Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU SCRIITOAREA ELENA BUICA




George ROCA: Va multumesc mult pentru ca mi-ati acordat acest interviu. As dori sa va faceti cunoscuta cititorilor nostri. Sa incepem cu inceputurile, adica de pe vremea cand erati copil in comuna Tiganesti, judetul Teleorman. Cateva amintiri placute si mai... putin placute?

Elena BUICA: Sunt bucuroasa si ma simt onorata de discutia pe care o putem avea impreuna, asa cum ma bucura intalnirea cu toti oamenii deosebiti iesiti in calea vietii mele. Am sa incerc sa va raspund pe cat se poate de aproape de fiinta adevarului, folosindu-ma uneori si de cateva insemnari facute cu alte ocazii. Daca incepem cu inceputul, acesta a fost in 3 ianuarie 1933, data cand am respirat inceputul vietii la Tiganesti–Teleorman, acolo unde am trait acel miracol existential de care ramanem legati prin fire nevazute in tot restul vietii. Ca pentru orice copil, parintii au jucat un rol esential in viata mea, carora le aduc neincetat un prinos de recunostinta. Mama, Florica, nascuta Sima, a fost casnica, fiica de negustori cu radacini de mari bogatasi din Grecia si cu ramuri in armata franceza cu rang de general. Tata, Spirea Buica, a fost negustor angrosist de cereale si a avut si un „magazin de manufactura", cum era prezentat cu litere mari pe fata dinspre strada, a casei noastre. Tata ajunsese om de vaza nu numai in comuna noastra, ci si prin imprejurimi.
Tiganestiul, facand parte dintr-o zona cu cel mai bun pamant din tara, avand mari productii de cereale, a fost propice dezvoltarii comertului acestora. In perioada interbelica au aparut comercianti de cereale care s-au impus in comuna ca personalitati puternice care se afirmau pe un plan superior fata de restul satenilor, desi proveneau din mediul rural, unii chiar fiind la prima generatie de schimbare a statutului social, cum era si tatal meu. Provenea dintr-un neam de tarani falnici si vigurosi, bogati si pusi pe treaba, inruditi cu cei din neamul Capra, ajunsi mari mosieri si din randul carora s-au ridicat multi oameni de seama, printre care si filozoful Constantin Noica.
Dupa 1944 statutul social al parintilor mei a fost platit scump de intreaga familie, dar in vremea copilariei mi-a oferit o dezvoltare mai deosebita. Satenii in mijlocul carora am crescut si tovarasii mei de joaca ma priveau ca pe un copil mai cu „mot". Eram considerata capetenia de necontestat a grupului de joaca, pe care trebuia sa-l conduc. Asa cred ca s-a nascut in mine preocuparea pentru supravegherea universului copiilor si s-a asternut de la sine drumul catre scoala de viitoare invatatoare. Sunt multe aspectele care si-au pus amprenta pe formarea mea ca om, scoala cu dascalii vestiti si biserica prin preotii ei – toti cu autoritatea si respectul necontestate, apoi folclorul, obiceiurile, traditiile, oamenii satului, intregul climat in care am copilarit. As mai aminti ceva care m-a marcat. In aceasta perioada, tot ce realizau parintii mei trebuia sa fie la o mai mare inaltime fata de restul satenilor, casa, mobila, imbracamintea, mancarea, comportarea, vocabularul, tinuta etc, trebuiau sa fie un model de urmat. Asa s-a sadit in mine dorinta care m-a insotit de-a lungul vietii de a ridica mereu stacheta telurilor propuse, uneori chiar de netrecut, ramanand undeva acolo sus, ca un ideal la care nu incetez sa ma uit nici astazi.

George ROCA: De ce ati plecat de-acasa?

