Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Milenii de indurari


Abandonarea Daciei, de fapt ultima cucerire a romanilor si retragerea aureliana, care s-a petrecut intre anii 271-175 e.n., sub presiunea popoarelor barbare, a avut un impact deosebit asupra locuitorilor acestei provincii, deja daco-romani, dupa 170 de ani de simbioza intre cele doua popoare si culturi. Ramasi fara aparare, din cauza retragerii administratiei si cu vistieria goala (pentru ca un imperiu in declin avea nevoie de aurul si graul Daciei, ca de aer si de apa, si nu de oameni care trebuiau hraniti), locuitorii au trebuit sa se descurce singuri in fata acestor navalitori: goti, huni, gepizi, avari, slavi, unguri etc., care, cu siguranta, atunci cand le-au calcat pragul, n-au venit cu ramuri de maslin in brate. Iar, ori de cate ori s-a intamplat acest lucru, pret de un mileniu, din secolul al III-lea pana in secolul al XIII-lea, daca avem in vedere si invazia mongola, adica a tatarilor, de la 1241, bastinasii daco-romani n-aveau alta scapare decat luand calea codrilor, dupa ce-si  ingropau in pripa bruma de agoniseala, revenind in vetrele lor dupa trecerea pericolului. De atunci si expresia atat de cunoscuta si draga noua "codru-i frate cu romanul". Celor care au fost fortati de soarta sa-si caute patria cu sabia-n mana, si care au constiinta incarcata a propriilor fapte pe unde au peregrinat, le vine greu sa creada ca un popor trecut atata vreme prin foc si sabie s-a incapatanat sa reziste si sa dainuie, in timp ce atatea altele, cu mare vechime, au fost inghitite de haul istoriei.
Referindu-se la aceasta indelungata si framantata perioada (sec. III-X), a mileniului I, istoricul francez A. Ubicini, in lucrarea sa din 1886 "Originile istorice ale romanilor", scria: "Romanii, in decursul acestui interval, au dainuit refugiati in munti, la adapost de suvoiul invaziilor. Barbarii isi aveau calea lor bine trasata, etapele stabilite, de la rasarit la apus. Timpul n-a avut darul sa stirbeasca forta, nici sa slabeasca speranta daco-romanilor. Au ramas aceeasi rasa rezistenta, rabdatoare, intrucat se considera nemuritoare". Pentru a intelege mai bine ce a insemnat invazia barbara pentru localnici, referindu-se la un anumit tip de migratori, o cronica ce se pastreaza in arhiva comunala din Assisi, de la jumatatea secolului al XIII-lea, consemneaza: "Acest neam salbatic, crud si bestial, nu cunoaste pe Dumnezeu. Mananca carne cruda si bea sangele animalelor si uneori al oamenilor, crud, traind fara legi, ca si animalele".
Ne intrebam, desigur, de ce, despre aceasta perioada, a Daco-Romaniei, exista asa de putine izvoare istorice, sau de ce n-au ramas mai multe dovezi palpabile despre viata si existenta daco-romanilor? Raspunsul este simplu. Aveau stramosii nostri vreme de o viata linistita, de timp suficient, intre doua invazii, sa construiasca ceva durabil, ca in alte zone ale continentului? Evident, nu! Iar daca ar fi avut, totusi, o anumita experienta trista de viata i-a determinat sa creada ca, pe astfel de vremuri, o investitie de acest gen n-ar avea sens. Adica sa inalte ceva, ca barbarii sa aiba ce distruge? Acesta este motivul pentru care stramosii nostri din acele vremuri au trait modest, multumindu-se cu putin. De altfel, din Antichitate, si din epoca romana, dispunem de mai multe vestigii si documente decat din lunga perioada migratoare, mai apropiata noua in timp, dar pierduta in negura vremii. Desi n-au lasat in intervalul amintit urme materiale consistente (multe au fost si distruse de invadatori), meritul incontestabil al stramosilor nostri daco-romani (in fapt, un adevarat miracol) este supravietuirea lor, scaparea din acest infern al istoriei, pentru care au platit cu varf si indesat, cu nenumarate suplicii si chinuri, cu compromisuri si cu obida. Sacrificiului lor si, uneori vietii din catacombele istoriei, le datoram existenta noastra de azi, parcurs de care avem toate motivele sa fim mandri. Ca este asa ne-o confirma chiar istoricul Huszti Andras, care, in 1791, in lucrarea "Dacia straveche si noua"(cand istoricii maghiari nu erau atat de racordati la politica sovina a guvernelor lor), afirma: "Urmasii getilor traiesc si astazi si locuiesc acolo unde au locuit parintii lor, vorbesc limba in care glasuiau mai demult parintii lor". Adica, mai clar, pe intreaga suprafata a Vechii Dacii si dincolo de hotarele acesteia.
Daca barbarii care au traversat glia stramoseasca si-ar fi vazut de drum mai departe, lucrurile ar fi fost mult mai simple. Unii s-au amestecat temporar printre ai nostri, cum au fost slavii asimilati, iar altii au fost obligati sa se intoarca din drum, cum este cazul ungurilor, in urma dezastrului suferit in batalia de la Augsburg (Germania), in anul 955.
