Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

JURAMANTUL JURNALISTULUI (CU GANDUL LA EMINESCU)



MIHAI CIUBOTARU

Poet de geniu si ziarist de exceptie, Mihai Eminescu a fost un adevarat cetatean al epocii sale, participand plenar la viata poporului roman, fiind preocupat mereu de destinul si viitorul lui, luptand pentru drepturile sale, analizand intr-un mod critic societatea contemporana, partidele politice si liderii acestora, conducatorii Romaniei din acea perioada. Scrierile lui politice au contribuit enorm la fundamentarea teoretica si filozofica a patriotismului romanesc.


Dand dovada de probitate si o inalta constiinta profesionala, ganditor si pedagog al neamului sau, cel mai mare pe care l-a dat secolul al XIX-lea culturii romane, jurnalistul si patriotul total Mihai Eminescu a fost un teoretician genial al problemelor societatii romanesti. Teribil de incomod pentru cercurile politice romanesti devastate de oportunism si imbogatire personala, el a aparat cu toata puterea cuvantului unitatea si integritatea poporului roman.
…Eminescu este una dintre grinzile de sustinere a neamului. El nu este o simpla caramida, nu-i o simpla tigla sau o simpla fereastra, e grinda de baza, aceea care pastreaza neamul intreg. Avem un punct comun: Eminescu. In Eminescu ne intalnim toti. Asta este o chestiune aproape fara egal. Nici nu stiu daca mai au alte popoare acest noroc si aceasta "condamnare" divina, sa se poata regasi intr-un nume… Eminescu este poetul national printr-un legitimism de ordin divin. Acolo, noi nu putem umbla. Cine umbla acolo moare, in sens moral sau estetic. Eu ma rezum sa spun doar atat: Eminescu este cifrul secret al natiei. (Ultimul interviu pe care maestrul Adrian Paunescu l-a oferit ziarului "Ring".)
Mihail Eminescu va scrie providentialul articol "Basarabia, numele si intinderea ei", publicat in "Timpul" din 3 Martie 1878, in care va declara raspicat: "A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti", subliniind ca "Numele Basarab si Basarabia exista cu mult inaintea vremii in care acest pamant devenise romanesc: acest nume singur este o istorie intreaga". Iata cum va condamna marele patriot: "Tarul nu avea niciun drept pe care si-ar fi putut intemeia aceasta cerere atunci cand a luat teritoriul dintre Nistru pana la Prut".
Astazi, ca si atunci in perioada vietii sale, articolul lui Eminescu este de mare actualitate si este unul acuzator la adresa imperialismului rusesc ce a calcat in picioare dreptul Basarabiei la autodeterminare si integritate teritoriala. Eminescu va constata: "Nici atunci, dupa cum nici astazi, nu vom avea insa dreptul de a ceda, ori a consimti la cedare, intocmai cum nu am consimtit la cedarea Bucovinei ori la cedarea Basarabiei, ci, ca popor slab, dar hotarat, ne-am rezervat dreptul de a respinge orisicand invinovatirea, ca insine am stat la targuiala asupra vetrei stramosilor nostri. Daca nu am putut pastra intreaga mosie ramasa de la parintii nostri, ne-am pastrat si voim sa ne pastram constiinta intaritoare, ca ne-am facut datoria si ca din vina noastra, nu cu invoirea noastra a fost stirbita".
Cine a scris mai convingator decat Eminescu despre lupta Romaniei impotriva panslavismului: "…Rusia nu a luat aceasta parte din Moldova pentru ca sa-si asigure granitele, ci pentru ca sa inainteze cu ele si nu voieste sa inainteze decat spre a putea stapani cat mai multe suflete, facand in asa fel ca din Basarabia sa poata inrauri asupra Moldovei si asupra intregului popor romanesc…"

Mihai Eminescu a iubit cu adevarat Basarabia, a aparat-o cu toata forta geniului sau.
