Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PROFETISMUL EMINESCIAN


Prof. Dr. Adrian Botez

(Continuare din editia perecedenta)

Ne permitem sa glosam asupra spuselor lui Eminescu:
a) misiunea romanilor nu se realizeaza prin extensie, ci in intensivitate spatiala (“in hotarele stramte ale tarei romanesti”), intr-o presiune centripetala care, singura, poate asigura transgresiunea (din spatiul fizic in cel spiritual); nu este o misiune aparenta (de agresivitate dilatatorie in plan spatial fizic), ci una ascunsa, pur spirituala, de centripetism calitativ-spiritual: “sa adune capitalul de cultura, din care sa se imprumute fratii nostri…”);
b) fiind o misiune de ordin spiritual, ea depaseste valoarea istorica (cel mult, face sa coincida doua puncte ale mitului dacic: Dacia profetizata de Traian, ori poate revelata lui Traian). In plus aceasta misiune nu e propriu-zis a statului, care, cel mult, ca institutie, poate organiza si dirija mai repede, mai sistematic si mai eficient eforturile subterane ale neamului romanesc. Citind mesajul de adancime al textului, intelegem ca e misiunea tuturor celor care nu incalca dimensiunile ARHETIPULUI NATIONAL (ci se suprapun peste acesta), ale originaritatii spirituale mistice a romanilor, ale existentei in eternitate a arhetipului spiritual romanesc: “oricine ar voi sa ne risipeasca puterile (acest pronume ne marcheaza gradul de implicare organica a fiintei romanesti, negand artificialitatea si abstractiunea statului) spre alt scop (alt scop ar fi cel inexistent in arhetipalitatea si in intesivitatea centripetala a spiritualitatii romanesti: deci, nu cucerire spatiala, nu industrializare “americana” - “a fi american” e sinonim, pentru Mihai Eminescu, cu a nu avea nici o afinitate cu zona arhetipal-spirituala a lumii, a fi lipsit total de vocatia revenirii la esenta) pune in joc viitorul urmasilor si calca in picioare roadele muncei strabunilor nostri”;
c) misiunea anistorica a romanilor nu este o dorinta eminesciana, ci o perceptie si o certitudine (“impotriva tuturor evidentelor”) - pe care doar profetii adevarati, traitori efectiv in anistorie, le pot avea: au sa se imprumute (exclude orice conditionare, orice punere sub semnul dubitatiei);
d) Eminescu dovedeste, in ziaristica, o rigurozitate, probitate si exceptionala eruditie intr-ale faptelor, calitati care-l impun ca istoric cu o competenta de necontestat - dar istoria, ca desfasurare a cugetarii divine, trebuie sa intersecteze zona anistorica, sacra: aici, misiunea romanilor (a Spiritului romanesc) nu este doar de orientare a spiritului neamurilor vecine, din care sa imprumute (da fapt, caruia sa i se conformeze) “fratii nostri” (fratia spirituala trimite la viitoarea identitate spirituala, prin initiere) “de prin tarile de primprejur, dimpreuna cu celelalte popoare mai inapoiate decat noi” (in convergenta cu Emil Cioran, cel de peste aproape un veac, el se gandeste, poate, la refacerea, in zona Romaniei a centrului spiritual oriental-bizantin, purificat de coruptia greceasca a Bizantului); dar, mai aproape de Eminescu-ocultistul profet, probabil ca este tot V. Lovinescu, care afirma intai: “pare bine stabilit ca Dacia a fost sediul Centrului Suprem, intr-o vreme foarte indepartata”, pentru ca apoi sa insiste spre o “actualizare” mitica: “prelungirea unei vieti initiatice pana in mijlocul sec. XIX n-ar avea nimic extraordinar” (sugerandu-se necesitatea reconsiderarii spirituale a Romaniei si in sec. XX) - V. Lovinescu fiind confirmat si de celebrul etnograf si istoric contemporan Marija Gimbutas: “Romania este vatra a ceea ce am numit Vechea Europa (…) trebuie ca de acum incolo sa recunoastem importanta spiritualitatii Vechii Europe ca o parte a istoriei noastre”);
e) existenta, in anistoric, ca “strat de cultura la gurile Dunarei” inseamna atat dizolvarea hotarului spre Orient al Imperiului Roman (deci, reintrarea Europei in vechea axa spirituala indo-europeana, care uneste Tibetul cu Atlantida), cat si stapanirea axei mistice a Dunarii (Istrul sacru), prin stapanirea “gurilor (duhului) Dunarii”: Dunarea traseaza, acvatic, axa orizontala Vest-Est, intersectand-o cu axa mistica verticala Nord-Sud (Baltica-Mediterana, Hyperboreea-Atlantida si Ecuatorul). Dacia anistorica si romania istorica fuzioneaza intr-o FUNCTIE MITICA, aceea de resacralizare a spatiilor eurasiatice. DE CANDELA A RESPIRITUALIZARII LUMII TERESTRE, „LUMINA DIN LUMINA, DUMNEZEU ADEVARAT DIN DUMNEZEU ADEVARAT”. Imparatul Traian devine si el o FUNCTIE MITICA (este intuit ca posesor al clarviziunii, al unei viziuni mitice si, totodata, ALCHIMICE, asupra spatiului spiritual terestru, in globalitatea sa: Roma va trebui sa re-vina la OBARSIA DACIA – la fel si Lumea Tertestra!).
