produse de Securitate, de KGB si de „Sovrompatriarhia” de la Bucuresti pe care el o numea astfel la posturile de radio libere unde infiintase emisiuni religioase pentru romani, construind acea BISERICa DIN ETER care trecea peste zidul Berlinului unindu-ne ca frati, este un fapt explicabil: Prin misiunea sa primita de la Grupul Sinodal de Rezistenta de a infiinta acea Arhiepiscopie independenta si a feri diaspora romaneasca de infiltrarea cu agenti KGB, cum trimiteau sovieticii „preotii”lor, el devenise nu numai periculos pentru interesele Moscovei si guvernelor satelite, ci capata tot mai mult prestigiu in emigratia romana care se putea misca liber si respingea comunismul pe fata. Pentru a fi anihilat trebuia compromis, fapt pentru care s-au varsat tone de laturi asupra lui tocmai pentru ca,  altfel, nu-i puteau fi indepartati credinciosii. Ca si tatal sau in tara, el se dovedea un factor coagulant de rezistenta romaneasca, devenind chiar mai eficace decat guvernele din exil, salvand de infiltrare parohiile existente si infiintand altele, dar si refacand, prin calea Bisericii, legaturi intre diferite grupari de romani faramitati pe care, prin slujbe, predici si lucrare misionara ii aducea la sentimente fratesti. Era atat de periculos pentru comunismul international incat, atunci cand n-au mai reusit cu calomniile, l-au rapit si l-au dus la Moscova, acesta fiind unicul gest de o asemenea gravitate facut direct de KGB,  fara acoperire, fata de o personalitate romaneasca din emigratia care incerca sa ajute rezistenta din tara.

Dar faptul ca, iata, tot cam la trei sferturi de veac de atunci, intr-o tara libera care stie ce a insemnat provocarea bolsevica, calomniile acelea inca se mai folosesc continuand nedreptatea fata de memoria unui patriot nationalist, este iarasi un fapt inexplicabil!

?i este cu atat mai inexplicabil, cu cat este vorba de un slujitor important al Bisericii care crede netarmurit in convertirea pacatosului si in sansele egale pe care le are acesta intru dreapta credinta in fata Dumnezeului nostru!... Chiar daca unele pacate ale tineretilor lui ar avea un sambure de adevar, conducand apoi la exagerarile monstruoase produse de contrapropaganda securisto-kagebista, faptul ca din clipa in care a primit misiunea sfanta de a apara Biserica exilului intarind prin ea intreaga rezistenta romaneasca s-a comportat exemplar si rodnic pentru Crestinatate, nu conteaza?!... Faptul ca a fost rapit de antihrist si vreme de ani de zile torturat in inchisori sovietice si din tara fara sa tradeze pe nimeni, nu conteaza?!... Faptul ca a refuzat orice compromis cu anchetatorii si si-a cerut el singur condamnarea la moarte, nu conteaza?!... Faptul ca slugile Moscovei voiau sa faca din procesul lui un proces al intregii rezistente religioase, cu multe condamnari care sa sperie, iar el a luat totul asupra sa ne divulgand  nici un alt nume si obligand instanta sa se limiteze la ucidere lui, ca martir care preia totul, nu spune nimic? Faptul ca, dupa ce i s-a pronuntat pedeapsa capitala a refuzat sa faca cerere de gratiere, chiar nu conteaza?!... Atunci, ce mai conteaza, Dumnezeule Mare?!... Cine altcineva in afara de antihristul ar vrea sa pastreze anatema asupra unui suflet trecut printr-o asemenea purificare?!...

Fata de toate acestea, intr-o asemenea explicatie, imi permit sa-mi asum totul si sa afirm ca: Datoria fiecaruia dintre noi fata de familia din care facem parte, e o datorie sfanta. Iar cand se intampla sa ai in aceasta familie oameni sfintiti prin fapta lor, atunci datoria ta de a te apropia lor si de a marturisi dreapta lor credinta, continuand-o cat te ajuta propria ta nevolnicie, e si mai mare!... Pentru ca de la familie ajungi la neam, iar de la neam ajungi la adevarurile tarii tale. Adevaruri pe care nu-ti poti permite sa le lasi mistificate, chiar daca au fost facute de un muritor pentru care ai si cuvinte de lauda. Eu am multe cuvinte de lauda pentru personalitatea Patriarhului Teoctist, atat in ansamblul ei cat si pentru amanuntele pe care mi le-a pus la dispozitie spre a construi monumentul de martir al unchiului meu. Dar trebuie sa-mi dau seama ca fericitul intru pomenire ar fi vrut sa duca cu sine o taina: Aceea de a fi fost intr-o tabara diferita de a Episcopului Grigorie care slujea numai dreapta credinta, in vreme ce altii deveneau colaborationistii comunismului. Asa s-a intamplat cu prelatul de rusine numit „Patriarhul rosu”si cu altii care, sub pulpana lui au ramas in ierarhia compromisa, in vreme ce Vladicii Adevarati ai Neamului au facut Grupul Sinodal de Rezistenta impotriva guvernarii comuniste si a aservirii Bisericii Nationale intereselor Moscovei.

Grup in care fiintand si actionand prin funciara sa traire crestin-romaneasca, Episcopul Grigorie Leu a ajuns a plati cu viata sa cea lumeasca prin sfarsit martiric.

Cornelui LEU
Bucuresti
14 februarie 2012


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page