Mihai Eminescu este pentru poporul roman parintele romanismului, iata de ce principiile lui trebuie urmate si consfintite intr-un juramant dat de ziaristii romani de pretutindeni. Este de datoria noastra sfanta sa luptam pentru binele si eternitatea poporului roman:
Jur pe Cel de Sus sa respect legile Natiunii Romane, jur sa slujesc cu credinta Poporul Roman, sa actionez cu fermitate pentru bunastarea si fericirea intregului neam romanesc; sa lupt pentru adevar si dreptate, sa semnalez injustitia si abuzul de orice fel, sa oglindesc problemele societatii in ansamblul si diversitatea lor;
sa fiu tolerant, un spirit deschis, fara de care nu exista societate democratica, sa respect drepturile omului si viata privata a persoanei; sa cinstesc preainteleptii dascali care m-au invatat arta de jurnalist, felul de a privi lumea si a o infatisa, desfasurarea, cunoasterea si explicarea evenimentelor, stilul jurnalistic, filozofia nuantelor maretei limbi romane, acea limba cultivata si ingrijita, dar si stiinta si arta gandirii;
sa transmit generatiilor viitoare dragostea de tara, de adevar, maiestria profesionala de jurnalist; sa-mi dedic intreaga activitate profesionala, toate cunostintele si eruditia spre folosul si prosperitatea cititorilor mei, ferindu-i de violenta sau de gandurile noastre rele, judecatile, cuvintele negative; nu voi da ascultare eventualului patron si nu voi implanta in mintea cititorilor sentimentul de ura, dezinformare, de manipulare a populatiei, voi apara libertatea presei, a patra putere in stat… capabila sa cenzureze abuzurile celor care se imbata de putere si de lux… indrumand jurnalistii mai tineri pe calea dreptatii; voi duce o viata de om cinstit si iubitor de dreptate in deplina transparenta in fata societatii; nu voi lua apararea celor nelegiuiti, lasand aceasta activitate pe seama avocatilor; in orice casa va intra ziarul sau televiziunea la care voi activa, voi cauta sa ofer informatii obiective si voi pastra confidentialitatea ca jurnalist de investigatie in cercetari si anchetari, asa precum imi cere onoarea si datoria mea sfanta profesionala; sa ma bucur de renume si respect din partea tuturor oamenilor, daca voi respecta acest juramant, insa daca-l voi trada, sa fiu acoperit de rusine si de condamnarea concetatenilor si urmasilor mei; jur, asadar, pe Cel de Sus… si pe stramosii nostri sa respect cu sfintenie acest JURAMANT.

EMINESCU, JURNALIST POLITIC
Activitatea de jurnalist politic a lui Mihai Eminescu s-a desfasurat in principal, timp de sase ani (1887-1883), la cotidianul Timpul, organul oficial al Partidului Conservator, unde in 1880 si 1881 a fost redactor sef. Convingerile sale erau in acord cu cele ale conservatorilor si in special cu ale fractiunii junimiste, condusa de P.P. Carp si Titu Maiorescu. Totusi, in articolele sale si-a exprimat parerile proprii, care nu corespundeau intotdeauna liniei oficiale a partidului, ceea ce a provocat proteste si nemultumiri din partea unor conservatori. Datorita implicarii sale afective in evenimentele politice si datorita constiinciozitatii sale in indeplinirea obligatiilor de redactor, oboseala si dezamagirile acumulate in cei sase ani au avut o contributie importanta la declansarea crizei depresive din iunie 1883.
Perioada istorica in care Eminescu si-a desfasurat activitatea este cea a Razboiului de Independenta si a masurilor luate pentru recunoasterea de catre puterile europene a independentei si a proclamarii Regatului. Multe dintre parerile pe care le-a exprimat Eminescu despre aceste evenimente si despre protagonistii lor nu corespund cu opiniile consacrate ale istoricilor.
