Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ROMANIA, O MOSTENIRE IN LICHIDARE?


Romania post decembrista pare a fi tratata de catre urmasii sai politici ca o mostenire in lichidare. In cei 21 de ani scursi de la evenimente, clasa politica, impreuna cu grupurile de interese aferente, a fost mai putin interesata de redresarea tarii si de dezvoltarea ei, prin adaugarea de valoare nou creata, insistand cu obstinatie pe impartirea intre ele a averii acumulate anterior de catre un intreg popor. Au fost lichidate si pradate, dupa criterii de ei stiute, fabricile si uzinele, sistemul de irigatii, padurile, complexele agrozootehnice cu intreaga lor zestre, plantatiile agricole, complexele hoteliere si de agrement, aducand tara in pragul falimentului, in imposibilitatea de a mai functiona, de a mai produce cel putin la vechii ei parametri. Acum, cand toate s-au cam epuizat, romanii, prin “eminentii” reprezentanti, au gasit de cuviinta sa scoata la mezat teritoriul patriei, pe care vor sa-l imparta administrativ dupa gusturile lor politice, intr-o formula care le-ar permite sa mai stoarca ceva avantaje, daca nu economice macar politice, cu consecinte din cele mai funeste, cu gandul ca rasplata pe care o asteapta ca beneficiu va veni cat de curand.

Cine credeti ca sunt cei care-i mana din spate pe ai nostri in aceasta lucrare, a carei urgenta omul de rand inca nu o percepe? Tocmai eminentele cenusii ale minoritatii maghiare, reprezentata la nivelul puterii de catre UDMR, care de ani de zile asteapta la colt momentul potrivit, pentru a se improprietari si ei, ca etnie, nu cu un capat de tara, ci cu o inima de tara, decupata smechereste si pe neobservate din trupul acesteia, cu o denumire neaos “romaneasca”, Tinutul secuiesc. O gaselnita ce se potriveste ca nuca-n perete in peisajul romanesc (apropo de Tara Barsei, Tara Hategului, Tara Maramuresului etc.), un fel de maciuca aplicata voiniceste in crestetul capului de roman.

Tentativa aceasta de smulgere, cu o eleganta "democratica desavarsita", demna de invidiat, din spatiul romanesc, daca nu a unei suprafete echivalente cu cea din timpul Diktatului de al Viena, din august 1940, macar cu a celei de marimea fostei Regiuni Autonome Maghiare din anii ’50, scoate in evidenta aviditatea de insusire a teritoriului comun, naravul ancestral al unei natiuni care si-a facut un crez din a maghiariza tot ce-i sta in cale, de la oameni si obiceiuri, la teritorii, ori de cate ori li se ofera ocazia. Faptele ce se petrec acum la noi imi aduc aminte de o corespondenta primita din Paris, in acei ani de rascruce ’90, in care ni se relata o intamplare iesita din comun de pe teritoriul Frantei, prin 1948. La scurt timp dupa terminarea razboiului, emigratia maghiara din Franta si-a incropit o asezare intr-un bazin carbonifer al acestei tari. Vazandu-se de capul ei si constatand ca in haosul de atunci nu o baga nimeni in seama, si-a construit structuri specifice statului maghiar: cu primar, drapel si alte insemne specifice acestuia. Francezii s-au dezmeticit abia atunci cand au vazut ca in respectiva localitate a inceput sa fluture peste tot drapelul Ungariei, punandu-i astfel pe acestia in fata unei situatii nemaiintalnite. Cand francezii au bagat de seama despre ce este vorba si au incercat sa intervina, comunitatea maghiara de acolo s-a revoltat. In replica, statul francez, prin autoritatile sale, a pus tunurile pe aceasta localitate, punand astfel capat si micii republici ungare incropite pe teritoriul Frantei, intr-un moment de slabiciune a guvernarii acesteia. Lectia aceasta i-a invatat pe francezi sa priveasca cu alti ochi si sa reglementeze in alti termeni statutul minoritatilor de pe propriul teritoriu, ceea ce de altfel si fac. Concluzia care se desprinde din aceasta intamplare, cat si din multe altele petrecute de-a lungul istoriei, pe care le-am trait si noi, romanii, este ca relatiile cu grupurile etnice maghiare trebuie tratate cu multa atentie si discernamant, data fiind capacitatea lor enorma de asimilare, puterea lor de a transforma in unguresc tot ce le iese in cale sau le pica in mana. Ca urmare, ei nu trebuie lasati niciodata sa atinga masa critica de la care isi permit sa actioneze astfel.

In opinia noastra, atat infiintarea regiunii autonome maghiare, din anii ’50, cat si a judetelor Harghita si Covasna, din anii ’68, au constituit o mare greseala, punand la dispozitia maghiarilor tocmai acea concentrare de populatie care le-a permis sa taie si sa spanzure (atat la propriu, cat si la figurat) in arealul dominat, ca apoi sa curete zona de elementul romanesc si sa ridice pretentii de tot felul, inclusiv de autonomie teritoriala, fenomen cu care ne confruntam zilele acestea. Pentru ca am ajuns, datorita contextului amintit, in penibila situatie de a pune sub semnul intrebarii integritatea noastra teritoriala, pericol venit din interiorul tarii, intr-un moment in care partidele politice nu dau doi bani pe interesul national, raspunsul nostru trebuie sa fie un NU categoric, atat in vorbe, cat si in fapte, solicitand crearea de structuri administrative noi, care sa inlature aceste anomalii si care, pe viitor, sa contribuie, nu la disolutia statului, ci la intarirea unitatii sale, inclusiv teritoriale. Aceasta inseamna conceperea de entitati administrativ-teritoriale care sa raspunda atat cerintelor de mai buna asimilare a fondurilor europene, cat si prevederii de pastrare a integritatii tarii, maghiarilor oferindu-li-se posibilitatea nu de a se separa de romani, ci de intarire a cooperarii si convietuirii cu acestia. Evident, in conditiile in care identitatea etnica si exprimarea lor culturala sa nu aiba de suferit. Recunoastem, desigur, faptul ca, mai ales in ultimii 20 de ani, institutiile statului roman n-au functionat corespunzator, iar lucrul acesta s-a rasfrant si asupra calitatii vietii maghiarilor si secuilor, ca de altfel asupra tuturor romanilor. Dar nu mai putin adevarat este ca la aceasta stare de fapt au contribuit dinadins si liderii minoritatii maghiare, prin cererile lor nelimitate, aberante, separatiste.

IOAN CISMAS

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page