Daca facem un tur de orizont si privim in jurul granitelor de astazi, observam ca, de fapt, vecinii nostri de azi sunt migratorii de ieri, fie ca este vorba de bulgari, iugoslavi, rusi, ucraineni sau unguri. Ei se deosebesc doar prin perioadele in care au venit. Bulgarii, sarbii, croatii, slovenii si bosniacii fac parte din ramura de sud a slavilor, ajunsi pe locurile stramosilor nostri in secolele VI si VII. Tot in aceeasi perioada au venit si s-au stabilit in preajma Daco-Romaniei nucleul de rasarit al slavilor: rusii, bielorusii si ucrainenii, cat si cel de vest: cehii, slovacii si polonezii, iar in ceea ce-i priveste pe unguri, veniti la sfarsitul secolului al IX-lea (896 e.n.), nu mai e cazul sa vorbim. Toti acestia si-au stabilit noile patrii in vechile hotare ale stramosilor nostri, in zonele din interiorul statului lui Burebista (anul 70 i.e.n.) si, oarecum, in afara granitelor statului lui Decebal, ramase ca granite conventionale ale urmasilor acestuia, daco-romanii. Daco-Romania de la acea vreme a ajuns, astfel, o insula latina intr-o mare de slavi. Un adevarat miracol. Crede cineva ca aceasta a rezistat in vreme datorita bunului-simt al noilor vecini? Ca ei, daca ar fi putut sau daca li s-ar fi permis, n-ar fi facut jonctiunea, de la nord si est, la sud si sud-vest, stergandu-ne de pe suprafata pamantului, avand in aceasta actiune ca aliat de suflet pe cel din vest? Asa cum am mai spus, teritoriile Bulgariei, Iugoslaviei, Ungariei si ale unei bune parti din Ucraina au apartinut stramosilor nostri, fapt ce ne-ar da, teoretic, deplina legitimitate istorica pentru a le revendica. Acesta si nu altul este adevaratul drept istoric! Evident, nu putem face acest lucru, dar afirmarea adevarului deranjeaza. Nici noi nu l-am pronunta daca am fi lasati sa ne vedem de ale noastre, de catre cei aflati cu musca pe caciula. Acesta este motivul pentru care vecinii nostri, bulgari, sarbi, ucraineni si mai ales unguri au facut si fac front comun, mintind la unison si punand sub semnul intrebarii, in ciuda oricarei evidente istorice, existenta noastra multimilenara in imensul areal carpato-danubiano-pontic. Mai mult decat atat, pentru a-si oficializa minciuna si a o credibiliza in fata strainatatii, fiecare, in raza sa de actiune, face eforturi disperate pentru stergerea urmelor romanitatii, construindu-si monumente si statui proprii, distrugand memoria cimitirelor, a altor edificii sau relicve, adoptand o atitudine severa de asimilare a elementului romanesc de dinauntrul granitelor lor. Drept urmare, minoritatile romanesti din Iugoslavia si Bulgaria, de pe Valea Timocului, nu sunt recunoscute, cea din Ungaria este pe cale de disparitie, iar in Ucraina, maramuresenii si bucovinenii sunt lipsiti de cele mai elementare drepturi. Trist este ca, din cauza politicii tembele a guvernelor noastre de dupa 1989, Ungaria, prin UDMR si celelalte partide etnice din Transilvania, desfasoara pe teritoriul tarii o activitate intensa de dezagregare a Romaniei ca stat, si de maghiarizare a Transilvaniei, cea mai romana provincie a vechii Dacii. Lucrul acesta il fac chiar de pe bancile Parlamentului si din interiorul Guvernului. Ardealul, teritoriu romanesc si inima Romaniei, care, timp de aproape un mileniu, a rezistat presiunii acestui stat hraparet si acaparator, pastrandu-si permanent autonomia fata de Ungaria, cu toate eforturile uriase de a o ingloba in granitele lui, este astazi sub teroare, facandu-se eforturi de a fi hacuit in tinuturi straine. Migratorii de ieri sunt "civilizatii" de azi. Numai ca, lupul isi schimba doar parul, dar nu si naravul. Umilit si asuprit la sange, elementul romanesc calit in lupta sa pentru pastrarea identitatii etnice, daco - romane, in perioada valului de emigrari, a reusit sa faca fata procesului de asimilare la care a fost supus din primele secole ale mileniului trecut. Intrebarea care se pune este daca noi, romanii de azi, vom reusi sa rezistam procedurilor moderne "Democratice" de asimilare, fata de care autoritatile romane sunt indiferente? E trist si rusinos in acelasi timp ca romanii sa-si piarda "traista" pe drum, dupa ce au traversat de-a lungul mileniilor, prin epoci atat de ostile, oferindu-ne-o noua ca o zestre imensa pe care nu stim sa o pretuim. Va fi sau nu va fi, in viitor, Romania patria romanilor? Este bine sa gandim mai profund la aceasta mostenire, de care poate beneficia oricine o recunoaste si o respecta!
IOAN CISMAS

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page