Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

REFERENDUMUL CA VOT SAU CA EXPRIMARE NATIONALA?


Corneliu LEU
Iata ca ajungem la finalul inca unei parti din aceasta pledoarie exact intr-un moment care vine sa contrazica superficialitatea proastei impresii despre romani. Pe care, de ce n-am recunoaste-o, este in firea noastra sa o acceptam uneori prea usor, ba chiar nici sa n-o punem la inima rezolvand lucrurile cu o incerta dulce injuratura despre „aia a ma-si”, care lasa impresia ca ne e totuna si la bine si la rau, ca multumirea unei existente cam neglijente in bucuria noastra de spatiu mioritic n-ar fi doar cumpanire, ci mai mult inertie.
Inca de pe vremea lui Carol I, se povesteste despre doctorul Kremnitz, pe care el si l-a adus medic curant impamantenindu-l langa Peles, cum l-a intrigat pe suveran care l-a auzit odata, mai la batranete, ca vorbea cu romanii pe limba lor, facea chiar glume cu acestia si se simtea foarte bine. Ani intregi, regele discutase cu angajatul medical al curtii sale probleme fiziologice numai in germana, ii daduse raspunsuri pentru diagnostic in germana, ii ascultase recomandarile curative, posologice si sanitare in germana, iar surprinderea ca-l auzea vorbind intr-o alta limba cu oameni cu care si el vorbea in limba aceea spre a le cunoaste pasurile si ideile, l-a surprins. Poate, nu doar considerand ca a invata limba supusilor era un atribut suveran, ci si dandu-si seama ca l-a tratat pe acela ca sfatuitor pentru betesugurile trupului, dar nu si ale tarii, regele a fost bucuros de surpriza si l-a-ntrebat ca-ntre nemti: „Vorbesti cu ei; deci ai inceput sa-i cunosti!... Zi atunci: ce parere ai de poporul meu?”... La care doctorul a pus diagnosticul: „Majestate: Oameni destepti si cumsecade, tara bogata, dar... Dar prea mult aia a ma-si!”...
Insa, fata de austeritatea cam lipsita de pofte barbatesti a regelui, acest medic ramas in istorie mai ales prin mondena Mite Kremnitz, sotia sa care frecventa saloane si tineri autohtoni (de la imbratisarea in care a fost surprinsa cu Eminescu pornind chiar si un roman scris de Eugen Lovinescu), invatase de la romani sa nu puna la inima lucrul acesta ci, mai degraba, sa-l trateze cu un „aia a ma-si” consolandu-se si el cu demoazele autohtone, chefuri voluptuoase si lautari care sa-i cante „Dambovito, apa dulce...”. Asa ca, sigur pe conotatia filosofic-romaneasca a expresiei, a folosit un „aia a ma-si” spus pe sleau, fara retinerea pudibonda pe care o avem noi cunoscand toate sensurile din superba noastra limba materna, ci cu intelesul de blazare romaneasca pe care-l poate deprinde un strain cind ne aude cum obisnuim sa rostim asta intimpinand unele evenimente, necazuri si chiar pericole sau interese care pe altii i-ar tulbura si i-ar agita. Fapt pentru care si regele, experimentat in confruntarea cu aceasta filosofie de neconceput in lumea prusaca, a inteles exact acel sens mai degraba epicureu decit pornografic.
Ca si suveranul sau, Wilhelm Kremnitz era la prima generatie de traitori in Romania. Daca ar fi fost mai vechi cu vreo sapte sute de ani, precum sasii care s-au stabilit aici ca sa apere fruntariile de la Carpati ale continentului amenintat de navalitori, daca ar fi stiut prin ce-au trecut romanii fiind cei mai avansati geografic si primii in suferinta fata de aceste navaliri, poate ca ar fi considerat o asemenea mentalitate drept intelepciune de supravietuire. Iar daca ar fi fost cu inca opt sute de ani mai vechi, adica de pe vremea asezarii Gotilor in aceasta parte a Europei, poate ca si-ar fi pus intrebarea pe care ne-o punem si noi ca un miraj: Oare, din ce limba o fi tradus Wulfila Biblia, facand din ea prima atestare a vechii limbi germanice, de vreme ce el i-a crestinat pe goti aici, cand ei se europenizau pe aceste teritorii? Fiindca gotii s-au crestinat prin influenta de convietuire cu localnicii care erau crestini apostolici. Asa ca e legitima intrebarea daca nu cumva Sfantul Wulfila le-a tradus Biblia, pe care o propovaduise printre acesti oameni, tocmai din amestecul de latinitati a limbii localnicilor? Si, oare, gotii, dupa ce l-au martirizat pe Sfantul Sava Gotul pe-aici, pe la apa Buzaului, ajungind la acel Wulfila, in cuvintul caruia au inceput sa creada si l-au urmat, oare din ce fel de onomastica i-au germanizat numele?... Cum l-o fi chemat pe Wulfila in identitatea lui localnica­? Fiindca sfintul crestinator al gotilor era, limpede, un traitor al acestor locuri, luminat in mijlocul familiilor crestine care mai pastrau simbolul de lup de la care i s-a tradus numele. Din acest simbol, peren la daci ca si la romani, gotii i-au spus „Wolf”, pastrandu-i pana si sufixul care e un fel de „Lupila”- frate bun cu Pasarila si, de ce nu, cu Romila...
