Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PROCURORUL DIN X…

Corneliu LEU


-o novela romaneasca si
contimporana"

(Continuare din editia precedenta)

CAPITOLUL AL DOILEA

Veni randul zilei in care se simtea, daca nu puternic, in ori ce caz, important. Chiar covarsit de modul cum isi exercita aceasta importanta: Ziua in care, incheind dosarul sau dosarele la care lucra, legea ii cerea sa-i cheme in fata sa pe cei anchetati si sa le comunice concluziile rechizitoriului cu care ii dadea pe mana judecatorilor.
In asemenea zile, biroul sau din locul privilegiat de langa fereastra al incaperii pe care o impartea cu doi colegi mai tineri, incapere larga, dar cu tavan coscovit deoarece, fiind criza, statul de care depinde totul in viata lefegiilor, nu dadea bani de varuit la justitie, acel birou nu mai avea esenta lemnului din care era facut. Ci, prin comportamentul pe care stia el sa-l impuna de pe partea sa cu fotoliul la care, in timp, adaugase doua perne cu catifeaua chinuita de pozitiile pe care le lua pentru a se simti sigur pe sine si a fi eficient cand ancheta, in ciuda lustrului sters, de mobilier vechi, zgariat pe alocuri, capata esentele legii si, dupa parerea lui, pe care nu-i pasa ca n-o mai impartaseau absolventii cei noi cu care ajungea coleg, devenea element de simbol. In libertate, insotiti de avocatii lor, sau adusi din arest cu gardieni care le scot si le pun catusele, oamenii veneau acolo, in fata lui, sa li se comunice oficial acuzatiile cu care-i va trimite mai departe. Ii stia pe categorii, cum veneau incarcati de cele mai diverse sentimente sumbre: De la cel de a-l considera dusman personal, cu toate ca el nu e el, ci reprezinta doar Legea; si pana la a-l vedea ca pe un Dumnezeu atotputernic de care le depinde soarta, cu toate ca, iarasi, el nu hotaraste cum vrea, ci cum ii dicteaza Legea.
Insa asa e omul si, in ciuda faptului ca a ajuns la ancheta penala tocmai pentru ca n-a respectat Legea, nici atunci nu vrea sa stie de Lege!... Fiindca acolo, in spatele biroului destul de vechi, el nu e el si se fereste sa ia act fie de sentimentele de invocare ale tigancilor care s-ar repezi sa-i sarute mana, fie de cele de fronda ale coruptilor mai spalati care-l considera inamicul fericirii lor, fie de smecheria pungasilor profesionalizati care ar incerca sa se tocmeasca. O lume de mizeri si de mizerie, in fata careia s-a obisnuit sa-si uite de sine, sa nu tina seama nici de cel din fata sa si sa stea cu nasul infundat in litera Legii. Era o masina de citit cu glas monoton acuzatiile scrise apasat in rechizitoriu si coafate pedant cu incadrarile in articole de cod penal; apoi devenea un automat care indica locul de semnatura pentru luarea la cunostinta si, doar la urma reajungea a fi mai uman, ca sa incerce a da o lectie de cumsecadenie si, celui aflat pe plecare injurandu-l, sa-i spuna ca si cum l-ar fi invatat de bine in ultimul ceas:
„Ce? Credeti ca va merge?!... Asta-i Legea; o incalci, n-ai scapare!”...
Cu acelasi glas punitiv-educational, putin diferit de la un caz la altul, adica incadrandu-se in patru, maximum cinci forme de recitare pe tonuri diferite. Forme a caror alegere devenise la el un fapt de rutina.
In ziua aceea, de exemplu, daduse drumul la vreo doisprezece pungasi marunti cu acelasi ton cu care le-ar fi tras un sfichi de bici; nu meritau mai mult, fiindca tot n-ar fi inteles sau tot n-ar fi tinut seama de sfatul sau. Apoi recurse la un registru grav si recita ritos catre unui functionar de banca ce delapidase, deveni deosebit de autoritar, chiar amenintator in fata unor pusti acuzati de acte huliganice si il lasa la urma pe cel cu douascinci de ani de condamnare, redusi la douazeci fiindca isi recunoscuse vina de la bun inceput in modul acela milog al unei cainte permanente si se dovedise a nu ascunde nimic anchetei. Dar nu era in starea lui. Se simtea cand deranjat, cand tulburat, cand indignat; si facea eforturi pentru a se obliga sa-si pastreze neschimbat comportamentul de acolo, din spatele biroului sau inventariat printre mobilierele vechi ale institutiei.
De fapt, putea fi inventariat ca si el, care ramasese, in parchetul acela, a fi chiar mai vechi decat seful, cu toate ca nu se simtea deloc batran. Ba, de cand trecuse de doliul cu nevasta si intrase la idei cu nevoia de a-si reface viata, evaluandu-si fortele, isi facuse destul de bine proba ca era in putere. In ciuda unor riduri, pe care asa le avea din tinerete, dand un aspect neplacut obrazului sau cand era bine ras si i se conturau grav cei doi negi din stanga nasului, in ciuda caruntelii parului tuns perie ca un paralelipiped militaros, in ciuda privirilor plictisite dintre creturile adipoase ale pleoapelor care-i dadeau un aer distant si dispretuitor, lipsit de spirit sau de veselie, gata de a da lectii sau a admonesta. Isi probase siesi ca era barbat si, prin asa ceva, e adevarat ca se mai redresase. Dar de ce ii venea asta in minte tocmai atunci, pe fondul vestii proaste cu reducerea salariilor?... Si de ce venea tocmai concomitent cu constatarea ca nu era in starea lui?... Simtea nevoia sa fie suspicios cu sine insusi, da.
Dar el e justificat a fi suspicios prin insasi profesia pentru care se pusese in slujba lefii pe care o lua cu convingerea atat ca si-o merita, cat si ca nu are de unde astepta mai mult. Ca fiecare functionar comod, convins ca societatea e facuta ca sa-l plateasca pe el pentru serviciile pe care i le aducea si neconcepandu-se altfel decat cu leafa de la stat, nu putea sa nu se revolte: Cu ce drept ii reduc astia leafa pentru care el munceste scriind rechizitorii si citindu-le unor asemenea derbedei inainte de a-i trimite in grija judecatorilor?... Pai, de zeci de ani, de sute de ani, chiar, de cand exista Minister Public, statul ii plateste pe procurori ca sa vorbeasca in numele lui!...
Se apara prin ei, nu le da leafa degeaba; asa ca nu are nici dreptul sa le-o taie cand vor guvernantii! Iar lui i se intimpla asta tocmai cand isi demonstrase ca inca e barbat si, pe acest motiv, chiar se gandea sa adopte un anume fel de viata care presupunea cheltuieli mai mari. Sa se adapteze, adica, destul de tarziu fata de tot ce vedea in jur, ofertelor si tentatiilor societatii de consum pe care o adusese acel „olè” strigat la Bucuresti si, pesemne, in alte orase care faceau caz de asta, dar acolo, la ei, in X..., nu. La ei a inceput direct cu societatea aceea de consum si cu averile facute atat de „peste noapte”, incat ei, procuratura, nici nu si-au dat seama de asta, daramite sa se „sesizeze din oficiu”, cum suna una dintre misiunile lor de caini de paza ai statului. Au simtit ca s-a schimbat ceva de-abia mai tarziu, cand aia care o facusera prin acel „peste noapte”, le-au marit si lor, substantial, lefurile; pesemne, pentru ca sa nu saliveze prea mult si sa se inraiasca.
Va urma

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page