Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

UN INTERVIU - CONVORBIRE CU RADU BELIGAN...



     
 Eram elev de liceu, mic de statura si timid. Sala Teatrului din Bacau, fascinanta, cu o minunata cortina pictata cu fluturi si boschete, cu zane si cu petale, care mie nu-mi spunea ceva anume, plafonul inalt, albastru verzui, sugerand oarecum cerul si, mi se pare avand si vreo cativa ingerasi bucalati, parterul plusat, lojile cu adevarat elegante, balconul inalt si incapator, si galeria de si mai sus, cu ingradire din fier forjat si banci din lemn simplu, imi erau familiare, caci de mic mergeam la teatru, mai intai cu parintii, care erau prezenti la orice reprezentatie noua sau venita in turneu.
 Dar prima mea intamplare demna de a fi retinuta, legata de fascinanta lume a scenei, s-a petrecut nu in sala, nu pe scena sau in culise, ci in foaierul de aici. Domnul Rafaelovici, cu o uniforma eleganta de  general fara grade, dar cu fireturi si vipusca la pantaloni, cu burta dumisale proeminent convexa  statea, de fiecare data cand era spectacol, la intrare, impunator si rupea biletele ceremonios si rapid. Serios, atent, politicos, respectabil. si avea si ochelari de intelectual cu rama neagra. Ce mai! - Teatrul era o institutie serioasa. si amintirea mea o aduce acum, in prim plan, si pe doamna aceea scunda si subtirica, si ea mai in varsta, cu fata cam inchisa la culoare, cu un dinte sau doi din platina, imbracata intotdeauna intr-un fel de halat-rochie de matase lucitoare neagra, cu mansetute si guleras albe, brodate, avand in mana programele de sala si totdeauna zambind amabil, cu tot cu dintii ei metalici. Ne insotea, pe mine si pe parinti, ca si pe toti spectatorii de la parter, aratandu-ne locurile pe care urma sa le ocupam, conform numerelor de pe biletul de intrare. Era dotata si cu o lanterna discreta pentru unii, foarte putini, intarziati.
 Teatrul din Bacau era o institutie eleganta si de „elita”, asa cum trebuia sa fie. Lumea venea aici imbracata elegant, fiecare cauta sa fie observat, sa se vada cat e de distins si implicat in viata culturala a orasului. si tot aceasta lume avea grija sa si observe, sa comenteze, sa se simta bine; caci orasul te aprecia, de descosea si te cosea la loc. Opinia publica era activa! Orgoliul provincial – energic si subtil. Gongul batea de trei ori, spectatorii isi ocupau locurile, luminile se stingeau, lumina reflectoarelor asternea linistea si prevestea misterul artei, cortina se deschidea si „orasul” disparea.
Venise Radu Beligan! Senzatie. Radu Beligan - la Bacau!! El era dintotdeauna mare! Eu devenisem pe-atunci un fel de copil de trupa la redactia ziarului regional. Mai insailam cate o stire, mai scriam cate o „nota”. si ce  m-am gandit eu? Ce-ar fi sa-i iau un interviu lui Beligan?! Sa ma afirm si eu printre redactori, sa le arat eu pe cine au ei acolo, pustiul acela care, ehei!... Ei bine, l-am asteptat pe Radu Beligan dupa spectacol – nu in culise, nu m-am dus nici la cabina lui, n-aveam experienta si tremuram tot, in sinea mea, de emotii. L-am asteptat in foaier, aflasem ca va trece pe acolo, spre iesire. Asa a si fost. Lumea, in pas lent, mergea spre usa, catre strada, orasul se reinfiripa, oamenii discutau incantati de spectacol si, iata, apare printre noi Radu Beligan, inalt, subtire si energic, elegant, stralucutor, mai inalt decat toti, si grabit; eu il privesc de jos, de la „inaltimea” staturii mele, el trece repede, pe cat se putea, chiar pe langa mine, dau sa-i spun ca „vreau, stiti, sunt de la ziarul local, poate”... Un nod mi s-a pus in gat, am mormait ceva, eu nu ma auzeam pe mine (nici n-aveam ce!), el cu atat mai putin; totusi ma observa, ma priveste de sus, amabil, se uita intrebator, iar eu, cu nodul in gat, nevazut, necunoscut nu pot spune nimic si el continua sa mearga, grabit, elastic, elegant, spre iesire. Dispare... „Ingamfat mai trebuie sa fie si asta!...” - mi-am zis in sinea mea, ca sa-mi pastrez o farama de incredere in mine, dar si foarte dezamagit de propria-mi nimicnicie.