Daca ar fi avut experienta acelor germanici traitori milenari printre latinii de la Carpati - si regele, si medicul sau de care-si dadea seama de-abia atunci ca-i putea fi sfetnic de psihologie nationala - ar fi inteles mai bine in ce fel de creuzet s-a tot topit si s-a retopit hazul nostru de necaz, dandu-ne structura asta pina la un moment dat rabdatoare, chiar intelept rabdatoare, tocmai findca am ajuns la concluzia ca, pe langa tot raul dinafara, nu mai are rost sa ne facem si noi rau de unii singuri agitandu-ne atunci cand este inutil, ci mai degraba sa ne blazam glumind si incercand a uita raul.
Se spune despre noi ca suntem rabdatori, unii confundand aceasta cu apatia sau nepasarea chiar si atunci cand ne recunosc capacitatea unor mari acte de decizie nationala. Dar acestea nepetrecandu-se nici brusc, nici usor incendiar - cum le-ar conveni unora carora le place sa atate omenirea mai ales spre a scoate castanele din foc cu mana altuia, adica cei care au mai degraba vocatia provocarii decat a constructiei - aceasta intelepciune a omului patit, trecut prin tot felul de vicisitudini care l-au invatat sa nu puna prea mult la inima exact ca o masura de precautie - pentru ca, daca se-nfurie ne stiind sa aiba rabdare, tot siesi isi face mai mult rau - lasa impresia unei delasari ca a lenesilor, de la care nu te astepti la altceva. Dar uimeste si chiar nedumereste atunci cind, iesindu-ne din tatani sau, mai bine zis: simtind ca, oricat am vrea, tatana nu mai tine - aparem deodata intr-o alta postura punand piciorul in prag.
„Cum, voi aia cumsecade?!” – se simte indrituit sa se contrarieze cel care a abuzat si a tot abuzat de aceasta cumsecadenie, cel caruia i s-a parut ca, la noi, e vorba chiar de credulitate si si-a spus ca ar fi fraier sa nu profite de ea. Iar noi, glumetii, demonstrand ca n-a fost vorba de lene, venim si-i facem figura tocmai atunci cand el credea ca poate profita mai bine!
Eu asta cred (si sper din toata inima) ca trebuie inteles din spiritul rabdator cu care ne place mai degraba sa facem haz de necaz, contrazis insa, deodata, atunci cand astrele isi schimba pozitia, iar situatia devine prea grava ca sa ne mai putem permite sa glumim luand lucrurile in usor, oricata funciara pofta am avea noi de aceasta: E vorba de cumsecadenia care, daca ar fi de ales o caracterizare intre impulsivi si delasatori, ne-ar face sa fim mai mult delasatori; dar daca alegerea atributului ar fi intre cel de fraieri si cel de oameni de actiune, chiar daca obiceiul nostru este sa ne hotaram mai greu, alegem intotdeauna calea actiunii. Ca minte avem, dupa cum se dovedeste, chiar daca e recunoscuta precum cea „de pe urma, a romanului”.
Fenomen destul de comentat ca informatie superficiala, dar neapreciat inca in elocventa socio-psihologica a proportiei lui, acel milion de romani (tot mai multe voci spunand ca ajunge in realitate la doua milioane) care constituie migratia fortei noastre de munca spre locuri unde meritele si valoarea ei se poate aprecia la cotele reale pe care le reprezinta, trebuie privit si prin rapiditatea deciziei cu care s-a produs, ca un ferm curent de opinie publica si trecere urgenta la fapte. El s-a afirmat in ciuda unor mari greutati birocratice, a unor foarte chinuitore restrictii vamale nationale si europene suportate in primii ani, cand politicienilor putin le pasa de aspiratiile acestor oameni, munca altundeva fiind restrictionata, veniturile ei vamuite nerusinat, iar drepturile romanilor neglijate de functionarii romani, chiar si dupa ce si-au dat seama ce banuti aduc ei in tara.
Aceasta trecere la fapte confirma angajarea fara comentariu la ceea ce este mai greu si ca munca propriu-zisa si ca despartiri de sentimente dragi, lucru pe care nu-l face nici lenesul, nici superficialul, nici delasatorul si care caracterizeaza responsabilitatea in decizie prompta a unei psihologii colective. Modul rapid, aproape neobservat prin care, in doar citiva ani, ne-am trezit cu mai mult decat a zecea parte din populatia activa lucrand din greu afara si trimitand venituri celor din tara, e un exemplu de decizie nationala luata de cetatean in toata libertatea lui de a-si cauta mai binele, contrazicand orice eticheta de „putin imi pasa” pusa asupra tacticii noastre de intelepciune neagresiva ajunsa la rang de psihologie nationala. Aceasta decizie la nivel strict cetatenesc, total populara si spontana, oficializata mai degraba prin piedici decat prin facilitati administrate statal, devine - ca act decizional apartinand strict opiniei publice, adica doar celor care constituie intr-adevar societatea civila romaneasca - al doilea exemplu ca importanta in aceste decenii, dupa actul de vointa nationala din Decembrie 1989. si, ca si pe acela, nimeni nu are voie nici sa-l minimalizeze, nici sa-l interpreteze gresit! Este o a doua dovada, in aceste doua decenii, prin care tulburam impresia superficiala: asa zisul pedant si nerealist „brand de tara cu cetateni nepasatori” – impresie contrazisa astfel, pe care o formuleaza despre noi unii dinafara, ca si unii nerusinati dintre noi insine. si mai este, in acelasi timp, dovada limpede ca avem forta nationala interna de a afirma ceea ce este merituos in noi.
Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page