Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Lacrima din spatele oglinzii


I-am descoperit opera pe Internet, acest "rau necesar" al timpului nostru, unde exista loc si cer pentru toata lumea si datorita caruia, pe langa multe mizerii si mojicii ale unor frustrati, anonimi sau nu, poti afla lucruri noi, minunate, despre semeni din toate colturile lumii.
Am avut, asadar, bucuria de a descoperi, in "exil", inca un artist roman, pornit, din tinerete, cu traista plina de visuri, si asezat undeva, pe glob. Nu-i voi dezvalui, deocamdata, numele, fiindca relevanta este "starea", simptomatica pentru creatorul inteligent, profund marcat de faptul ca radacinile, oricat le-ai rasuci, nu pot fi rupte.

Fermecata de lucrarile ei  (caci este o Ea), intuind o personalitate complexa si o inteligenta slefuita in cele mai subtile laboratoare ale solitudinii meditative, i-am propus sa o... "mediatizez" si, din vorba in vorba (pe Internet), ne-am apropiat. In absenta unui CV, mi-a povestit cate ceva despre sine...,  intarindu-mi convingerea ca El Dorado ramane un vis... si ca lacrima din spatele oglinzii este, totdeauna, cea mai amara din cate exista!
"Despre mine nu prea stiu ce ar fi interesant de stiut... M-am nascut in Romania, la Bucuresti, sunt al doilea copil din cinci frati. Sunt plecata din tara de peste 40 de ani, sunt casatorita, am doi baieti (26 si 20 de ani) si, din pacate, nimeni din familia mea nu vorbeste romaneste (s.n.). Asta din cauza ca, de la bun inceput, nu cunosteam pe nimeni care sa vorbeasca limba mea si am fost nevoita sa vorbesc numai limba germana. Faptul ca am plecat de acasa nu a fost o hotarare buna - spun eu acum. Am suferit foarte mult de dorul de familie si de tara, si nervii mei s-au cam slabit cu timpul (s.n.). Nu am avut si nu am aici pe nimeni, in afara de sotul si baietii mei. Este foarte greu sa nu poti spune vreunei prietene ce ai pe suflet. De obicei, cu o prietena vorbesti despre toate, dar eu a trebuit sa tin in mine.

Intre timp, familia mea din tara a plecat in America, unde traiesc acum toti. In fiecare an fac tot posibilul sa ma duc sa-i vad. Tatal meu a murit, din pacate, in Romania, si nu stiu unde este inmormantat. Daca citesti proza mea (A), acolo il vei gasi pe tatal meu. Iar in proza (B) ma vei gasi pe mine, atat cat mai pot sa-mi aduc aminte. Fratii si surorile mele din America au inceput, din pacate, sa cam uite limba romana, iar eu, de frica sa n-o uit, scriu cu indarjire, chiar daca unii rad de mine (s.n.). Familia mea de aici nu cunoaste nimic din ce scriu eu, este foarte dificil pentru mine sa-mi pun gandurile pe hartie fara sa ma pot consulta cu cineva. Iar de lucrarile mele in ceramica zambesc indulgenti, asta fiind un motiv sa nu am asa incredere in ce fac. (...)
Nu sunt ardeleanca, sunt bucuresteanca get-beget, iar limba germana am invatat-o sau mai bine zis am prins-o din zbor aici, la Berlin. Nu stiam o vorba, la inceput, si umblam numai cu dictionarul in buzunar, dar mi-am cumparat reviste pentru copii, cu Donald Duck si Asterix, si, dupa poze, mai mult am dedus ce scria, si, incet-incet, am invatat. A fost foarte greu pentru mine, fiindca nici familiei mele din Romania nu vroiam sa le spun ca nu o duc bine, si, mai ales, nu ma puteam bucura de nimic pe deplin, gandindu-ma ca surorile si fratii mei nu au nimic. Am strans bani, pe ascuns, ca sa le mai trimit din cand in cand cate ceva si, dupa cum ti-am mai spus, lupta asta continua mi-a slabit mult nervii, pe timpul acela nesimtind asta.