Elena BUICA: As fi putut sa raman acasa in dulcele trai de pe atunci, inconjurata de dragostea, respectul si uneori ori si de invidia satenilor, nu de putine ori cu neamuri invrajbite, dar aveam in fata ridicata stacheta de care am vorbit mai inainte si am plecat la vestita Scoala Normala „Ioan Oteteleseanu" de langa Bucuresti, in comuna Magurele. Desprinderea de comuna mea natala n-a fost totala niciodata, nici pana in zilele de astazi, desi ma aflu la mare distanta si ca timp si ca spatiu. In scrierile mele, nu de putine ori strabate cate o imagine recenta a Tiganestiului, dar mai adesea cate o reconstruire lirica a vremurilor petrecute in timpul copilariei sau chipuri de oameni care prin silnicia timpului si a sortii s-au mutat in cealalta lume. Amintirile imi vin din strafundul memoriei, puternic, fascinant, hipnotic, dar sunt amintiri pline de cuviinta si respect pentru toti cei buni, chiar daca m-am confruntat si cu neomenia. Am privit satul si oamenii cu ochii umezi, plini de duiosie, ori prin aburi de vis, cu sfintenie in suflet. M-am straduit sa fixez intr-un lirism cald obiceiuri, traditii, modul de viata din timpul copilariei mele, caci cele de acum nu mai au conotatiile de atunci, nu mai au forta sa indulceasca existenta si rosturile vietii. Zborul strivitor al tehnologiei va tulbura pana in adancuri viata oamenilor din satele traditionale si nu se stie daca va mai ramane ceva din ceea ce a fost, din acele rosturi simple si limpezi ale traiului la sate. Eu fac parte din ultima generatie martora acelor vremuri, acum aproape apuse, de parca ne despart mai mult de 100 de ani.     
George ROCA: Deci la faimoasa scoala „Ioan Otetelesanu" de la Magurele! Am auzit despre aceasta institutie veche de invatamant... si apartenenta ei la Academia Romana. Puteti sa imi dati mai multe detalii?
Elena BUICA: Ooo! Atingerea amintirilor din acea etapa de viata inunda intreaga mea fiinta si ma proiecteaza intr-o lume ca de basm din care tasneste intrebarea: „Chiar a fost cu adevarat, sau mi se pare? Nu sunt cumva scornelile mele?" M-am simtit o mare norocoasa fiindca am avut prilejul sa urmez cursurile, timp de patru ani la Scoala Normala „Ioan Otetelesanu" din comuna Magurele, la cativa kilometri de la periferia Bucurestiului spre Soseaua Alexandriei.
Aceasta comuna, Magurele, pastratoarea unor comori de amintiri, are un trecut istoric remarcabil. Ea apare in documente intre anii 1551 si 1625 ca „ocina domneasca", iar in zilele de acum se bucura de faima comunei capitala a fizicii atomice romanesti. Intr-o vreme, aceasta comuna si imprejurimile ei au fost mosia de zestre a Doamnei Stanca. Mihai Voda-Viteazul si-a asezat aici tabara inaintea luptei de la Calugareni, in august 1595. In ajunul bataliei aici si-a tinut consiliul de razboi, intr-o pivnita pe care si eu am cercetat-o si am folosit-o ca ascunzatoare in jocurile noastre. Umbra si racoarea de acolo ne strecurau in inima o oarecare infiorare. Mai apoi aceasta mosie i-a apartinut lui Ioan Otetelesanu. Acesta a fost ministru de finante in timpul lui Alexandru Ioan Cuza. Se tragea dintr-o familie de mari boieri cu obarsia in Oltenia, cu intinse mosii si case in mai multe zone ale tarii, dintre care, mai cunoscute au fost mosia si castelul din Magurele, dar mai ales cladirile si gradina devenite mai tarziu „Terasa Otetelesanu" din Bucuresti, peste care troneaza acum Palatul Telefoanelor. Aceste spatii au fost locurile de intalnire ale protipendadei Bucurestiului.

George ROCA: Fascinant! Pe la sfarsitul ’60, pe vremea cand locuiam in Bucuresti am cunoscut urmasii familiei Otetelesanu. Regretatul Radu Otetelesanu, fiindu-mi prieten, ma invita deseori la casa din Aleea Alexandru. Una dintre bunicile sale picta cu mult talent cu email pe portelan... Deseori imi placea sa stau in preajma dansei si sa... ii ascult minunatele povestiri despre  faimoasa   familie si despre tineretile ei interbelice. Va rog sa continuati!      

