Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

REFERENDUMUL CA VOT SAU CA EXPRIMARE NATIONALA?


(Continuare din editia precedenta)

A fost, deocamdata, o forma de negatie, de opozitie la ceea ce este stramb si antiutil cetateanului; dar si o promisiune a perspectivei ca, pe o asemenea cale se poate ajunge si la constructie politica, daca aceasta constructie capata aceeasi rezonanta care sa dea solidaritate unei atat de mari parti din electorat.
Asadar, chiar daca forma de negatie, a fost o exprimare fara echivoc, tot asa cum exprimare elocventa este gestul de lehamite, intoarcerea spatelui sau scuipatul in fata, care nu au nevoie de cuvinte tot asa cum electoratul invocat, evocat si convocat nu a avut nevoie de urne si buletine de vot. O metafizica a actiunii nationale si o comunicare tacita in functie de nevoile reale ale populatiei au pus de acord, in gestul lor asemanator, si dezamagitul si nemultumitul si pe cel disperat de starea lui ca sa-l mai intereseze electoralele si pe cel constient de inutilitatea de a alege asemenea oameni ca sa mai aiba chef sa voteze si pe cel care a preferat sa faca in timpul acesta ceva util pentru sine si pe cel care a preferat chiar sa stea cu mainile-n san si pe parintele dispretuindu-i pe cei care nu-i dau o certitudine pentru copiii sai si pe tinarul obligat sa-si vada de destinul sau nemaiavand timp sa se gandesca la destinul national si pe carturarul obosit de cautari nereusite si pe practicianul convins ca nu pe merit real se obtine realizarea sociala si pe cel care a fost lucid cand a votat un program politic, dar devine abulic negasindu-l aplicat in nici o guvernare si pe omul care-a votat la noroc, dar constata ca n-are noroc cu niciunii si pe somerul trisat si pe patronul capusat de coruptie si pe taranul care nu gaseste prin acest vot calea de a deveni fermier si pe micul intreprinzator care se teme sa nu se autosufoce votand alte taxe si elitele cinstite care, chiar daca au de toate, le e jena sa se amestece cu golania din politica si cetatenii grav chinuiti de abuzurile si inapoierea administratiei locale, dar care constata cu stupoare ca tocmai incompetentii din ea acced in posturile politice din administratia centrala. Fiecare in felul lui, fiecare cu grijile lui care i s-au parut mai importante decat de a se duce sa faca jocul unei clase politice care tot nu exista, fiecare cu motivatie sau fara motivatie dar netragandu-l in nici un fel inima, s-au trezit solidari in refuzul lor de a se prosti fara sa-si vada vreun interes asigurat. Adica toti cu convingerea ca nu merita sa faca efortul, nu au pentru ce sa faca efortul, nu au pentru cine sa faca acest efort.
Si atunci, nu e cazul sa ne punem intrebarea: Dar daca ar avea pentru ce?... Dar daca ar avea pentru cine?... Daca ar sti ca merita efortul? Atunci cum ar proceda?!... Pentru ca raspunsul vine in consecutie strict logica: Atunci, in aceesi solidaritate ar proceda invers, adica s-ar duce sa voteze pentru ca ar sti ca merita!
Da: au dovedit lucrul acesta, asa cum spuneam mai inainte, cei care s-au inhamat cu curaj si deadreptul fara ezitare la greutatile muncii si despartirilor prin migratie, deoarece, fata de conditia lor, castigul de acolo merita efortul. Iar si ei stiau ca merita niste conditii mai bune de viata si s-au incumetat sa-si incerce meritele. Totul in functie de merit ales prin proprie decizie si proprie vointa, ca o incipienta a constiintei valorii meritului in democratie, a actului tau liber de a-l recunoaste si a te hotari asupra lui si a instaurarii conceptului de apreciere echitabila prin ce si cine merita.
Or, in cazul referendumului nostru aprecierea echitabila care a condus la solidaritatea in reactie a diverse mentalitati si opinii din pluralitatea existentei noastre sociale a fost ca – spre a vorbi mai ca la mahala: „Nu se merita”!... Nu se merita pierderea timpului, nu se merita acordarea atentiei, si, in ultima instanta: nu se merita sa facem jocurile altora, care au alte interese decat noi!...De ce? Pentru ca nu si-au dovedit nici un merit politic in fata electoratului caruia se adresau. Iar acesta, nu din absenteism in dorul lelii si-a permis sa lipseasca, ci din convingerea ca n-are rost sa faca un efort inutil, regland electoral problema dintre niste oameni care, pentru nevoile si aspiratiile lui, ii sunt inutili!... Nu din lene sau nepasare nu se duce omul la vot si nici de dragul de a primi eticheta moderna de „absenteist”, ca nici asta nu-l incalzeste! Ci din convingerea ca n-are nimic de castigat, ca niciunul dintre cei care il cheama nu si-a dovedit vreun merit in rezolvarea problemelor lui, ca absenteismul este, nu al persoanei sale ci al unor fapte meritorii pentru el din partea acelora, care sa-l motiveze sa-si puna mintea la contributie ca sa aleaga a vota cu unul sau cu altul.