Trecuta in registru poetic, structura Logos-ului, topita in simboluri, se apropie si mai mult de Spiritul neamului, ca functie (misiune): (I-, 212-123, Andrei Muresanu) “Mai tare e-acea stanca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe - Popoarele barbare / Ce-au cotropit romanii sub vijelii marete, / Turbate, mandre, aspre ca orice vijelie, / Dara si trecatoare ca ele. Iar stejarul / Poporului meu tare ridica si-azi in vanturi / Intuncata-i frunte si proaspata lui frunza. / In lume sunt popoare cuminti si fericite, / Si ma-ntreb ce soarte sa doresc la al meu? / Si-un gand imi vine aspru, adanc, fara de mila / Si sfarmator de lume - Nu, nu! N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu - nu merit ele / Sa-i semene. Poporu-mi menitu-i ca sa fie / Altfel de cumu-s alte. Eu nu cer fericire / Pentru a lui viata, - O, natie iubita! (…) voi sa te vad, iubito, nu fericita - MARE!”.
Vijelia, la Eminescu, nu poate sa-si dezvolte semantica in campul sublimului (vartej creator), decat prin corelative semantice. Aerul trebuie sa aiba, totdeauna, un corelativ in apa-potop, sau apa-cristal-grindina (in Scrisoarea III, vijelia “ca potop ce prapadeste”, “grindin-otelita”), sau in mineral-stanca, coroborat, la randul sau, cu finalitatea Pisc-cu-Mag-Foc (I-291), Povestea magului…: “Deasupra astui munte cu fruntea sterpita, / Deasupra de lume, deasupra de nori, / sta magul; priveste furtuna pornita (…) vuind furtunoasa-i si strasnica arpa / Trec vanturi…”). Asa se intampla si in exemplul citat: vijelia nu are incarcatura sublima si utila in sine (popoarele barbare, ca vijelii fara suport acvatic, mineral etc., nu sunt intemeiate, sunt trecatoare, nefiind corelate cu vreo esenta) - ci realizeaza proba rezistentei (implicit, a creatiei initiatice a) mineralului stanca: poporul roman.
Stanca si stejarul sunt corelative in campul semantic cu mare autonomie al stabilitatii, sublimului, divinului. Despre stejar se spune: “Gestul tragic al Regelui Decebal are loc sub stejar. Acesta era un copac sacru, pe care fusese rastignit insusi Zalmoxis. Atins de sageata ucigasa, tanarul zeu exclamase, cu ochii catre cer: «Helis, Helis, alamus aba tani!» (ciudata asemanare cu aramaicul: «Eli, Eli, lama sabachtani!», al lui Iisus), adica «Doamne, Doamne, glorie tie!»; se spune ca acestea au fost si ultimele cuvinte ale lui Decebal si ale celorlalti viteji, ucisi in lupta sau sinucisi. Getii numeau stejarul Usta-Daema (=Frunze dantelate) sau Carambis (=Incoronatul). Ca si geto-dacii, romanii venereaza acest falnic arbore, si uneori doresc sa fie inmormantati langa el.”
In viziunea eminesciana, deci, poporul-stejar al romanilor este sacru. E vorba de o sacralitate menita (“poporu-mi menitu-i sa fie …”), dar si castigata, confirmata si reconfirmata, printr-un fel de teurgie necesara, dorita, dar pusa sub semnul tragic al non-implacabilului in istoria explicit-evidenta (s-ar putea ca arhetipalitatea implacabila sa nu devina relevanta in istorie, si atunci: “Mai bine stinge, doamne, viata gintii mele, / Decat o soarta aspra din chin in chim s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte!” - halele marii sunt zona arhetipurilor, unde, la ospat, stau Odin, Decebal - si, probabil, toti zeii pantheonului daco-germanic). In aceasta istorie, arhetipul poate sa nu aiba relevanta. Dar anistoria confirma identitatea sublima Logos (ginta romana) - Spirit Atotinglobator. Menirea poporului-stejar este stabilita in anistorie. Mai ramane ca, prin teurgie, arhetipul sa devina, in istoria profana, poporul altfel, poporul ales.