Elena BUICA: In aceste spatii, doamna Elena Otetelesanu organiza petreceri fastuoase, dar si intalniri ale artistilor si scriitorilor, de multe ori patronate de „Junimea", intalniri evocate in multe scrieri sau lucrari de arta. Din tot ce a fost a mai ramas doar castelul din Magurele, aflat acum in stare deplorabila, mai ales dupa cutremurul din 1977 si parcul ce-l inconjoara, cu abia putina viata in el. Dar asa cum sunt, ele ne amintesc si astazi de o perioada incarcata de istorie, de legende, de rare frumuseti, despre o lume aparte. Acolo este cuibarita si  speranta ca in viitor autoritatile isi vor intoarce fata catre acest cuib de scumpe amintiri.
Magurele era locul cel mai indragit de marele nostru poet Mihai Eminescu. Aici se refugia de patimile politice ale „Timpului" si isi gasea izvorul de inspiratie pentru multe din poeziile sale. Acest loc a fost binecuvantat si de prezenta lui Ioan Slavici care, mai apoi, a pus bazele unei institutii de invatamant unic in tara si in Europa, vestit si in anii cand eu i-am urmat cursurile pana la reforma invatamantului din 1948.
Castelul din Magurele, asa cum l-am apucat si eu, era inconjurat de un teren de o rara frumusete. Intr-o parte era parcul si in cealalta parte era gradina, pe care Ioan Otetelesanu, in 1847, le incredintase pentru amenajare renumitului arhitect peisagist Karl Frederich Wilhem Mayer, fostul director al gradinilor imperiale din Viena, cunoscut la noi pentru amenajarea Gradinii Cismigiu si a Parcului din Soseaua Kiseleff. Renumitul arhitect peisagist a creat aici un adevarat rai de frumusete. In anii cand eu am fost eleva acolo, 1944-1948, parcul isi pastra prospetimea frumusetii, era foarte bine intretinut sub ingrijirea domnului Nicolae, agronomul scolii. In parc, printre copacii seculari, era o peluza care cobora de la castel pana la lacul mereu improspatat de un izvor, adus de la distanta mare, „frate geaman" cu cel din Cismigiu si botezat la fel:  „Izvorul lui Eminescu". Ma consider norocoasa pentru ca in acesti ani am calcat pe aceleasi alei pe care se plimba Eminescu si am trait in castelul care i-a inspirat versurile din Scrisoarea IV: „Sta castelul singuratic oglindindu-se in lacuri/ Iar in fundul apei clare, doarme umbra lui de veacuri", am respirat aerul in acceasi atmosfera de magica reverie ca cea din poezia „Somnoroase pasarele" unde imaginea lacului ca o oglinda te cucerea prin fermecatoarea-i frumusete, in timp ce „Peste-a noptii feerie/ Se ridica mandra luna"  si aici „Totu-i vis si armonie". Si multe vise am avut si noi atunci...
In imediata apropiere, in partea dreapta, era „ascunzatoarea" lui Mihai Viteazul, cum ramasese in amintirea urmasilor. In preajma lacului erau cele doua chioscuri, al lui Eminescu si al lui Slavici, vopsite in alb stralucitor si incarcate de ghirlande de flori. In anii urmatori s-au mai facut si alte adaosuri: statuia lui Eminescu, opera sculptorului Mihai Onofrei, executata dupa fotografia lui Eminescu facuta de pictorul-fotograf polonez Franz Duschek. Au mai fost adaugate si corpuri noi de cladire. In cealalta parte a castelului era gradina care putea sa te trimita cu gandul la frumusetile Raiului. Era strabatuta de alei marginite de flori, din loc in loc cu arcade de lemn, vopsite in alb, pentru  trandafiri cataratori care formau adevarate bolti. Erau si doua bazine cu pesti exotici si inconjurate de flori de origine mediteraneana. Intre anii 1851-1853, in imediata apropiere, Ioan Otetelesanu a inaltat o frumoasa biserica cu hramul Sfintilor Imparati Constantin si Elena, pictata de Gheorghe Tatarascu, in anul 1853. Pe vremea cand eram eleva, in aceasta biserica corul scolii noastre dadea raspunsurile la Sfanta Liturghie.

(Va urma)

A consemnat
George ROCA,
Sydney – Pickering,
3 ianuarie 2011


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page