Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

„CAVALERUL NEBUNIEI” STRABATE LITERATURA EUROPEI





Scriitorii europeni, vrand-nevrand, il cauta pe Don Quijote ca erou al viselor lor pe motiv ca nu-i o fiinta reala, ci un om de fictiune si de actiune, mai real decat toti scriitorii. Un om fictiune plecat sa preschimbe zarea finita din La Mancha cu orizonturi nesfarsite, o fiinta imortalizata pe drumul vesnicilor cautari.
Prozatorii si poetii europeni, din toate timpurile, constienti sau inconstienti, l-au cautat pe inteleptul Quijote in viitor, ca o cautare a sperantei, a visului vesnic neimplinit, pe care il gasim in poemele si prozele acestora. Il cauta pe „Cavalerul nebuniei” in viitor, dar pentru aceasta, ei il descopera in trecut. In cautarea lor, cheama la o nemaivazuta cruciada insotita de muzica sferelor, calauzita de „steaua cea stralucitoare si sonora” care-o incuviinteaza de pe cer si le spune calea. Asa cum o fac poetii: Johann Wolfgang von Goethe („Suferintele tanarului Werther” sau „Prometeu”), George Gordon Byron („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Manfred” sau „Cain”), prozatorii Giuseppe Antonio Borgese („Rube” si „Furtuna in neant”) etc.
Scriitorii si poetii europeni nu viseaza, precum Don Quijote pentru Sancho Panza la ocarmuirea unei insule, ci la ocarmuirea propriului lor suflet, regasirea inauntru a unui  Don Quijote interior, dar numai dupa ce-l regasesc pe acela din afara. Fara sa-si propuna o cruciada in cautarea acestui personaj, scriitorii europeni din toate timpurile au pornit aceasta cruciada a „morilor de vant”. Participarea acestora la cruciada confera o demnitate unica, uriasa: constiinta de sine a quijotismului. Pe care o gasim si la Feodor Mihailovici Dostoievski in „Amintiri din casa mortilor” (unde descoperim noul proces de analiza psihologica din perspectiva interiorului uman).
Nu are rost sa ne intrebam ce a lasat Don Quijote culturii. Fiindca acest „fenomen” ne-a lasat o intreaga metoda, o complexa epistemologie, o intreaga estetica, o intreaga logica, o intreaga religie mai ales, adica o intreaga economie a eternului si a divinului, o intreaga speranta in absurdul rational, pe care le gasim sub diferite forme in literatura si filozofia europeana. Mostenitoare a inzestrarii cosmice lasate de „Cavalerul nebuniei”, sau cum i se mai spune „Cavalerul tristei figuri”, cultura europeana inca nu si-a asumat cum se cuvine legatul. Poetii, ca Eminescu, Sorescu, Nichita Stanescu, Pierre Louys, Johan Christoph Friedrich Schiller, Johann Cristian Holderlin, sau prozatorii Henry Rene Albert Maupassant, Lo-Johansson, Arno Holz, Jean Francois Marmontel, Anton Holban, Gib I. Mihaescu, Ion Lancrajan etc, prin operele lor sunt sclavi ai timpului, se forteaza sa dau o realitate de timp prezent viitorului sau trecutului, si nu au intuitia eternului, pentru ca il cauta in timp, in Istorie si nu in ei insusi.  
Constat ca  fantanile nemarginirii care susura in scrisul lui Cervantes au secat in operele scriitorilor europeni. Ca existenta diurna a nenumaratilor Sancho se scalda in apele impure ale marginirii si resemnarii, ca lumea dezbinata intr-o Europa ce se crede unita, in loc de o confrerie a iubirii si a curajului, domneste o confrerie a fricii si a urii. Varsta de aur, magnifica varsta a convietuirii in buna pace intre litere si politica, e departe de a se intrupa. Scriitorii europeni, prin cruciada lor literara, doresc ca omul constient si mandru de zestrea quijoteasca, sa-l hotarasca sa si-o revendice, sa-l invete sa o merite, pentru ca astfel sa se inalte ca om.
Atitudinea lui Valery este atitudinea unui om singur care se lupta cu „morile de vant”. El se raporteaza la dificultatile gandirii si ale creatiei ca si cum ar fi singurul chemat sa dea seama de ele. Tensiunea care il consuma, in acelasi timp provocata si suportata, e tensiunea intre propria-i fiinta si gandirea proprie: „Ceea ce gandesc imi ascund de ceea ce sunt”. Impas gnoseologic sau act  al luptei „cu morile de vant”? tentatia lui Valery este aceea de a voi sa dea seama numai prin lupta cu sine despre tot si de a incerca s-o faca fara sa se dea cu totul in ceva, neresemnandu-se sa fie „ceva, indiferent ce”. El poarta masca „cavalerului tristei nebunii“, asemeni lui Teste - fantoma nascuta din lupta „morilor de vant”, ca inutilitate a vietii intr-o societate ce nu-l intelege.
Traditia rationalista, anchilozata in contemplarea omului ca fiinta rationala, impiedica intalnirea cu „Cavalerul Nebuniei”. S-a spus ca ratiunea il deosebeste pe om de animal. Eu spun asemeni lui Unamuno ca ceea ce-l distinge e mai mult sentimental decat ratiunea.
La Bacovia aceasta lupta cu „morile de vant“ surprinde prin aparenta abandonare a metafizicului si persiflarea filosofiei, suspectata de neputinta descifrarii conditiei umane si a misterului cosmic. Omul, pentru autorul volumului „Plumb”, este damnat sa repete, cu fiecare generatie, acelasi traseu circular. Ea se instituie ca iluzionare inutila ori ca lupta cu „morilor de vant”, ca un „dictionar” pe care se poate „adormi uitat”, inainte de a se ajunge la un gand salvator.
La capatul petrecerii, ca lupta „cu morile de vant”, lumea se umple de „un cantec”, spune Blaga. Dar cantecul nu pare a fi o compozitie pe de-a-ntregul omeneasca, ci un atribut de origine tainica („noi suntem purtatori de cantec”) si ambivalent. Daca lupta cu „morile de vant” cunoaste extaza cantecului, drumul spre moarte prinde la fel „chip de cantec”, al carui motiv pare a fi trecerea insasi, in sonoritati stinse, elegiace, facute pentru uitare si leac: „Cateodata prin fluier de os stramosesc/ ma trimit in chip de cantec spre moarte”. (Fiu al faptei nu sunt).
Si la Eminescu in poeziile sale, dar mai ales in publicistica, descoperim aceeasi lupta cu „morile de vant”. Aceasta lupta o descoperim in indoiala fata de lume, dar mai ales de distantarea fata de “prezent “, dar si implicarea in acesta.
Scriitorii europeni si-au dorit si isi doresc sa descopere in lume si altceva decat „repetabila povara”, un fel de „elice” a „morilor de vant”, ce se invarteste inutil si sisific, isi doresc sa descopere privelistea unui om care calatoreste cu gandul pentru a se cunoaste mai intai pe sine, apoi pe ceilalti, si pentru a se iubi mai putin pe sine si mai mult pe ceilalti. Acelas erou care invinge Meduza-suferinta, acelasi Perseu care se fereste de privirea ei, intra mai apoi in rolul lui Orfeu, ia lira in maini si canta atat de frumos, incat clinteste pietrele din loc, imblanzeste fiarele salbatice, aduce alinare in cugetele tuturor si induioseaza sufletul celor mai aspri oameni.

Al. Florin TENE
Cluj-Napoca
22 ianuarie 2011


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page