Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU SCRIITOAREA ELENA BUICA




(Continuare din editia precedenta)

Cele mai interesante relatari despre acest castel devenit institut de invatamant si locurile din preajma, le avem din „Jurnalul intim" si din nenumarate alte insemnari ale scriitorului Ioan Slavici care a locuit aici timp de 14 ani ca director si profesor: „Magurelele au fost mosie de zestre a Stanchii Doamnei si se intindea din Dambovita pana-n Arges. Mihai-Voda Viteazul avea aici loc de sedere, unde a tinut in ajunul bataliei de la Calugareni consiliul de razboi, si batranii arata si azi unde se afla cula lui, din care n-a mai ramas decat o pivnita...". „...Ma duceam acolo de cele mai multe ori cu Eminescu, mai ales dupa amiaza si stateam pana spre miezul noptii, caci plina era gradina mai ales serile, cand luna-si revarsa lumina peste lac si peste luminisuri, incat parca te aflai pe celalalt taram, intre smei, zane si feti frumosi. Aici sta castelul singuratic oglindindu-se in lacuri, aici e terasa cu liane, aici erau somnoroasele pasarele care la cuiburi se aduna, aici luna iese intreaga si se’nalta asa balaie, dar tot aici era si teatrul de papusi si zvonul de vorbe omenesti".

Slavici aflam cum a devenit acest domeniu un institut de invatamant. Neavand copii, fiind unul dintre marii filantropi ai tarii, Ioan Otetelesanu a lasat prin testament, ca dupa moartea sotiei sale, Elena Otetelesanu, sa fie donata Academiei Romane „toata averea sa, pentru ca sa serveasca la facerea unui institut de fete romance carora li se va da o crestere si educatie de bune nume de familie, fara pretentie sau lux” (din „Cartea de danie a Domnului Ioan Kalinderu catre Academia Romana” 19.04.1893). Dupa incetarea din viata a sotiei sale, la 4 decembrie 1888, a fost pus in posesiune domnul Ioan Kalinderu, administratorul averii Otetelesanu si membru al Academiei Romane, dupa ce rude colaterale au atacat testamentul si totul s-a clarificat prin tribunal.
Ioan Kalinderu, inca inainte de a dona Academiei Romane (1893) toata averea familiei Otetelesanu, inclusiv mosia Magurele cu castelul, parcul, dependintele etc., terminase restaurarea castelului, programul de studii si planul de organizare al institutului. Acesta a fost inaugurat in anul scolar 1894-1895 cu prima serie de 15 eleve, a clasei I. Directorul de studii al institutului a fost numit Ioan Slavici care, timp de 14 ani, s-a implicat profund in organizarea si conducerea lui, punand fundamentul unui invatamant inspirat din scolile apusului.
Experienta lui Slavici la Magurele se numara printre cele mai interesante din istoria invatamantului romanesc. De aici s-au inspirat pentru organizare toate scolile care pregateau invatatori. Multe din cele puse ca temei de I. Slavici au dainuit pana in anii schimbarilor aduse de reforma invatamantului din 1948. Aici, in acest cadru romantic al secolului al 19-lea, ca si pe vremea lui Ioan Slavici, noi, elevele, aveam intr-un singur perimetru toate cladirile cu toate dotarile necesare, dormitoare, cantina, scoala de aplicatii si biserica. Pe atunci se putea vorbi de o alta dimensiune a scolii. Era mult profesionalism, daruire si talent. Se punea mare accent pe formarea personalitatii, caci personalitatile se formeaza dupa modelul personalitatilor. Tinuta profesorilor iti impunea sa-i crezi pe cuvant. Ei au stiut sa treaca peste dificultatile economice, capriciile politice, au avut idealuri pe care le-au urmat in pofida piedicilor. Elita intelectualitatii romanesti s-a datorat lor. Aceste scoli asigurau o pregatire complexa celor care trebuiau sa fie adevarati apostoli ai neamului, alaturi de preotii satelor. Pe langa orele de cultura generala, aveam ore de practica in agricultura, la orele de muzica invatam sa cantam la vioara, sa dirijam un cor, invatam raspunsurile la Sfanta Liturghie, aveam ore de croitorie, de gospodarie, de dansuri populare. Accentul cadea intotdeauna pe nobletea profesiei aleasa, pe dragostea pentru tanara generatie, pe formarea unor calitati morale inalte.

De atunci, prefacerile sociale au schimbat totul, valorile sunt altele. Generatiile mai noi nu mai stiu cum a fost. Doar din cand in cand mai strabat cateva ecouri dintre ruinele scolii numita pe atunci „Ioan Otetelesanu”. Frumusetile castelului cu imprejurimile lui au ramas doar ca o amintire a unor vremuri cu care ne puteam mandri. Multi sunt cei care nu stiu ca intr-o perioada, prin rafinamentul si eticheta acelor ani si prin lumina scolilor noastre, Romania a avut o culoare si o individualitate deosebita in care se inscriu si imaginile din Magurele.  