Activitatea de ziarist a lui Eminescu a inceput in vara anului 1876, nevoit sa o practice din cauza schimbarilor prilejuite de caderea guvernului conservator. Pana atunci el fusese revizor scolar in judetele Iasi si Vaslui, functie obtinuta cu sprijinul ministrului conservator al Invatamantului, Titu Maiorescu. Imediat dupa preluarea conducerii ministerului de catre liberalul Chitu, Eminescu a fost demis din functia de revizor scolar si a lucrat ca redactor la Curierul de Iasi, publicatie aflata atunci in proprietatea unui grup de junimisti. La initiativa lui Maiorescu si Slavici, Eminescu a fost angajat in octombrie 1877 ca redactor la cotidianul Timpul, organul oficial al conservatorilor, unde a ramas in urmatorii sase ani.
Desi a ajuns jurnalist printr-un concurs de imprejurari, Eminescu nu a practicat jurnalismul ca pe o meserie oarecare din care sa-si castige pur si simplu existenta. Articolele pe care le scria au constituit o ocazie de a face cititorilor educatie politica, asa cum isi propusese.
„Parerea mea individuala, in care nu oblig pe nimeni de-a crede, e ca politica ce se face azi in Romania si dintr-o parte si dintr-alta e o politica necoapta, caci pentru adevarata si deplina intelegere a institutiilor noastre de azi ne trebuie o generatiune ce-avem de-a o creste de-acu-nainte. Eu las lumea ca sa mearga cum ii place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adancul lor binele tarii e cresterea morala a generatiunii tinere si a generatiunii ce va veni. Nu caut adepti la ideea cea intai, dar la cea de a doua sufletul meu tine ca la el insusi".
De la inceputul studentiei sale Eminescu s-a preocupat sa inteleaga societatea romaneasca si sa caute solutii la problemele ei. Asa cum afirma intr-o scrisoare catre Maiorescu din 5 februarie 1874, in timpul studiilor sale filozofice, el a fost interesat mai mult de filozofia dreptului, a statului si a istoriei, unde sistemul lui Schopenhauer „mi se parea prea putin elaborat". Mai mult chiar, credea ca a gasit solutia acestor probleme, solutie care avea si utilitate practica.
„Interesul practic pentru patria noastra ar consta, cred, in inlaturarea teoretica a oricarei indreptatiri pentru importul necritic de institutii straine, care nu sunt altceva decat organizatii specifice ale societatii omenesti in lupta pentru existenta, care pot fi preluate in principiile lor generale, dar a caror cazuistica trebuie sa rezulte in mod empiric din relatiile dintre popor si tara. Nu ma pot pronunta acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat insa cea mai mare parte din cugetarea proprie si din studii".
Asadar, el si-a folosit cea mai mare parte a timpului pentru completarea sistemului filozofic al lui Schopenhauer si pentru fundamentarea teoretica a solutiei la una dintre problemele esentiale ale societatii romanesti din acel timp, aceea pe care junimistii au denumit-o a „formelor fara fond". In felul acesta Eminescu si-a elaborat principiile de care s-a folosit apoi in activitatea de ziarist.
George Calinescu a analizat lecturile lui Eminescu si a constatat ca: „este poate cel dintai ganditor politic roman care sa-si sprijine doctrina pe economie". George Calinescu afirma ca Eminescu avea „notiuni integrale de istoria problemelor si doctrinelor filozofice" si ca era „apt sa priceapa si sa manuiasca abstractii oricat de inalte". Concluzia lui G. Calinescu este ca Eminescu nu urmarea construirea unui „sistem filozofic oficial", ci ca isi folosea cunostintele filozofice „pentru folosul spiritual propriu, sau pentru alcatuirea unei podele pe care sa se inalte o politica si o etica". Conceptia lui politica corespundea principiilor politice ale Partidului Conservator (1880-1918), conservatorilor, si mai ales ale junimistilor, care erau de formatie germana.