Poporul-stejar sacru, consecutiv, este si un popor al minunii unicitatii: el, si nu celelalte popoare, a avut parte si de cele mai relevante (“turbate, aspre”) incercari - dar, tot el, si nu altul, si-a pastrat “proaspata frunza” (corelata cu genialitatea genuina: intunecata frunte). De aceea, menirea lui nu poate si nu trebuie sa fie asemanatoare cu a nici unui popor: “N-as vrea ca alte / Popoare sa mai fie c-al meu - nu merit ele / Sa-i semene”). Deci, e vorba si de merit teurgic (contopit cu menirea, din arhetipalitate). Menirea (dar si meritul) cer poporului roman sa fie altfel. Misiunea poporului-stejar este, deci, una speciala, cu totul diferita de toate menirile. Nu te sa fie un popor fericit-echilibrat (“Eu nu cer fericire…”), nu are o menire evidenta-exoterica, implinita uman (caci, la modul uman, fericirea este dorita, inchipuita etc. de indivizi ca punct terminus al nazuintelor fiintei), ci transuman, esoteric. Poporul roman, in viziunea eminesciana, nu este, deci, o realitate fiintiala, ci trebuie sa fie mare si altfel (mare - maretie aspatiala, spiritual-oculta). Poporul roman este menit, deci, unei existente paralele cu cea fiintiala: unei existente mistice, existenta in care fericire-nefericire sunt termeni lipsiti de semnificatie.
Si daca este singurul care are astfel de menire, si daca este popor-stejar, deci axis mundi - inseamna, pe cale de consecinta, ca menirea lui implicita este sa dea semnificatie celorlalte popoare, lipsite de vlaga divina - sa dea semnificatie lumii, cosmosului. Poporul roman este poporul sacru, contine salvarea lumii intru semantica sacra.
Profetismul eminescian trebuie vazut in intreaga poezie - dar, mai cu seama, in poeziile cu adresa precisa la fibra speciala, sacra, a “gintei” romane: Scrisoarea III, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie si, fireste, in geografia sacra a Daciei, din Memento mori - “Bratele nervoase, arma de tarie. / La trecutu-ti mare, mare viitor”. Pentru Eminescu, spre deosebire de E. Cioran al zilelor noastre, TRECUTUL ROMANIEI ESTE O COMOARA SACRA, fata de care viitorul se raporteaza ca forta reinviata de a revela, din nou, ceea ce deja este inscris (proiectat), ca informatie si menire mistica, in celula eterna a neamului romanesc. Bratele de tarie nu sunt decat metafora revelatiei spiritului activ (nervoase) in structurile aparente-fenomenale (brate), spiritul dand finalitatea (suprastructura, transmaterialitatea arma DE TARIE: singularul suportatului, arma, fata de pluralul suportului presupus: brate, schimba, de fapt, in plan semantico-sacral, ordinea implicarii: arma de tarie, ca finalitate exprimata si implinita a Spiritului, da sens si relevanta sacrala bratelor si nervozitatii-tensiune creatoare a bratelor fenomenale).
Cupele dionysiace contin vin ca fierbere a vinului, si apoi ca vin disparent in starea de spumegare-foc spiritual: spumege pocalul (prioritar absolut a devenit Potirul Graal-tinta spirituala finala, spumegare-flacara mistica, prin transsubstantierea vinului). Este clara dubla implicare, in imaginea artistica: a-pagana-bachica (si ritualul bachic-dionysiac, ca si cel eleusin, continea mistica transfigurarii si transsubstantierii) si crestina (transsubstantiere euharistica, reinnoitoare vesnica a ciclului vietii, prin efervescenta paroxistica a Spiritului).
Razbunarea nu-si are un obiect profan, o delimitare in istorie - ci-si are esenta si finalitatea in mit si ritual: a) este vis de razbunare (visul fiind zona activata a arhetipurilor); b) obiectul razbunarii, ca ritual de preschimbare (re-schimbare) in bine a raului este hidra (“idra”), ca simbol al materiei-Prakrti, proliferata haotic, ca si capetele hidrei - iar spada fumeganda face parte din vechile ritualuri exorcizatoare, tinand de legenda Sfantului Graal, de lupta Cavalerului Potirului contra demonului (Dusmanul-dragon) - sangele-foc retranscende fiinta (prin scaldatul in sange de dragon, se dobandeste invulnerabilitatea).

Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page