George ROCA: Excelenta relatare. Va multumesc! Este ca o lectie de istorie. Se vede ca ati fost profesoara atatia ani! Si... urmatoarea etapa de educatie? Ce ne povestiti despre acea perioada?

Elena BUICA: In urmatoarea etapa au inceput bulversarile si in invatamant ca si in toate domeniile vietii. Scoala la care am urmat cursurile celorlalti patru ani era si ea una vestita, fostul liceu „Carmen Sylva” din strada Stirbei-Voda, numarul 33, din Bucuresti, in imediata apropiere de Cismigiu, devenita ulterior cladirea Conservatorului „Ciprian Porumbescu”. Cateva profesoare de la Magurele ne-au insotit si aici si corpul profesoral s-a largit cu profesori noi, dar toti erau formati la scolile care au dat profesori remarcabili. Alaturi de ei, ne-am strecurat printre rigorile impuse de politica vremii. Cand au putut, chiar riscand, ne-au transmis cunostinte si sentimente pe soptite, s-au straduit sa faca din noi cadre didactice dupa modelul stiut. Primeam aceste comori impletindu-le cu cate un „kazaciok” ori „Kalinka”, ori cu recunostinta pentru tatucul Stalin si pentru URSS-ul eliberator. Frumusetea deosebita a cladirii, dar mai ales frumusetile in vecinatatea imediata a Cismigiului ne indulceau viata de adolescente dornice sa mai tragem cu ochiul si pe la tinerii liceelor din apropiere, Sfantul Sava si Gheorghe Lazar.
Cand eram la sfarsitul ultimului an scolar, cam prin iunie 1952, cu un nou val de prigoana politica a venit hotararea de a scoate din scoli pe toti cei cu „origine sociala nesanatoasa”. Din cauza ca parintii mei erau burghezi, „dusmani ai poporului”, mi-a fost situatia in grea cumpana. Am scapat, avand diploma de absolvent in mana in urma unei imprejurari norocoase, in care numai bunul Dumnezeu a stiut cum a lucrat. Oricum, viitorul imi era blocat si ca sa scap din aceasta situatie, am cerut repartitia cat mai departe de parinti. Intamplator, directoarea scolii, Dumnezeu sa-i dea odihna, era din Bihor si pentru ca ea „operase” ajutandu-ma sa ma „strecor” mi-a deschis drumul spre acea zona a tarii. Pe atunci nu se punea problema de „pile”. M-a ajutat numai pentru ca ii placuse ei cum am tinut orele de practica la finele anului si considera ca invatamanul ar pierde o valoare daca as fi data afara din scoala. Asa am ajuns la Oradea de unde m-am ales cu o experienta de viata deosebita fata de zona de unde veneam. Am fost invatatoare si profesoara suplinitoare de limba romana in comuna Ineu de Cris, situata sub un deal, aflata la numai 20 kilometri de Oradea, dar cu radacini parca in lumea arhaica.

George ROCA: Ce amintiri aveti despre Oradea si judetul Bihor?

Elena BUICA: De Oradea si judetul Bihor, in special de comuna Ineu de Cris, ma leaga multe si dragi amintiri. Am scris pe larg despre imprejurarile care m-au dus in aceste locuri si depre oamenii care mi-au marcat tineretea. Bihorenii mi-au ramas la suflet, si asa imi explic usurinta cu care imi stabilesc legaturi de suflet cu ei oriunde ii intalnesc in lume. Ori pe unde am umblat, am pastrat dragi amintiri Bihorului si orasului Oradea de atunci caruia i se spunea Oradea-Mare. Pe atunci era vestit in toata Europa pentru frumusetea si civilizatia lui, pentru infatisarea si viata lui cosmopolita. Orasul Oradea era remarcabil pentru cladirile lui frumoase, pentru Biserica cu Luna, pentru aspectul impunator al Primariei, pentru pasajul acoperit cu sticla colorata dupa modelul celui din Milano, pasaj care unea trei strazi si caruia oradenii ii ziceau „soasu”, sau Pasajul Vulturul Negru, o adevarata emblema a orasului! Eram fascinata si de acel Corso aristocrat – strada principala – pe unde se plimba o lume eleganta si cu comportament rafinat, de frumoase cafenele, terase, magazine, cu gradini de vara, cu teatrul, cu primul Observator Astronomic din tara si multe alte puncte de atractie... precum parcurile cosmetizate de gradinari cu talent, Dealul Pisicii si Baile Episcopia si Felix din apropiere. Pe atunci, mai existau sali de jocuri de biliard, rummy, poker si alte distractii specifice perioadei interbelice, pentru ca prefacerile regimului comunist s-au instalat aici cu oarecare intarziere. Oradea m-a fascinat cu parfumul de oras elegant inca de la prima vizita si mi l-a facut de neuitat.
La cei 18 ani cat aveam cand am ajuns la Ineu, nu mi-a fost usor sa gasesc o linie de comportament in care sa dainuiasca in armonie lumea arhaismului comunei in care imi duceam traiul, cu eleganta si somptuoasa lume a orasului Oradea catre care aspiram si cu cea tumultoasa a Bucurestiului care isi pusese amprenta asupra formarii mele. Ma atragea viata plina de intelepciune a taranului bihorean, vorba cumpanita cand statea sa „cujete”, specificul si frumusetea folclorului, dar pe de alta parte, duceam dorul vietii culturale din Bucuresti si eram atrasa de parfumul occidental al orasului Oradea. S-au scurs de atunci 60 de ani, dar prefacerile rapide care au trecut ca tavalugul peste noi, ne dau senzatia ca acea lume apartinea unui trecut cu mult mai indepartat. Dar oricat si oricum ar trece timpul, acele spatii de suflet le duc cu mine oriunde ma aflu.