Dar asa, daca tot nu are cu cine sa voteze, de ce sa se duca la vot?!... Daca nu vede pana acum vreun merit politic la cineva, pe cine sa aleaga?! Daca nu-si regaseste interesle sale proprii in programul vreunei formatiuni, ce sa aleaga?!... Absenteist romanul?... Ehe: Ia sa-si vada el vreun interes imediat, posibil de rezolvat prin dovada pe care a facut-o pana acum unul sau altul!... Ce, ar fi prost sa nu se duca?!... Deocamdata, insa, avand numai convingerea ca ar fi prost daca s-ar duce, adopta aceasta forma de manifestare care ii e mai comoda. Sau, poate, chiar mai razbunatoare, exprimandu-i sila.
Pentru ca, doar din punctul de vedere al starii noastre inferioare, de democratie statistica, rezultatele referendumului si a scrutinului european din recenta realitate politica romaneasca se cifreaza la acel sfert din electorat prezent la urne. Daca privim lucrurile in profunzimea democratiei reale spre care tinde omenirea contemporana, opinia electoratului este categoricul oprobiu exprimat de cele trei sferturi care nu s-au prezentat.
In felul acesta se defineste, etichetandu-ne, o stare de nemultumire generala: Nemultumirea clara a electoratului care nu s-a strans, alaturi de nemultumirea tot mai acuta din interiorul partidelor care nu au reusit sa-l stranga. Toata lumea e in pierdere: Statul a pierdut banii cu campania nereusita, fiecare partid a pierdut esential la voturi fata de ce prevazuse, societatea si-a pierdut increderea ca s-ar mai putea redresa daca ramane pe mana aceleiasi clase politice...
Aici, insa, s-ar putea sa gresesc. Aceasta pierdere de incredere manifestata prin trei sferturi din electorat, poate sa fie un castig. Poate sa fie semnul acelei solidaritati grave la care ajungem noi rar, dar temeinic, in adevaratele momente de cumpana cand nu mai rostim asa, cu acea forma specifica de aparenta nepasare diagnosticata de doctorul Kremnitz, doar substantivul si pronumele lui posesiv. Ci folosim si verbul cu care ii reincorporam in popularul substantiv pe cei care constituie subiectul nemultumirii noastre. Adica pe politicienii care ne-au chemat la vot iar noi, electoratul, ne putandu-ne aminti decat de demagogie, de sarlatanie, de coruptie, de arivism si capatuiala, dar de nici un fel de merit al lor in rezolvarea nevoilor noastre, am rupt prin asta puntea dintre noi si ei, ramanand acasa cu necazurile pe care le avem.
Am mai facut lucrul acesta. Tot spontan, tot neorganizat. Dar de data asta am ramas acasa intr-o mare solidaritate unii cu altii.
Este exact solidaritatea care se configureaza ca mijloc de afirmare a unei idei noi, pentru o noua forma de democratie: Cea Meritocratica.
E doar un pas de facut. Greu a fost sa ajungem la acest refuz exprimat prin solidaritate. Timp lung ne-a trebuit, ca deobicei, pana sa depasim conservatorismul cumsecadeniei noastre glumete prin care vrem sa mai uitam de rele, cea despre care doctorul lui Carol I spunea ca avem prea multa. Vine un moment al meritocratiei, cand filtrul noastru electoral va fi mai pretentios fara sa dam impresia ca am ridicat nasul, dar facandu-i pe cei care nu-si cunosc lungul lui, sa nu-si mai permita sa ne manipuleze. Adica, prin aceasta solidaritate nationala astfel probata, sa alegem oamenii dupa meritele demonstrate.
Si nefacand din aceasta un apanaj ideal, de societate perfecta, a unor oameni mult superiori, interesati doar de principii. Ci rezolvand lucrurile modest-gospodareste, intr-un mod de normalitate pragmatica alegand intre ceea ce ne este mai avantajos in meritele pe care si le-au dovedit cei care candideaza. Ba, chiar practicand un procedeu cat se poate de egoist si alegandu-i numai dupa meritele lor fata de noi si fata de interesele noastre. Pentru ca meritocratia nu este o utopie, ci este doar un criteriu cinstit de selectie sociala, facandu-ne sa-i preferam pe cei de la care avem garantia ca si-au incercat masura si sunt pregatiti sa ne creeze conditii de viata politica pentru asa ceva.