   L-am mai vazut apoi de mai multe ori. Ma fascina, ma electriza, ma ducea cu gandul si cu inima exact acolo unde vroia el, si-mi arata o lume minunata, frumoasa si urata, dar minunata, in care merita sa traiesti, sa iubesti, sa fii om cu adevarat. L-am vazut la teatru, l-am vazut la televizor, l-am vazut la cinema. si l-am vazut, adesea, in dialog cu mine, desfasurand un amplu si extraordinar interviu, care n-a existat niciodata! Era volubil, nonsalant, spiritual. L-am iubit, l-am admirat, l-am majusculizat. El era o apoteoza, eu eram reporterul, omul fericit datorita lui. Nu-l mai uram, uitasem de neputinta mea de a-i spune macar ca as fi vrut sa-mi acorde un interviu. Timpul dadea alta perspectiva lucurilor, faptelor...
Si a venit acum, la 92 de ani de ani ai lui, tocmai aici, in Israel, „cu ajutorul lui Dumnezeu, pentru a 15 oara” – cum isi deschide, zambind, spectacolul. A venit sa se reintalneasca, fie si macar pentru putin timp, cu vechii lui admiratori. El - si mai mare!, eu - la fel de coplesit de statura lui artistica, aureolata de o superba decenta echilibrata.
...Cand ma gandesc la atmosfera salii Leonardo Da Vinci, din Tel Aviv, unde l-am  reintalnit, imi vin in minte, nu tocmai potrivite, frumoasele versuri ale lui Toparceanu: „A trecut intai o boare,/ Pe de-asupra viilor”...” El a aparut nu pe scena, ci ca orice spectator, pe usa de intrare in sala. Cineva l-a zarit. Cateva aplauze razlete, apoi l-au vazut si altii, si de aplauzele puternice a umplut sala cu bucurie si emotie de sarbatoare. Maestrul s-a oprit putin, elegant, stralucitor, arborandu-si aproape permanentu-i zambet cald si ascunzandu-si o vibratie interioara, apoi a contiunuat sa mearga pe culoarul lateral al salii, spre scena, sprijinit de actrita Mona Radu, o papadie de femeie tanara, implinita, suava, delicata, modesta si cu bucuria retinuta ca se afla langa Titanul Scenei Lumii.
Spectacolul-destainuire „O scena este viata”, asa cum l-a intitulat inspiratul Tesu Solomovici, omul de cultura care face si impresariat pe langa literatura si gazetarie, porneste la drum. Si din nou marele meu interviu inexistent, continua! Reiese limpede, Maestre, din tot ce ati facut si faceti si spuneti, ca viata este o scena in care, de asemena, ati jucat cu maiestrie. Nu spuneti dumneavoastra, undeva, ca cea mai mare realizare artistica este o viata bine traita?! Dar sa o luam din nou de la inceput. Ceea ce ne povestiti acum, nu mi-e, intru totul, srain. Sunt in spectacol si unele pagini din cartea dumneavoastra „Insemnari de insomniac”, aparuta intr-un tiraj foarte mic, de elita, si care e tiparita in intregime cu scrisul dumneavoastra de mana. Magnifica! Am citit-o pe nerasuflate mai inainte vreme, imprumutata de la niste prieteni, pentru doar putin timp, caci era promisa la atatia si atatia altii din grupul nostru... E o carte pe care vrei s-o recitesti. Sa revii asupra unor intamplari descrise, asupra unor panseuri, sa-ti magai sufletul cu ea, s-o iubesti, s-o pupi, s-o stii in casa, acolo, cu tine! Dar nu s-a putut. Altii asteptau s-o aibe langa suflet. Acum, la spectacolul din Tel Aviv, cartea  e si mai innobilata de vocea exceptionala a artistului.
 Ma opresc, Maestre, la o mica-mare  afirmatie din manuscrisul dumneavoastra – si nu intamplator: „Ma intorsesem in Bacau, orasul copilariei mele”. Deci suntem un pic concetateni. Doar am respirat, candva, acelasi aer, aceeasi atmosfera de intelegere si toleranta intre oameni, de bun simt si demnitate. O fi copilaria dumneavoastra de la Bacau cadrul unei amintiri pe care o mentionati intr-o convorbire cu Marius Tuca? Spuneti acolo: „Da, mi-aduc aminte de cozonacii pe care ii facea mama, cum se fac de sarbatori... Nu ieseam din bucatarie cat era ea acolo. Stateam si ma uitam la ea ce face si cum face. Cozonacii, in Moldova, pe vremea ceea... (...) ieseau din cuptor inca o data pe-atat, facuti cu 20 de oua... Era ceva uluitor! S-a dus lumea aceea. Aseara mi-a zis cineva cu care am luat masa, ca a gasit niste cozonaci... As, o paine, acolo, nenorocita!... Nimic, Nimic... Deci astea sunt amintirile mele, mirosul ala de cozonac, de-acolo...”