George ROCA: Ma faceti sa oftez si sa devin nostalgic aducandu-mi aminte de Oradea, orasul copilariei mele. Observ ca am avut drumuri paralele... Din nou v-ati mutat, de data asta tot in Ardeal, la Cluj! De ce ati optat pentru a face filologia la Cluj? V-a cucerit faima universitatii „Babes-Bolyai”? La ce sectie ati fost studenta?

Elena BUICA: Dupa casatorie, cu un bihorean, mi-am urmat sotul. El era pilot al aeroportului din Someseni, care apartinea Clujului. Prin casatorie am scapat de „originea nesanatoasa” si am putut sa urmez cu o intarziere de sapte ani cursurile Facultatii de filologie, sectia romana pura, nou infiintata la Universitatea „Babes-Bolyai”. Clujul de atunci a ramas viu in amintirea mea. Iesisem din perioada grea, cu prezent nesigur si viitor incert si pentru ca mi se deschideau noi orizonturi, prinsesem aripi largi. Viata mea era dominata acum de o larga generozitate si de un coplesitor omenesc, ma aflam printre zanaticii care cautau ca prostii adevarul si dreptatea, scrutam caile de acces spre fondul destinului uman si ravneam la bolta instelata a ideilor. Clujul imi oferea acum anii re studentie la care visasem atata timp. Era perioada cand invatam cu sete, pe rupte, citind afundata in biblioteci, ori invatand in linistea si racoarea copacilor din cimitir, era perioada cand nu puteam zari varful scarii inaltimilor visate. Pe atunci iscodeam drumul spre nemurire si zacea si in mine ca in fiecare din noi la acea varsta speranta ca intr-o zi vor iesi la lumina valorile care mocnesc gata sa ne dea o noua infatisare. Era orasul anilor implinirii in iubire, al inceputului de casnicie si ineditul fericirii materne, anii multelor legaturi de prietenie atat de diferite, atat de colorate si atat de bogate, asa cum este orice tinerete.

Era Clujul implinirii ca om, cioplindu-mi propria configuratie morala, al ambitiilor de a-mi fauri un statut de profesor apreciat si respectat, de a tine mereu la inaltime statura de onorabilitate. Era orasul clocotitoarelor tinereti care te imping spre zonele tainuite ale seducatoarelor ademeniri din care doream sa gustam pentru completarea bagajului de viata, ispite la care apoi renuntam la marginea decentei si a bunului simt. Traiam parca o dedublare, un ego gata sa guste din toate aspectele vietii spre a le cunoaste si un alter-ego care punea stavila ca un adevarat politai al mintii si care vana patimas, cu ardoare, salbatic, orice greseala reala sau imaginara, ori cel care imi oblojea imensul orgoliu neacoperit de realizari pe masura. Pe atunci mi se parea ca o multime de imprejurari nu erau decat ramele in care eu trebuia sa asez picturile. Pictam cu infrigurare propriile mele scene de viata si incepusem sa lucrez si la o colectie de curiozitati socio-psiho-comportamentale, opere pe care n-am reusit sa le termin si mai sunt inca in lucru si acum.

George ROCA: Si dupa ce ati terminat facultatea unde ati fost repartizata?