Scopul lui Eminescu era sa actioneze ca "un chirurg", care elimina „putrejunea bubei noastre nationale", astfel incat societatea sa poata sa-si insanatoseasca „corpul statului". El se simtea obligat sa loveasca in nulitatile politice, pentru ca ele sa stie „ca nu se pot amesteca nepedepsite in lucruri ce nici sunt in stare sa le priceapa". De aceea nu e de mirare ca Eminescu a fost acuzat ca folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. In apararea sa, el raspundea ca foloseste „pentru orice idee expresia cea mai exacta posibila" si numai daca ar dori sa glumeasca „am putea sa spunem lucrurile mai cu incunjur". Dar pentru ca „lucrurile la noi nu se petrec cu incunjur", ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.
„Suntem noi oare de vina daca adevarul curat, spus neted, e deja o injurie? Ne propunem cateodata a fi foarte urbani – ce folos? Adevarul simplu, descoperirea simpla a nestiintei si a marginirii multora din partidul la putere este deja o atingere. Cauza e simpla. Nu sunt oamenii la locul lor, nu sunt ceea ce reprezinta. Compararea intre ceea ce sunt intr-adevar, nimica toata, si ceea ce reprezinta, demnitati inalte ale statului, exciteaza deja rasul si ironia cititorilor, incat o vina din partea noastra, o intentie de a ponegri, nu exista defel".
El considera ca era o datorie „a le spune ticalosilor ca ticalosi sunt". E adevarat ca pornind de la un astfel de principiu, datorita firii sale foarte impulsive (vezi Eminescu vazut de Caragiale), se intampla, asa cum recunoaste chiar el, ca uneori sa exagereze: „In acest valmasag avem cel putin meritul de a voi sa spunem adevarul, cateodata concedem ca intr-o forma prea cruda".

Principii politice
O comparatie intre principiile liberale si cele conservatoare, asa cum le concepea Eminescu, gasim in articolul din 1 aprilie 1882. El considera ca liberalii priveau statul intr-o „maniera mecanica", ca pe un mecanism „cu resorturi moarte a carui activitate si repaos se reguleaza dupa legile staticii si ale dinamicii". De aceea ei nu respectau traditiile, pe care le considerau niste prejudecati, si credeau ca pot sa inventeze dupa bunul lor plac legi noi sau sa importe legi „traduse de pe texte straine, supte din deget". Pentru liberali scopul economiei politice era productia, ceea ce facea ca omul sa fie redus „la rolul unui surub de masina". Prin aceasta abordare simplista se ajungea ca statul sa fie privit ca „un mijloc de-a face avere, de-a-si castiga nume, de-a ajunge la ranguri si la demnitati".
„Orice idee a priori, rasarita in creierii stramti a unui om curios, orice paradox e bun numai sa aiba puterea de-a aprinde imaginatia multimii si de-a o duce pe calea aceea care n-o conduce pe ea spre bun trai, spre munca si adevar, ci care poate ridica o patura noua de oameni in sus, o patura turbure, despre care sa nu stii bine nici ce voieste, nici ce traditii are, nici daca e capabila a conduce un stat ori nu".
Dimpotriva, pentru conservatori statul nu era „opera unor intentiuni premeditate, ci un produs organic al naturii, gingas ca toate produsele de soiul acesta; afacerea noastra e de-a cunoaste proprietatile lui naturale si nu de a-i dicta noi legi, ci a ne adapta legilor cari-i sunt innascute". In aceasta abordare „obiectul ingrijirii publice e omul care produce, nu lucrul caruia-i da fiinta" si se urmareste ca „toate aptitudinile fizice si morale ale omului sa se dezvolte prin o munca inteligenta si combinata, nu ca sa degenereze si sa se inchirceasca in favorul uneia singure".
„Natura poporului, instinctele si inclinarile lui mostenite, geniul lui, care adesea urmareste o idee pe cand tese la razboiul vremii, acestea sa fie determinante in viata unui stat, nu maimutarea legilor si obiceielor straine. Deci, din acest punct de vedere, arta de-a guverna e stiinta de-a ne adapta naturii poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare in care se afla si a-l face sa mearga linistit si cu mai mare siguranta pe calea pe care-a apucat".