A trecut epoca academicienilor fara opera, va trece si cea a edililor fara realizari edilitare. De ce n-am avea intelepciunea acelor stabile societati democratice, ca sa ne selectionam si noi o clasa politica dintre oameni care si-au realizat vocatia gospodareasca, profesionala, manageriala etc. in niste merite evidente, iar apoi abia, cu starea economico-sociala asigurata, cu experienta de succes demonstrata, sa vina si catre treburile publice din care nu mai au nevoie sa se imbogateasca, a caror legalitate o pot garanta prin probitatea lor, a caror stabilitate o pot asigura tocmai prin convingerea ca ei sunt trecatori in functie, ca ei se vor schimba pastrand legile si nu vor schimba niciodata legile doar ca sa-si pastreze ei puterea?! Exemple din Rusia pana-n Venezuela ne arata ca atunci cand e vorba de aventurieri, sau de fosti slujitori ai regimurilor politiste, se poate intampla si asa ceva. Dar asta spre oprobiul intregii omeniri civilizate in fata careia iti permiti sa practici manipularea intregului tau popor, stiut fiind de la Hitler pericolul ca democratia se poate deturna prin propriile ei mijloace.
Echilibrele unei guvernari se pot garanta nmai prin echilibrul meritelor celor care guverneaza. Ca orice echipa, echipa guvernamentala se bazeaza in primul rand pe meritele personale ale celor ce o alcatuiesc, dar si pe o ridicare la patrat prin consensul actiunii acestor merite in administrarea treburilor publice. Alegandu-i dupa meritele personale demonstrate in modul cum si-au gestionat pe plan material sau moral bunul propriu, electoratul le incredinteaza acestora bunul comun national, pretinzindu-le sa-l gestioneze spre asigurarea binelui comun general.
Or, binele comun general nu se pune nicicand mai profitabil in valoare, decat printr-o conceptie meritocratica in administratia de stat.
Iata de ce meritocratia, prin evidenta si simplitatea ferma a criteriilor ei, poate fi inteleasa de oricine. Important este sa existe solidaritatea nationala pentru a fi si confirmata de votul oricui.
Criteriul electoral al evidentei meritelor este cel mai firesc si cel mai umanist mod de selectie a conducatorilor politici. Criteriul punerii acestor merite, chiar si numai pe perioada determinata pentru care ai fost ales ca garant al bunului comun, in slujba binelui comun, este problema lor personala.
Cu conditia sa nu gaseasca in absenteismul altora explicatii pentru modul cum nu se achita el de aceasta indatorire. Intr-o democratie reala, referendumul are loc necontenit prin forta curentelor de opinie publica animate si improspatate mereu de criteriile meritocratice ale unor permanente mutatii in ierahia valorilor politice. Mutatii care nu deranjeaza niciodata nici inteligenta, nici priceperea, nici buna credinta, dar intra deseori in conflict cu ambitiile de putere si, intotdeauna, cu tendintele de confiscare a ei.
Aceasta, tocmai pentru ca meritocratia isi propune a pune in valoare meritele tuturor si a perfectiona in permanenta conditiile pentru aceasta singura bogatie inepuizabila a omenirii. Pentru ca bogatiile solului si subsolului, mereu devorate, se vor epuiza, factorul termic se poate modifica periculos, hrana pe care o producem astazi s-ar putea sa nu ne mai ajunga, industria sa nu mai aiba materiile prime de la care a pornit. O asemenea perspectiva nu poate fi tratata nici cu „... a ma-si”, dar nici nu poate accepta sa fie slujita de vreo demagogie care va vrea doar puterea, sau va actiona doar in virtutea indemanarii de a pune mana pe niste bunuri, de vreme ce acelea vor fi epuizate.
Singura speranta este in capacitatea creatoare a omului, care va inventa alte forme de a ne prelungi existenta. Meritele vor fi apreciate in aceasta directie, iar conceptul de „lider” se va defini numai prin capacitatea de a stimula si promova cat mai multe merite. Popoarele care nu invata de astazi acest lucru, vor produce doar corijenti ce nu vor trece niciodata un asemenea examen. Votul pe criteriul meritului, pentru o democratie meritocratica, apta de a-si inlatura balastul politicianist al manipulatorilor de interese, balast ce poate fi contracarat de politicienii cinstiti prin simpla dar limpedea cunoastere a interesului real al fiecarui cetatean, il va aduce si pe acesta la urne, va asigura si democratia reala.

Corneliu LEU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page