Nu cred ca e doar o simpla intamplare faptul ca si mie, ca si dumneavoastra, imi place Esenin, in traducera lui George Lesnea. Si ca una din poezii, „Scrisoare mamei” v-a fost  de inima, ca si mie. I-ati recitat-o si Doamnei, Inaltei Doamne a Teatrului Romanesc, Lucia Sturza Bulandra, cand erati foarte tanar: „Tot mai traiesti, batrana mama?/ tie cu supunere ma-nchin!/ Mica-ti casa, seara de arama,/ Lumineze-o pasnic si senin./ Mi se scrie  ca esti tulburata,/ Ca ti-e dor de mine ne-ncetat,/ Ca ades bati drumul suparata,/ In paltonul vechi si demodat./...”
As fi vrut sa continui, sa va spun eu mai departe toata poezia, dar din fotoliul dumneavoastra de rege intelectual, de pe scena din sala Da Vinci, zambiti ingandurat si glasul dumneavoastra continua delirant de frumos. Ce senzatie placuta si complexa, de amintiri, de ganduri catre mama, ce fior artistic si ce traire profunda, comuna. Toti avem o mama, toti  iubim si vrem sa fim iubiti. Peste inimile din sala, Rapsodia acestei  toamne  numita Radu Beligan, trece ca o boare de farmec plina: „Prea devreme, pierdere si truda,/ Mi-a fost dat, traind, sa patimesc./ Sa ma rog, tu nu-mi mai da povete!/ Nu-i nevoie! Duse-s cate-au fost./ Numai tu esti reazem la tristete,/ Numai tu dai vietii mele rost./ Fie-ti deci nelinistea uitata,/ Nu-mi mai duce dorul ne-ncetat,/ Nu mai bate drumul, suparata,/ In paltonul vechi si demodat...” Dupa ce v-a auzit, Doamna Bulandra v-a spus: „Dumneata, daca ai sa fii serios, ai sa faci o mare cariera!”. Asa v-a spus. Si ati fost serios. Si ati facut o cariera colosala, cat inimile atator si atator oameni care v-au vazut si pe care i-ati luminat. Cu dragoste, cu caldura, cu farmec de vraja. Teatrul este grija pentru celalalt, cel din sala, Teatrul este, zeci si zeci de ani, cea mai mare scoala vie, pentru toate varstele, este nobletea cea mai curata a sufletului. Radu Beligan, sunteti Regele Teatrului Romanesc, ba chiar mult mai mult!
Interviul meu, domnule Beligan, ca sa fie viabil, bun, adevarat, trebuie sa se bizuie pe consonantele dintre noi, multe, putine, cate or fi (pastrand proportiile, desigur). Ma gandesc ca si Copoul Iasilor m-a unit cu o intamplare care-mi aduce aminte de o oarecare similitudine.
Impreuna cu tatal dumneavoastra, domnul Adam Beligan, ati mers sa sarbatoriti unul din succesele dumneavoastra de elev de la Liceul Internat din Iasi. Ati mancat atunci prune, pe iarba din apropiera Teiului, prune cu paine. Cu modestie si cu farmec nostalgic imi amintesc si eu ca, in alt timp, veneam aici, in Copou, ca student, si mancam, nu o data, direct din hartia de la „Alimentara”, cate un pranz regal, alcatuit din parizer cu paine. Si azi mananc, cu mare placere, fermecat, ori de cate ori imi creez intentionat prilejul, parizer cu paine...  si cred ca si dumneavoastra mai aveti in amintire, cu placere, gustul acela de Copou cu  prune...
Pe scena, sub un reflector, imbracat intr-un costum gri argintiu, usor, cu camasa impecabila si butoni, cravata bine asortata, degajat si corect in fotoliu, cu o mesuta inainte si o lampa cu abajur, Actorul este o carte postala ilustrata, din alta vreme si de azi. Peste 70 de ani de teatru, povestiri din viata, viata devenita poveste, o poveste senzationala prin farmecul, prin frumusetea si temeinicia ei. Fapte exceptionale sunt povestite simplu, ecilibrat, cu gust, autenticitate si inteligenta. Adevarul si legenda devin lectie sorbita cu placere de noi toti cei din sala! Este o lectie despre iubire, despre implinire, este drumul catre glorie al unui bacauan, nascut in comuna Galbeni de langa Bacau,  pornit dintr-o saracie cu luciu si ajuns in stralucirea aurei sale de Dumnezeu al Scenei. O poveste numita Radu Beligan, care include amintiri despre Victor Ion Popa, Liviu Rebreanu, Sica Alexandrescu, Al. Giugaru, Ion Iancovescu, Elvira Godeanu, George Vraca, Lucian Pintilie, Toma Caragiu, despre Eugen Ionesco, sau Salvador Dali... O poveste cu fapte traite, cu idei traite, si innobilata de sentimente curate! O poveste - o viata. De invingator! Viata lui Radu Beligan este odiseea unui om care a traversat dictaturi, urgii, meandre ale istoriei, dar si straluciri, victorii, fapte de bine si frumos - timp de aproape un secol.