O astfel de societate trebuie sa se bazeze pe munca, pentru ca „materia vietii de stat e munca, scopul muncii bunul trai, averea" si cel mai mare rau e saracia. De aceea oamenii trebuie sa fie convinsi ca situatia lor materiala si sociala depinde in primul rand de munca. „Oricand trebuie sa existe putinta pentru om de a urca prin munca si merit in ierarhia sociala, care n-ar trebui sa fie decat o ierarhie a muncii".
Pentru Eminescu legea suprema in politica era conservarea nationalitatii si intarirea statului national: „ … toate dispozitiile cate ating viata juridica si economica a natiei trebuie sa rezulte inainte de toate din suprema lege a conservarii nationalitatii si a tarii, cu orice mijloc si pe orice cale, chiar daca si mijlocul si calea n-ar fi conforme cu civilizatia si umanitarismul care azi formeaza masca si pretextul sub care apusul se lupta cu toate civilizatiile ramase indarat sau eterogene".
De aceea o politica eficienta putea fi realizata numai tinand seama „de calitatile si defectele rasei noastre, de predispozitiile ei psihologice". Prin atitudinea sa, Eminescu nu dorea sa constranga cetatenii de alta etnie sa devina romani sau sa-i excluda din viata publica. Ceea ce isi dorea era ca interesul national sa fie dominant, nu exclusiv. „Dar ceea ce credem, intemeiati pe vorbele batranului Matei Basarab e ca tara este, in linia intaia, elementul national si ca e scris in cartea veacurilor ca acest element sa determine soarta si caracterul acestui stat".
Eminescu afirma ca misiunea noastra ca „popor latin de confesie ortodoxa" este de a face legatura dintre Occident si Orient. Pentru a reusi in aceasta misiune trebuia sa ducem o politica defensiva de echilibrare a influentelor marilor puteri cu care ne invecinam. De aceea neutralitatea era considerata de Eminescu principiul fundamental al politicii noastre externe.

Cadrul politic
In a doua jumatate a secolului al XIX-lea viata politica in Europa era dominata de asa-numita „chestiune orientala", care consta in impartirea intre marile puteri a teritoriilor eliberate ca urmare a prabusirii Imperiului Otoman. Direct implicate in acest proces erau Rusia si Austro-Ungaria. Rusia sprijinea atat politic, cat si militar miscarile de eliberare ale slavilor din Peninsula Balcanica. Austria incerca sa obtina dominatia economica in regiune si sa-si extinda teritoriul prin manevre diplomatice. Anglia sustinea Imperiul Otoman, iar restul marilor puteri europene (Germania, Franta, Italia) incercau sa joace un rol cat mai important in redistribuirea puterii.
Criza care a dus la izbucnirea razboiului ruso-turc a inceput la 9 iulie 1875 prin rascoala antiotomana din Bosnia si Hertegovina. In Romania, guvernul conservator condus de Lascar Catargiu a initiat demersuri diplomatice pentru obtinerea neutralitatii si a independentei. Dar Carol I intentiona sa obtina independenta pe calea armelor, astfel incat la 31 martie 1876, guvernul conservator a fost obligat sa demisioneze pentru a fi inlocuit de un guvern liberal condus de I.C. Bratianu, care agrea solutia domnitorului. Intre timp Serbia si Muntenegru au declarat razboi Imperiului Otoman. Pentru a putea interveni in conflict, Rusia a angajat negocieri secrete cu Austro-Ungaria, care in schimbul ocuparii Bosniei si Hertegovinei a consimtit sa ramana neutra. De asemenea, a fost de acord ca Rusia sa ocupe sudul Basarabiei (judetele Cahul, Bolgrad si Ismail) ce fusese redat Moldovei in urma Razboiului Crimeii din 1856.
Ca urmare a intelegerilor de la Livadia din 29 septembrie 1876 cu tarul Alexandru II, la 4 aprilie 1877 s-a semnat Conventia politica romano-rusa prin care guvernul roman a acceptat trecerea trupelor tariste pe teritoriul romanesc la sudul Dunarii, iar cel tarist s-a angajat sa garanteze integritatea si suveranitatea Romaniei.
