Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PROCURORUL DIN X…

Corneliu LEU


-o novela romaneasca si
contimporana"

(Continuare din editia precedenta)

CAPITOLUL AL DOILEA

Femeia nu se sfia sa-i arate ca era la curent cu starea lui civila de vaduv si aproape ca-l obliga s-o intrebe daca nu-l vedea in el pe acela. Asa ca, amintindu-si de smecheriile tineretii, cand era ofiter de militie si-si dadea diferentele la Drept stand in gazda la o vaduva, o facu pe cocosul spunand cu oarecare jena ragusita:
- Si, daca ti-as oferi eu?...
La care raspunsul fu evaziv doar pentru inceput:
- Vai, domn procuror!
De fapt, replica nu-i apartinea lui, ci venea de la o tiganca prinsa asupra faptului cand fusese adusa in fata lui, care-i spusese mai putin emancipat:
- Nu vreti sa va ofer si dumneavoastra, domn procuror?!...
Da, chiar daca nu recunostea oficial, avusese destule de deprins de la cei pe care ii anchetase. Isi gasea explicatii pentru aceasta prin faptul ca fiecare om invata cate ceva din mediul cu care are de-a face, iar mediul lui asta era. Poate ca periculos, nociv, dar de ingeniozitate nu ducea lipsa. Daca ar insira numai stratagemele despre care-i descususe pe pungasii mai destepti, care-si pregatesc loviturile, cu toate ca zona sa e modesta, provinciala si nu a avut prea multi din astia, si tot ar scoate un manual foarte interesant.
Acum insa, nu prea-i ardea de asa ceva, iar lucrurile astea si le amintise intamplator. Ca un paradox, sau din pricina nevoii de defulare. Starea lui nu era dintre cele mai bune si simtea mai degraba nevoia sa continue injuratura pe care o incepuse, acea injuratura generala de om ofticat, caruia i se face o nedreptate la care nu se asteptase: Tocmai acuma se gasisera nenorocitii astia sa le reduca lefurile?!... Desigur, nu se va amesteca el cu protestatarii aia galagiosi. Nu era de demnitatea lui si nici nu se putea ridica impotriva statului, de vreme ce reprezenta statul si lua leafa pentru asta. Da: fata de toti pungasii, contraveninentii si delincventii aceia marunti, fata de lumea lor josnica si mizerabila cu care-si umpluse viata, ca si fata de vinovatii perfizi sau nevinovatii penibili din meschinele delicte ale judetului aluia amarat de care era satul pana-n gat, el reprezenta vointa de legalitate a statului. Iar, de vreme ce aceasta leafa o lua tocmai pentru ca reprezenta statul, nu era de demnitatea lui sa protesteze... Dar ce putea face daca lovitura venise tocmai cand el se pregatea sa-si schimbe modul de viata, tocmai cand, nu numai ca n-ar mai fi dat cu piciorul unei oferte ca a tigancusei, ci ar fi fost chiar dispus sa devina culant, ca sa ajunga la femei mai fine!... Eh, oare ce s-o fi ales dupa condamnarea pentru prostitutie la care unele mai destepte scapa, de tigancusa aia care i se adresa politicos si, chiar cu tot respectul: „Nu vreti sa va ofer si dumneavoastra, domn procuror?! ”... Mda; ca si cum l-ar fi rugat sa-i acorde onoarea de a se lasa servit; si numai undeva, in sinea ei, privind pe sub genele lungi, care-i subliniau nesinceritatea jucausa, isi facea de lucru si cu celalalt mod, hatru si provocator, de a arata ca stie ea ce-i poate pielea tanara si calda: „Zau, domn procuror; toti zice ca-s nurlie; si zau ca va plac, domn procuror; m-ar bucura sa ma-ntind cu matale!”
Iar el, chiar daca a inregistrat insistenta asta fierbinte, s-a ferit... El a considerat ca nu era de demnitatea lui, tot asa cum considera ca nu e de aceasta demnitate nici impulsul de a protesta alaturi de cine stie ce grupuri dintre oamenii strazii.
Fiindca el, o fi bun in grad de multa vreme la Parchetul de pe langa Tribunalul din X..., unde suplinise o vreme chiar postul de prim-procuror, dar asta se intampla tocmai fiindca isi exercita meseria si isi ia leafa cu demnitate, nu face curte unuia sau altuia, nu se implica in jocuri politice si, in ultima instanta, se simte bine asa: Sa nu mai aiba alta ambitie decat sa-si faca meseria asta imputita, scormonind printre hoti, pungasi, delapidatori, evazionisti, banditi, falsificatori, scandalagii si scandalagioace, escroci si escroace, criminali si criminale... Ca sa-si ia leafa care acum i s-a redus. Tocmai acum cand... Oare cati ani or fi de cand tigancusa aia?...

CAPITOLUL AL TREILEA

Dar ce legatura aveau toate astea care se amestecau in mintea sa tasnind disparat din diverse directii spre una singura – cea a injuraturii pe care simtea nevoia s-o strige zemos - nu-si dadea seama. Se chinuia macar sa si le ordoneze, sa si le sistematizeze si, fiindca nu reusea, se enerva mai tare, devenind mai tulbure, cand vazandu-se cum se lasa cucerit sau, mai bine zis, convertit la viata dulce de zvapaiata careia i se oferise drept solutie de astamparare, cand intepandu-l gandul acela ca puritanismul era considerat fara temei a fi de origine proletara, cand cautand printre cearceafurile raposatei ca sa vada ce cheag facuse din ultimele salarii, cand admonestandu-se ca folosise replica de rutina cu „Crezi ca-ti merge?” catre amaratul ala cu mutra indobitocita de criminal pagubos care-si relateaza cu speriata inconstienta gesturile crimei, chiar mai mult decat ii ceri tu s-o faca. Si, peste toate acestea, nevoia de a injura guvernarea aliniindu-se fara demnitate scandalagiilor de pe strada, alaturi de intrebarea care devenea obsesiva: Oare cati ani trecusera de cand, cu gest jignit, refuzase oferta politicoasa si supusa a tigancusei si cum o fi aratand aceea acum, dupa atata amar de vreme...
Fa ordine, daca poti, intr-o asemenea zapacita avalansa de ganduri!
Cu acea incapatanata meticulozitate care nu tinea seama de faptul ca majoritatea cazurilor anchetate de el erau fleacuri meschine si penibile pentru demnitatea fiintei umane, si-a incheiat toate dosarele, asa cum o facea de obicei, convins ca tocmai prin asta, adica propunand condamnari pentru amaratii nedemni, isi construia propria sa demnitate, dadu aprodului ceea ce era de dus inapoi la arhiva, ceea ce era de trimis la grefa si ceea ce era de expediat prin corespondenta dar, punandu-si cu importanta apostila pe fiecare lista, simti pentru prima data nevoia sa se intrebe daca, asa cum crezuse pana atunci, facea un lucru cu adevarat important... Ciudat, dar simti nevoia aceasta, mai ales ca, ceva mai inainte, se gandise la faptul ca voia sa plece mai repede de la birou pentru a se intalni cu avocatul, vechiul lui prieten versat in cele lumesti, indepartat candva de sobrietatea autoritara pe care i-o impunea nevasta, dar cu care redevenise intim de cand ajunsese la statutul de vaduv.
Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page