A fost intotdeauna pe calul victoriei!  Care este cheia succesului? „Eu am avut tot timpul constiinta ca am o misiune de indeplinit. Asta a fost, teatrul a fost viata mea”...- spune cu calm artistul unui reporter (citat mai sus). Pentru a fi pe scena a muncit din rasputeri, a invatat mult, considerandu-se tot timpul, chiar si acum, un elev, a facut sacrificii, a fost si viclean la nevoie (in acceptia pozitiva a cuvantului), a fost subtil, a fost dur, a fost aproape tot ce a crezut ca trebuie sa fie - si a ramas crdincios, cu conscventa, Teatrului, fiindu-i slujbas si diriguitor, fiindu-i frunte si coroana, fiindu-i miez si coaja, ca un cozonac frumos, asa cum mama lui stia sa-l faca, din dragoste pentru familia si prietenii ei, pentru impiegatul de gara, sotul ei, care, in tinerete, voise, da,  sa fie actor! Sadoveanu, directorul Teatrului National din Iasi a aruncat cu calimara dupa el, caci ceruse, nici mai mult, nici mai putin, incepator fiind, sa-l joace pe Hamlet. Teatrul pentru domnul Adam a fost un vis spulberat... Dar, cum le lega viata!  Visul tatalui este implinirea sublima a fiului!  Asta insemna munca, daruire, seriozitate, viata masurata, ratiune, vointa, disciplina. Inseamna inteligenta ascutita, scormonitoare, discernamant, selectie, cultura, luciditate, intuitie si noroc. Da, noroc, Maestre, caci „trebuie sa-ti reziste celula”, dupa cum il citati chiar dumneavoastra pe Titu Maiorescu.
Am fost foarte atent la monologul dumneavoastra de pe scena telaviviana, intrerupt doar de prezentari ecranizate sau fragmente  audeo, omogenizate cu structura intregului spectacol- confesiune. Sala toata v-a urmarit cu sufletul la gura. Si totusi, parca a lipsit ceva... Sunt convins ca ati insemnat mult pentru Al. Mirodan. Dupa cum el nu a insemnat putin pentru Radu Beligan! Poate ca o vorba s-ar fi cuvenit. Stiu ca, initiatorul si organizatorul acestui regal, Tesu Solomovici, cronometrandu-va cu rigurozitate, v-a impus o durata anume a spectacolului  si ati fost fortat sa renuntati la mai multe insemnari pregatite de acasa, printre care, desigur si cea despre ziaristul si dramaturgul nostru. Mirodan, ca om al scenei, ar fi inteles situatia. Dar, cu plecaciune, Maestre, cu sfiala si umilinta – va destainui ca... mi-e greu sa ma fac ca nu observ aceasta absenta (neintentionata !). Nu, nici pe departe nu se pune problema evreitatii neglijate intr-adins. Filosemitismul dumneavoastra este bine cunoscut si mult apreciat de toata lumea buna!