Parlamentul roman a votat intrarea Romaniei in razboi si la 9 mai 1877 a proclamat independenta. Initial Rusia a refuzat colaborarea militara oferita de romani, dar ca urmare a infrangerii suferite la Plevna, ea a fost nevoita sa ceara ajutor. Trupele romane si rusesti conduse de Domnitorul Carol au cucerit reduta Grivita, cetatea Rahova, redutele de la Opanez, au obtinut capitularea armatei turce de la Plevna si au ocupat Smardanul. Armistitiul ruso-romano-turc s-a semnat la 19 ianuarie 1878.
Netinand cont de garantiile date in conventia semnata cu Romania, Rusia si-a exprimat oficial pretentiile ei asupra sudului Basarabiei in ianuarie 1878. Opinia publica romana era revoltata de posibilitatea pierderii celor trei judete si in Parlament s-au votat motiuni de protest, iar primul-ministru a declarat ca nu va accepta niciodata aceasta pierdere teritoriala. Guvernul a fost acuzat ca a intrat in razboi de partea Rusiei fara sa ceara garantii suplimentare, pe langa cele din conventia initiala. In legatura cu aceasta acuzatie, Carol I marturisea intr-o scrisoare catre imparatul Germaniei ca i se paruse mai „cavaleresc a intra in actiune fara conditii si a nu ma folosi de momentul cand norocul era defavorabil armatelor ruse, ca sa ma dedau la un asemenea targ".
Conditiile finale de pace s-au stabilit la Congresul de la Berlin, din 1878, unde Romania a participat numai cu titlu consultativ. Aici s-a hotarat recunoasterea independentei Romaniei cu conditia ca sudul Basarabiei sa fie cedat Rusiei si ca drepturile politice si civile sa nu fie conditionate de apartenenta religioasa. In compensatie se recunostea dreptul Romaniei asupra Dobrogei. Publicistica lui Eminescu acopera perioada Razboiului de Independenta, a proclamarii independentei, a satisfacerii conditiilor impuse de Congresul de la Berlin pentru recunoasterea independentei si proclamarea Regatului. Acestea au fost de altfel principalele teme ale articolelor sale pe care le vom urmari in continuare.

Razboiul de Independenta
La inceputul Razboiului de Independenta, Eminescu a sustinut prin scrierile sale efortul militar al tarii. Din decembrie 1877, el a inceput sa critice vehement felul in care Guvernul I.C. Bratianu s-a angajat si a participat la razboi. Acuzatia cea mai grava pe care o aducea Eminescu era faptul ca in iulie 1877, guvernul a aprobat intrarea in razboi de partea Rusiei fara sa ceara nici o garantie in scris. Inainte sa se faca publica intentia Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu scria:
„Intrara in razboi, fapt care se putea foarte bine aproba si sprijini, dar intrara cu o armata nepregatita cu nimic, gratie ineptei si culpabilei lor administratii, si fara nici o conventie stipuland si marginea sacrificiilor si intinderea beneficiilor pentru romani, multumita inchinatei lor diplomatii. Intrebati de presa conservatoare daca au vreun tratat cu imparatia alaturea de care luptau, ei raspunsera cu cutezanta ca acea imparatie nu putea sa trateze cu un stat care este inca vasal si, adaugand la aceasta umila marturisire lingusiri fatarnice pentru puternicul suveran ce ocupa Romania si Turcia cu cinci sute de mii de oameni, adaugau ca ei nu fac insulta generosului tar a-i cere zapis etc".
