Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Povestea oamenilor fara stele…



Era ora trei dimineata. O lampa de birou trimitea o lumina galbena in directia in care era indreptata. In restul incaperii era intuneric. Nu, nu era intuneric, pentru ca nu exista intuneric, ci numai o lipsa a luminii, deci in restul odaii nu era lumina. Statea in fata batranei masini de scris, mostenite de la bunicul sau, care o primise cadou la timpul respectiv de la tatal sau, si privea coala imaculata de hartie, ce astepta sa fie scrisa. Era alba, mai alba ca alba ca zapada si foarte subtire, aproape ca se putea trece cu privirea prin ea. Ii placea s-o priveasca si s-o simta intre degetele lungi si uscative. Fosnetul pe care-l facea atunci cand o atingea, il imbata de fericire. Desi avea si un laptop performant, nu-i placea sa-l foloseasca la redactarea textelor, pentru ca asa cum spunea si ziaristul Cristian Tudor Popescu, pe care-l admira pentru sclipirea de geniu de care dadea dovada, la tastatura computerului exista tasta „backspace", ceea ce face ca scrisul sa fie fals si impersonal, nelasand sa se vada adevaratele ganduri ale autorului, in momentul scrierii, pe coala de scris neramanand cuvinte-victime, taiate, ranite si abandonate.
Ii placea sa auda tacanitul sacadat al demodatei unelte de scris, pe care adesea o compara cu o ciocanitoare flamanda, sa reciteasca textul scris si sa faca manual corectarile pe care le considera necesare, cu o carioca de culoare rosie, ce scartaia ragusit. Taia cuvinte nepotrivite, adauga altele, dupa care aseza coala pe care-o venera atata, in dosarul cu manuscrise. De fiecare data inainte de-a se apuca de scris facea lucrul acesta. Il fascina ideea de creatie si-l impresiona fenomenul de transformare a colii, dintr-o simpla hartie fara valoare, intr-o opera de arta, indiferent de calitatea acesteia din urma, asupra careia cititorii si criticii aveau sa se pronunte, dupa publicare, desi era foarte autocritic si doar paginile care-i placeau lui erau puse la dosar, iar daca ii placeau lui, cu siguranta si ceilalti aveau sa se le gaseasca interesante.
Ideile se formeaza si prind contur in interiorul lui. Creierul dicteaza mainilor sa miste degetele, carora le spune ce taste sa apese, tastele dicteaza masinii de scris ce litere sa imprime pe coala alba de hartie si astfel apare opera. Atat de simplu, dar totusi atat de complicat! Cand literele acopereau toata suprafata colii de scris, iar aceasta se rula si iesea din masina de scris, o privea fascinat si fericit. Erau gandurile interioare extrapolate din propriul sau Eu. Coala devenea o interfata intre mintea lui si cei carora dorea sa le impartaseasca gandurile, ideile, mesajele… Un suport pentru gandurile sale, da, asa-i placea sa vorbeasca despre hartie!
„Unii poate scriu cu un anumit scop, de pilda reformarea moravurilor, a societatii, educarea poporului s.a.m.d. Dintre acestia, unii sunt intr-adevar scriitori, in pofida acestui tel. La altii, multi chiar dintre cei mari, Balzac de pilda, un mobil important al scrisului sunt banii, gloria, dar sunt totusi un mobil secundar. Esentiala finalitate a literaturii, a artei in genere, in care intra vrand-nevrand si critica si eseul si filozofia, chiar si marea oratorie, al carei obiectiv e de regula persuasiunea in sensul unui efect practic imediat, este in ultima instanta o finalitate fara scop, adica una de cunoastere, de contemplare a adevarului. Adica frumusetea (care va salva lumea)"- Alexandru Paleologu, „Despre lucruri cu adevarat importante", Ed. Polirom, 1998. Asemeni regretatului scriitor, diplomat si om politic roman, el scria pentru ca nu putea altfel.
Cum spuneam, era ora trei dimineata. Ceasca de cafea era goala, pachetul de tigari fusese strans in pumn, mototolit si aruncat in uriasa scrumiera gri, alaturi de resturile de tigari fumate. Flaconul de medicamente contrasta cu vecinii sai, ceasca de cafea si pachetul de tigari. Era o combinatie surprinzatoare pentru un cardiac, dar nu putea sa renunte nici la cafea, nici la tigari si nici la medicamente. Statea si privea coala inca impecabil de alba si se intreba in ce s-o transforme. Tot timpul, chiar si atunci cand era preocupat cu alte activitati cotidiene, prin minte ii trec tot felul de idei. Pe unele le uita, pe altele insa le impacheteaza, le numeroteaza, le arhiveaza in memoria sa bogata si atunci cand vine momentul oportun le foloseste in scrierile sale, combinandu-le si dezvoltandu-le.
O pasare de noapte ii distrase atentia, scotand un tipat sinistru, ca un fel de ras de nebun internat intr-un spital de specialitate. Desi afara nu era lumina si era constient ca nu o poate vedea in copacii din fata casei, iesi totusi in balcon. Aerul curat si rece il facu sa schiteze un zambet. Ridica privirea spre cer si ramase mult timp asa, pana simti ca-i amorteste gatul si ca i se face frig. Isi freca umerii cu mainile lungi si lipsite de vlaga, apoi isi masa usor gatul, isi netezi barba nearanjata, apoi intra inapoi in incapere si se aseza la masa de lucru. Inca o noapte, nu mai stia a cata, le pierduse sirul de-acuma, in care, pe cerul infinit, nu se zareau stele. Nici macar una, acolo, mica si galbena...
Se hotari sa scrie povestea oamenilor fara stele. Cea mai scurta si profunda poveste pe care o scrisese vreodata. Incepu tirul: tac-tac-tac.... pac-pac-pac...
Cititorul in stele era deprimat, pentru ca nu mai avea cum sa-i ajute pe oameni. Noapte de noapte, cerul refuza parca sa fie instelat. Oamenii fara stele erau tristi, pentru ca nu mai puteau sti ce le rezerva viitorul, ce surprize le pregateste destinul, ce le rezerva neprevazutul si prin urmare nu mai stiau cum sa reactioneze, ce sa faca, cum sa traiasca in prezent, de teama viitorului incert. Fiind tristi, chiar suparati, deveneau nervosi, irascibili, insensibili. Fiind fiinte sociale si interactionand cu alti semeni, transmiteau si acestora starea de agitatie si de nefericire, astfel incat toata planeta devenise de nerecunoscut. Era ca un mecanism stricat, care odata pornit nu se mai poate opri! Oamenii traiau ca si cum nu ar mai fi fost ei. Nu se mai bucurau de micile placeri ale vietii, erau nemultumiti, erau revoltati, erau derutati. Modul de viata li se schimbase radical. In rau, si continua s-o faca, din rau in mai rau! Nu am sa va spun cand se petrece actiunea povestii, dar sunt sigur ca nu va este strain acest comportament ciudat al oamenilor…
Batranul isi propusese, asa cum am mai zis, sa scrie o poveste scurta. Cea mai scurta, asa ca se pregatea sa incheie…Ii placea sa fie subtil, dar acum se temea ca va fi prea subtil, dar spera totusi ca cineva sa-l inteleaga…
Incheie asadar cu un citat din William Shakespeare (1564-1616): „Nu in stele se afla destinul nostru, ci in noi insine".

Florentin Gurau, Braila, Romania

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page