Nu pot sa spun ca nu ma simt bine aici – dupa peste 40 de ani, ar fi culmea sa nu ma simt ca acasa! - dar dorul de tara a ramas, si ciudat este ca, cu cat inaintez in varsta, cu atat mi-e mai dor de tara si iubesc cu atat mai mult limba (s.n.). Asta-mi aduce aminte de Margareta Paslaru, care a trait multi ani in America, unde o are si pe fata ei, si care, acum, la batranete, s-a intors definitiv in Romania. Ai dreptate, la Scoala de Muzica unde ai urmat, acel (X) este fratele meu, mai mare decat mine cu doi ani. El a mers la Scoala de Muzica, era impreuna cu o fata care se numea pe vremea aceea (Y), si cu care s-a casatorit mai tarziu, avand acum doi copii mari si patru nepoti. Ei au mers amandoi la Conservator, ca si tine, fratele meu avand ca instrument principal fagotul, dar e un Dumnezeu la pian si orga. A cantat mult in Romania, pe la Radio si mai stiu eu unde, dar acum s-au mutat de multi ani in America, ramanand cu Margareta Paslaru foarte buni prieteni, si de la el stiu de ea. Mama mea are 88 de ani si sta la una din surorile mele, in SUA, care si ea are 57 de ani. Eu nu am stralucit cu studii, am facut numai liceul, plecand apoi din tara, dar am lucrat putin in Romania la un institut pentru protectia plantelor, lucru care mi-a folosit mai tarziu aici, intrand, dupa ce am invatat limba, la o companie mare din Berlin. Acolo am ramas pana la sfarsit, adica pana m-am imbolnavit, nu stiu daca este ereditar, dar am suferit si mai sufar de mari depresii, nu mai am voie sa lucrez, stau acasa si primesc pensie. Iau in fiecare zi medicamente (care-mi fac si nu bine) si sunt de 3 ani intr-o terapie de care m-am saturat. La ora de fata ma simt bine, multumesc lui Dumnezeu - am incercat de trei ori sa rup cu viata, dar se pare ca Dumnezeu inca nu ma vrea. Imi transmit sentimentele in lucrarile mele, pe care familia mea e clar ca nu le intelege, fiindca ei sunt prea logici si prea cu picioarele pe pamant ca sa inteleaga. Din cauza asta nu am asa multa incredere in ce fac, dar s-a intamplat sa vada cineva unele din ele si m-a intrebat daca asa arata in mine, lucru la care am plans (s.n.).

Draga Mariana, iti multumesc frumos ca mi-ai scris asa de mult despre tine, ma simt atat de bine acum, dupa ce am aflat cine esti si cum esti. Nici nu crezi cat ma bucur ca te-am cunoscut, am uitat sa-ti spun ca si eu iubesc animalele, avem un catel rasfatat, este intr-o fotografie pe blogul meu, am avut si un iepure foarte mare, mai mare decat catelul, il tineam la tara, unde-i construisem un grajd, iar vecinii nostri ii dadeau in timpul saptamanii de mancare, iar noi veneam vinerea cu pungile pline de verdeturi si se bucura ca un nebun. Il plimbam prin gradina cu zgarda de gat si ne lingea pe maini si pe fata, dar iarna asta se pare ca a fost atat de grea, ca l-am gasit mort in fata custii. Am plans si, cu tot gerul, am reusit sa-l ingropam in gradina, unde i-am facut, din ceramica, o cruce. Cam atat..., imi place ca iubesti animalele. Baiatul meu cel mic este si el Rac, eu sunt Sagetator.

Ce pot spune de propunerea ta? Ma bucur nespus si ma simt si putin jenata de atata atentie. Nu sunt obisnuita, si sa nu te superi pe mine daca fac impresia ca m-am speriat. Dar asa este de fapt, nu am fost niciodata bagata in seama, si mi-a placut intotdeauna sa stau in spate. Hai deocamdata sa facem ce ai spus tu, in "Vatra Veche"! Nici nu stiu unde este Targu-Mures, spre rusinea mea, nu prea cunosc Romania. Planurile tale sunt mai mult decat am visat vreodata si lasa--ma, te rog, sa le rumeg mai intai! Sigur ca mi-ar placea, dar cu cineva puternic ca tine langa mine. (...) Am sa-ti spun ceva, ce am observat la mine, fara sa-mi dau seama de asta. Observ ca, de cate ori scriu si gandesc in limba romana, ma schimb mental, adica ma intorc la anii cand eram in tara, uit ca am (...) si nici nu-mi vine sa cred ca am anii astia. La fel mi se intampla cand o vad pe mama, desi am instinctiv grija de ea, ca este asa de batrana... Ma simt totusi mica, asa cum eram acasa" (s.n.).

Este o artista desavarsita, si un om de mare delicatete, care merita sa fie cunoscuta si apreciata in tara ei, pe care nu a uitat-o, cum nu si-a uitat limba, de dorul careia scrie minunat, "cu indarjire", cum singura spune si dupa cum se poate constata!
Noua mea prietena merita o soarta mai buna. Veti spune ca se poate si mai rau. E adevarat, doar ca, din fericire, nu suntem egali! Unii chiar sunt talentati!

MARIANA CRISTESCU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page