Dupa vizita la Bucuresti a generalului Ignatiev, cand s-au dezvaluit intentiile Rusiei de a anexa sudul Basarabiei, Eminescu a desfasurat o febrila actiune de informare a cititorilor despre drepturile noastre istorice. Intre 3 si 14 martie 1878 a publicat un amplu studiu pe aceasta tema. In acelasi timp el a inceput sa banuiasca ca guvernul roman stia mai demult despre pretentiile Rusiei. Felul in care s-au desfasurat tratativele cu rusii au fost dezvaluite la 30 septembrie 1878, cand Kogalniceanu a declarat in fata Camerei Deputatilor ca principele Gorceacov il anuntase de intentia Rusiei de a face un schimb de teritorii inca in iunie 1877. Si cu toate acestea Romania a intrat in razboi peste doua luni, fara a cere garantarea granitelor.
„Inainte de toate nu mai e nici o indoiala cum ca guvernul a lucrat intotdeauna fara stirea si consimtamantul prealabil al Parlamentului.
Acest guvern anihilat – precum ii zice d. Kogalniceanu – stia in iunie anul trecut (1877 n.n.) ca rusii vor cere indarat Basarabia, o stia din gura a chiar principelui Gorceacov, precum a marturisit-o ministrul nostru de externe si cu toate acestea a trecut Dunarea cu armata, fara a semna cu rusii cel mai mic act international, lucru nemaipomenit de cand lumea. Tot acest guvern anihilat a dat Basarabia, a primit Dobrogea si a declarat ca se supune dispozitiilor Tratatului din Berlin, convocand post festa Parlamentul, ca sa-i dea un bil de indemnitate (vot de incredere n.n.)".
Indignarea lui Eminescu creste si mai mult cand in cateva scrisori primite la redactie se dezvaluie implicarea directorului din Ministerul de Interne, Simeon Mihalescu, in asigurarea carelor de rechizitie de la taranii romani pentru transporturile armatei ruse. Pentru ca intendenta armatei ruse nu reusise sa obtina de la guvernul roman aceste rechizitii, rusii au cedat contractul de transport antreprenorului Warszawski, care a obtinut prin mita rechizitionarea carelor in conditii oneroase pentru tarani.
„Manati de cnutul cazacului, pe un frig de crapau lemnele si pietrele, cetatenii liberi ai Romaniei mergeau siliti cu carele lor la Gabrova, la Tarnova, la Selvi, la Biela, si s-au intors cu palmele, altii cu vitele bolnave, pentru a intinde epizootia asupra tarii intregi; astazi taranii au ajuns asa incat trei-patru case trebuie sa puie mana de la mana ca sa injghebe un plug, 5-6 ani cata sa treaca pana ce vom avea alte instrumente vii de munca, iar pana atunci munca intreaga a natiei va fi paralizata - si toate acestea pentru ce? Pentru ca un om sau doi sa se imbogateasca din vanzarea aceasta de viata si de munca omeneasca, pentru ca criminali de rand sa traiasca in lux si desfatari, pe cand soldatii nostri mureau de goliciune si foame pe campiile ninse ale Bulgariei, pe cand taranii nostri lasau care si boi introienite in drum si-si luau lumea in cap".
In urma unui „simulacru de ancheta", dupa aprecierea lui Eminescu, o comisie a Senatului l-a disculpat pe Simeon Mihalescu de orice vina. Acesta, intr-un discurs in fata Senatului, a recunoscut ca s-au produs abuzuri cu ocazia rechizitiilor despre care declara ca el „a ridicat numai un mic colt al valului care acopera aceasta scabroasa cestiune". In urma tuturor acestor dezvaluiri Eminescu acuza guvernul liberal ca a incercat sa ascunda opiniei publice esecurile politicii sale si sa arunce raspunderea asupra Parlamentului sau a regelui.

Basarabia si Dobrogea
Dupa incheierea Congresului de la Berlin, cea mai urgenta masura ce i s-a impus Romaniei in schimbul recunoasterii independentei a fost cedarea sudului Basarabiei. Guvernul liberal a vrut sa trateze aceasta pierdere de teritorii ca pe o simpla rectificare a limitelor statului astfel incat nu considera ca era nevoie de o adunare constituanta pentru a o aproba. Eminescu, pe baza Articolului 2 din Constitutie, care proclama inalienabilitatea teritoriului Romaniei, considera ca Parlamentul ales in cu totul alte conditii nu avea dreptul sa hotarasca in aceasta privinta.