Elena BUICA: Aveam deja stagiul facut la tara, asa ca am putut profesa in Cluj. Am stat acolo pana in 1974 cand m-am mutat la Bucuresti. Clujul a ramas in amintirea mea ca o perioada a clocotitoarelor tinereti, al anilor marilor impliniri, dar am si amintiri dureroase. In aceasta perioada sotul meu a avut un accident cu avionul intr-o comuna cu nume parca predestinat, IAD, acum se numeste Livezi, nu departe de orasul Bistrita si si-a pierdut viata la numai 29 de ani. Am trecut atunci prin multe si grele suferinte, dar treptat ele s-au transformat in materie fosforescenta care mi-a luminat calea de mai tarziu.

George ROCA: Imi pare rau! Condoleante! Chiar daca sunt... tardive! Sa revenim. Ati lucrat deci ca profesoara in orasul Cluj. Cum este aceasta nobila profesie vazuta din interior?

Elena BUICA
: Catedra a fost pentru mine o mare pasiune. Nu stiu cand si-a facut salas in mine, a fost ca si cand as fi venit pe lume cu ea. Din dragoste pentru copii m-am straduit ca fiecare ora sa fie insotita de caldura si lumina, ca elevii sa poata indragi literatura si dincolo de orele de curs. Pana la pensionare am lucrat cu aceeasi caldura de parinte, ca profesoara de limba si literatura romana si a ramas nestinsa dorinta de a ma tine cat mai aproape de cele ce am invatat la scolile pe care le-am urmat. Am vazut in elevii mei, inainte de orice, vibratia umana, nevoia de caldura sufleteasca, dorinta de a fi intelesi si ajutati, mai ales in perioada deschiderii ochilor spre viata in timpul adolescentei. Mi-am privit elevii ca pe copiii mei de suflet. Predand cunostintele obligatorii impuse de  programa scolara, am facut eforturi sa prezint literatura si scriitorii in asa fel ca sa-i scutesc  de prea multa minciuna.

George ROCA: Si dupa Cluj...?

Elena BUICA:
Dupa Cluj a urmat Bucurestiul. M-am despartit cu mare durere de Cluj, dar trebuia sa-mi ajut parintii stramutati din comuna Tiganesti, fiindca nu mai aveau sprijin la batranete. In Bucuresti am locuit impreuna pana la stingerea lor din viata, incercand sa le alin durerea de despartirea de acea zona rurala de care s-au simtit legati prin intreaga lor fiinta.

La catedra am ramas egala cu mine insami. Am avut o stransa legatura sufleteasca cu elevii mei chiar si cu cei de varsta mai mare care urmau cursurile serale. Comunicarea cu ei era deschisa, sincera, cu intelegere pentru problemele si greutatile pe care le aveau. Am multe amintiri care imi incalzesc sufletul si am raspunsul unora dintre elevii mei ca dragostea ce le-am purtat se intoarce spre mine chiar si la distanta la care ma aflu.

George ROCA: Care a fost motivul pentru care ati emigrat in Canada?

Elena BUICA:
Nu am avut cuibarita in mine dorinta de emigrare. Frumusetile tarii si locurile dragi, prietenii multi si buni, traiul in buna intelegere, respect reciproc si armonie cu vecinii si cunoscutii, rosturile vietii implinite, cu un trecut care imi acorda respectul si consideratia multor cunoscuti pentru care ramasesem tot „doamna profesoara”, in linii mari o senectute asezata pe temeiuri bune, imi erau suficiente pentru un trai cumpatat si acceptabil. M-am desprins cu greu de toate aceste valori pe plan spiritual de neinlocuit ca si de tot ce am agonisit pe plan material.

Am luat cu greu hotararea de a ma desparti de tara ca sa urmez calea pribegiei spre indepartata Canada. Fiica mea, impreuna cu sotul si cu nepotica s-au stabilit aici si aveau nevoie de mine. Intre nevoile mele si cele ale fiicei mele si familiei ei, a atarnat mai greu acestea din urma. Pentru ca sotul meu ne-a parasit foarte de timpuriu, am traversat viata fiind singurul umar pe care se putea rezema fiica mea si nu m-am putut desprinde nici in acest moment crucial din viata ei. Am sosit aici, dar o buna parte din mine a ramas in tara. Acolo ma duc aproape in fiecate an, rareori cu o pauza mai mare. Acolo aud iarasi, dupa 20 de ani, cum mi se adreseaza cunoscutii: „Ce mai faceti, doamna profesoara?” Acolo imi incarc sufletul cu bucuriile carora le-am dus dorul, apoi ma intorc in Canada pe care o revad cu placere si astept iarasi timpul cand sa ma sui in avionul cu directia Otopeni.

Va urma

A consemnat,
George ROCA
Sydney – Pickering
3 ianuarie 2011
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page