(Continuare din editia precedenta)
Recunosc: Din pacate, aceasta fermitate nu exista in tot omul si nici in toate momentele vietii lui. Iar slujitorii Credintei sunt si ei oameni. Supusi fiind pacatului cel dihotomic cu aspiratia spre bine, poate ca in ei si in limitele lor trebuie sa cautam si fundamentalismul care vine si demodeaza pana la absurd credinta, si ascunzisurile omenesti ale unor fariseice ambitii si interese seculare care o altereaza, si accentele formale, demagogice, habotnice, ipocrite, bigote care o demonetizeaza, ca si preocuparile accentuat materiale si numai materiale care o coboara in derizoriu facand-o sa se confunde cu marfa sau cu prestarea de servicii. Stiind toate acestea, avem dreptul sa ne intrebam ritos: Nu cumva, lasand la o parte atacarea credintelor adevarate care salasluiesc in suflete facandu-le, in ori ce caz, bine, ar trebui ca, mai intai, sa cautam motivele nemultumirii noastre intelectuale, uneori foarte sincere si chiar cu convingatoare aparente de rationalitate, nu in slujire, ci in slujitori? Nu in universalitatea ei, ci in situarea limitata la cele lumesti a acestora; nu in aprecierea ei atunci cand o vedem ca reinvie in omenire dupa orice fel de atac, ci in deprecierea acestor slujitori care nu stiu sa-si depaseasca tarele umane sau, uneori, chiar nici nu cred ca ar trebui sa vrea asa ceva?!... Iar, daca s-a demonstrat ca ambitiile omenesti pot fi compatibile cu Credinta si interesele meschine se pot bucura de atentie sub lumina ei, inseamna oare ca de la ea vin acestea, sau de la cei care-si asuma ministeriatul slujirii fara a se ridica la valorile ei si chiar fara a le intelege pe toate? Influentabil fiind, omul e facut prin fiinta sa sa fie si schimbator. Cel primitiv are instincte dihotomice, care-l trag intr-o parte sau in alta; cel evoluat are interesele care sunt de aceeasi natura si i se impun in balanta dintre bine si rau; iar cel pervertit in concentrarea numai pe tot ce poate sa-ti placa imediat, ajunge sa aiba foarte dezvoltat instinctul interesului imediat, strict secularizat, fara a-i mai pasa de perspectiva. Din pacate, slujitorii binelui se aleg dintre oameni si sunt si ei oameni supusi acestor instincte chiar daca, prin formatia lor, se presupune ca au invatat cum sa le depaseasca. Studiindu-i atent ne dam uneori seama ca nu vedem binele nu pentru ca nu ar exista, nu pentru ca nu ar fi posibil, ci pentru ca ei nu-l slujesc cum trebuie.
Binele nu poate fi decat bine. El nu se poate tranforma in ceva care face rau, pentru ca ar insemna sa se aneantizeze. Dar binele poate sa fie indepartat in intregul lui daca este slujit prost. Pentru ca binele nu poate fi decat un intreg. De asta credinta e universala, iar Biserica ajunge a o scrie cu litera mare: Pentru ca este formata din sufletele tuturor credinciosilor si nu doar din cinul slujitorilor ei. Credinta nu poate fi niciodata de stat, cum si-au dorit-o sau si-au facut-o imperiile ca sa le fie instrument in guvernare impunand slujitori pretabili intru aceasta. Dar credinta poate fi nationala, in masura in care serveste la afirmarea obstei acelei natiuni prin ea. Credinta nu poate fi nici colectiva, adica impusa din afara ca sa dea omogenitate unei colectivitati ne omogene numai prin inregistrarea in registrele slujitorilor ei; dar credinta poate fi comunitara pentru ca vine sa exprime duhul unei comunitati de trairi si idei si pentru ca isi gaseste slujitorii printre cei mai dedicati din interiorul ei. Sociologia credintei nu este totuna cu organizarea ei administrativa, cu toate ca ambele se ocupa de acelasi domeniu; tot asa cum harisma duhovniceasca nu este totuna cu cariera tehnocratica. Si nu pentru ca nu s-ar asemana formal, de vreme ce ambele se bazeaza pe transmitere de invataminte in comunicarea cu cei pe care ii pastoreste; dar la una este vorba de transmiterea trairii fierbinti, in vreme ce la alta este de ajuns transmiterea cunostintelor reci.
Recunosc faptul ca nu-mi este deloc usor sa explic toate acestea, si chiar ma vad nevoit sa fac apel la unele exemple pe care as fi dorit sa nu le amintesc; sa le pastrez in mine si sa le duc cu mine, pentru ca eu nu le gandesc spre a intina memoria cuiva si n-as vrea sa dau altora prilejul s-o faca. Eu le dezvalui si le discut aici, numai si numai pentru a avea exemple prin care sa-mi sustin ideile. Fiind autor de proza, eu lucrez cu personaje in a caror gestica, miscare, vorbire si atitudine descopar simbolurile filosofice ale vietii. Disecarea personajului imi da mai multa indemanare decat manuirea termenilor abstracti si astfel inteleg sa-mi fac pledoaria privind imperiosul comandament moral al persoanei umane: Acela de a medita macar, daca nu a tinde spre perfectiunea pe care datele creatiei sale, posibilitatile dotarii sale initiale, o detin.
***
Se gaseste deseori scuza pentru slujitorii bisericesti care au conlucrat cu securitatea in faptul ca ei au ajutat sa nu se ia masuri mai dure in legatura cu credinta, iar eu spun ca nici comunistii, nici securistii lor nu erau vreodata complet convinsi de lipsa de nevoie a credintei, numai ca o doreau a se practica cu slujitori supusi lor. Pentru ca, pe de o parte, erau oameni si, vrand-nevrand, purtau aceasta nazuinta omeneasca in datele eului lor iar, pe de alta parte, in ori ce caz aveau inteligenta de a nu o neglija, consemnand-o ca pe o realitate in sanul populatiei. Asa ca, daca privim lucrurile chiar si numai din punct de vedere socio-politic, tot trebuiau sa-i dea atentie. Aceasta lipsa de convingere in combaterea religiei, ezitarea lor dintr-un motiv sau altul in fata anihilarii unui Adevar pe care omenirea il poarta dintotdeauna, a cultivat teama lor de a se implica total, o parte din credinta ramanand chiar si in sufletele lor pacatoase. Alaturi de credinta totala, a tuturor dreptcredinciosilor, aceasta a constituit majoritatea sentimentelor omenirii ingenunchiate de comunism si, astfel, s-a dovedit mai puternica, triumfand. In asemenea conditii, ea nu avea nevoie de slujitori care sa faca pactul cu diavolul ca s-o salveze, acest concept demonstrandu-se a fi o aberatie, o scuza lipsita total de sens. Pentru ca a face pact cu cel ce reprezinta insasi distrugerea ta, inseamna sa te autodistrugi.
Va urma