„Sofisma este atat de invederata si de pipaita, incat un copil o poate duce ad absurdum. Caci intr-adevar, daca cesiunea a trei judete intregi nu-i decat o schimbare de limite, atunci si cesiunea a 10, 15, 20 de judete nu-i decat o schimbare de limite, ergo rectificandu-se si schimbandu-se mereu limite prin Camere ordinare, am putea ajunge sa vedem rectificat teritoriul Romaniei la circumscriptiunea Fefeleiului".
Cu toate acestea, in septembrie 1878, Parlamentul „autorizeaza" guvernul de a retrage autoritatile civile si militare din Basarabia si de a lua in posesiune Dobrogea. Eminescu comenta dezbaterile parlamentare in felul urmator:
„Intocmai ca mesterii de discursuri funebre, care cauta a se straluci si folosi ei insisi pe cadavrul abia coborat in groapa, haita netrebnica ce compune majoritatea radicalilor din Dealul Mitropoliei, cu Misail si Pseudo-Ureche in frunte, cauta, in discursuri stupide sau sarlatanesti, sa se apoteozeze pe sine plangand Basarabia, pentru a carei retrocedare insa, la urma urmelor se proclama competenti".
In octombrie 1878, dupa evacuarea sudului Basarabiei, Rusia recunostea independenta Romaniei. Cu aceasta ocazie Eminescu descrie ceea ce ii astepta pe romanii din teritoriile cedate Imperiului tarist.
„Sub forma monarhiei absolute domneste cel mai mare arbitrariu administrativ; se rusifica cu sila tot ce nu e moscovit; biserica a devenit o politie a constiintei care inchide in temniti mii de oameni de alta religie; pentru o vorba libera sau un sir liber tribunalele dicteaza pedepse neomenoase, condamna la munca silnica in minele de plumb fete in varsta aproape copilareasca si baietani de pe bancile scolii, pentru nimicuri, pentru credinte care au trebuit sa se nasca ca idealuri nerealizabile in intunericul acelor internate in care semicultura si pospaiala e un mijloc pentru o mai adanca barbarie decat aceea a unui popor primitiv".
Ca urmare a acestor critici, redactorul sef al Timpului, I.A. Cantacuzino, i-a cerut lui Maiorescu sa intervina pe langa Eminescu sa nu transforme ziarul oficial al conservatorilor in „organul personal al antipatiilor sale". Pentru ca Eminescu nu a tinut cont de aceste recomandari, Cantacuzino ameninta ca isi va impune "o separatie" fata de poet.
Dobrogea a intrat oficial in componenta Romaniei la 8 octombrie 1878. Intr-o serie de articole, Eminescu a sustinut dreptul nostru istoric asupra Dobrogei. El arata ca in timpul popoarelor migratoare „Dobrogea si tarile romane se considerau ca apartinand imparatiei bizantine". Mircea cel Batran a ocupat Dobrogea de la tatari pentru ca apoi sa fie ocupata de turci pana in 1878. Eminescu considera ca preluarea Dobrogei ar trebui sa se faca cu „consimtamantul populatiei", care erau „adevaratii proprietari" ai tinutului, organizandu-se un plebiscit. El mai atragea atentia guvernului sa nu trateze aceasta problema ca pe o compensatie a cedarii Basarabiei.
„Organul ministerului de externe vorbeste de compensatii suficiente. Noi am zis de la inceput ca nu exista compensatii pentru Basarabia, precum nu exista niciodata vreo plata pentru o palma macar din pamantul patriei. Acestea sunt lucruri sfinte, care se pierd si se castiga prin imprejurari istorice, dar nici se vand, nici se cumpara, nici se schimba".
In privinta organizarii viitoare, Eminescu a propus ca Dobrogea sa fie tratata ca "o provincie deosebita, respectandu-se legile, datinile, individualitatea lor  locala".

Va urma
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page