 
Apropo, dati-mi voie, intrucat suntem si in cadrul unui interviu–convorbire, sa va povestesc si eu ceva. Va multumesc, sunteti un interlocutor placut si rabdator. Deci: cu vreo doi ani in urma eram la Bucuresti cu sotia mea. Seara – mergem la National, sa-l vedem pe Beligan. De asta data, in „Tache, Ianke si Cadar”. Avem locuri in primul rand. Ne asteptam sa fie o sala cam pe jumatate plina, dupa sute de reprezentatii ce au avut loc aici. Stupoare. Nu sunt locuri libere! Ne asteptam sa vedem mai ales oameni din generatia mea (mai spre toamna si iarna vietii). Am vazut acolo, la Nationalul dumneavoastra, Maestre, toate anotimpurile varstelor. Si-l vad pe Ianke (Beligan), evreul care vorbeste corect romaneste, si-i vad si-i aud pe Tache – Marin Moraru si pe  Cadar - Gheorghe Dinica, fie-i tarana usoara!, vorbind  despre iubire, casatorie, religie, innodand conflitul si deznodandu-l, cu prietenie si dragoste, cu intelepciune si umor. Va vad de aproape, maestre. Si sunt infiorat. Beligan face din Ianke un personaj simpatic, firesc, profund omenesc, conceptia intregului spectacol, de fapt de omenie normala, este din ce in ce mai  puternica, adevarata, inaltatoare si adevarata. Ma uit in sala, toti respira odata cu dumneavoastra. Cu Moraru. Cu Dinica. Ce tripleta! Ce sfinti ai scenei! Ce scena sfanta! Sala e toata suflet si adeziune, vizavi de mesajul lui Victor Ion Popa, marele Victor Ion Popa! Sala respira reverberatiile de profunda substanta afectiva si intelectuala  pe care le emanati luminand, impartasind, convingand.

Beligan! Uite, suntem chiar atat de aproape de marele Beligan, de profund omenescul Beligan, de superbul Ianke al lui Beligan. Plecasem candva din Romania in Israel, cu greu plecasem, din cauza antisemitismului in primul rand. Si acum, la Nationalul facut de dumneavoastra, Maestre, plang. Sala e in picioare, spectacolul s-a terminat, aplaud si eu cu lacrimi in ochi, caci uite ce-am lasat, uite adevaratul popor roman, care-l aplauda pe Ianke asta al meu. Publicul numeros nu se da dus, aplaudand prietenia si izbanda ei, intre un roman, un turc si un evreu. Maestre Ianke, dati-mi voie sa va spun si asa (sigur, e doar un rol, unul din cele peste o suta zece, o suta douazeci sau chiar mai multe, din cariera dumneavoastra, dar pentru mine el are semnificatii speciale) Maestre, nu stiti cat va iubesc, nu stiti cat va iubim! Pentru mine rolul acesta al dumneavoastra este o carte de vizita a ceea ce are Romania mai bun! Am vazut un Inake prezentat cinstit, curat, corect. Acest Ianke va reprezinta, domnule Radu Beligan, la fel de corect cu evreii, ca si cu romanii, turcii, sau oricare natie, de ori ce religie.
Daca e vorba de om, el este demn de consideratie si intelegere. Asta o stie un mare artist al lumii, recunoscut pentru universalitatea artei sale si a conceptiilor sale despre viata, bucurii, tristeti, suferinta, izbanda... Acest Ianke este, de fapt, un bun national romanesc. El este o caramida de aur la temelia Teatrului National Romanesc, cu adevarat National. „Ne gandeam ca piesa va atrage nostalgicii, dar s-au umplut salile cu tineri”, zice Radu Beligan in „Business  Magazin”. „O asemenea epoca, asemenea oameni, ne fac sa visam!”...
Si-acum, putin despre politica, daca vreti... „Nu-mi reneg discursurile de-atunci” (e vorba de perioadele dinaintea asa zise-i revolutii). Ceausescu, zice Beligan in „Evenimentul zilei”, „mi-a dat bani sa fac Teatrul (National din Bucuresti – n.m.) si nu pot sa-l injur. Trebue sa-mi cer scuze ca am adus bucurie in sufletele romanilor?”. In continuare, mai spune Maestrul ca si-a permis sa aduca la National sa se joace, tocmai in acea perioada, peste 15 piese care erau impotriva oricarei forme de dictatura. (Numai cine nu a trait acea perioada, poate sa nu aplaude asa ceva!). „Sa fiu fericit ca a cazut comunismul? N-am cum sa fiu fericit, daca ma uit la ce a venit dupa”...
Si-aici impartasim acelesi ganduri, si-mi cer scuze ca ma alatur mereu Domniei Voastre, dar, ce sa fac? Asta simt, asta scriu! Si daca ma-ntelegeti, daca acceptati forma aceasta de interviu sentimental si pacatos, daca am nimerit, cat de cat, portretul in penita al Regelui universal al artei scenei, dati-mi voie sa inchei cu cuvintele scrise de dumneavoastra pe prima pagina a Insemnararilor de insomniac”: „Pentru Roni, prietenul meu, cu drag, Radu Beligan”.
 Maestre, ma rog mereu, ca daca ma vor prada vreodata hotii, sa-mi ia din casa ce-or vrea, numai volumul asta sa mi-l lase. Este una din cele mai de pret valori ale mele! Si va multumesc foarte mult pentru acest interviu pe care nu mi l-ati acordat vreodata!

Roni CACIULARU
Noiembrie 2010

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page