Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ÎNSEMNARI: DIALOG CU MINE ÎNSAMI

In ultimul timp, intr-un dialog continuu cu mine insami, am incercat sa-mi clarific cateva notiuni, de care m-am izbit fara sa vreau. Este vorba despre diferenta dintre a te comporta orgolios sau de a dovedi demnitate. In principiu stiam sa definesc cele doua notiuni, dar pentru o clarificare sigura am apelat la „DEX- Dictionarul explicativ al limbii romane".

Orgoliu este definit in felul urmator: „parere foarte buna, adesea exagerata si nejustificata, despre sine insusi, despre valoarea si importanta sa sociala: ingamfare, vanitate, suficienta, trufie". M-am ferit totdeauna de astfel de comportamente. M-am indoit totdeauna de valoarea mea, am fost totdeauna prietenoasa cu totii, uneori chiar am fost criticata de cei apropiati pentru ca sunt prea populara. Desigur am si eu slabiciunile mele, nimeni nu este perfect. Sunt impulsiva, am reactii exagerate, sunt prea exuberanta. Dar in niciun caz orgolioasa. Cei care ma cunosc, stiu sa treaca peste aceste defecte, mai ales ca sunt temporare. Cei care imediat se supara, sunt cei care de fapt nu tin la mine.

Am cautat mai departe in dictionar si am ajuns la notiunea de demnitate. Demnitatea, este definita ca fiind „calitatea de a fi demn", adica o persoana „care impune respect", avand „autoritate morala si prestigiu". Demnitatea umana este o masura de apreciere intre oameni. Ea vine de la sine si, desigur, de la alti oameni. Este un proces de apreciere a individului ca om. Ea vine de la om si se reflecta la om. Dai dovada de demnitate atunci cand iti sustii parerea fara sa faci compromisuri, chiar daca stii ca hotararile pe care le iei nu sunt in avantajul tau. Aceasta calitate, a verticalitatii, de a nu renunta la parerile mele, daca le consider juste, am mostenit-o de la tatal meu. Ce exemplu mai bun decat exemplul lui, de a merge pe calea in care credea, cu riscul represiunii comuniste!

La inceputul lunii octombrie, in vizita noastra la Cluj, am primit de la prietenul nostru, scriitorul Eugen Uricaru, romanul sau „Supunerea"- cu dedicatia: „Pentru Liana si Mirel Horodi, oameni de isprava care au traversat istoria fara sa se supuna". Asa este, nu m-am supus! Eram in clasa I (1947), la Institutul Sfanta Maria din Strada Pitar Mos, la maici. Copiilor mei le este greu sa realizeze astazi ce cauta mama lor la maici!? Le-am spus profesoarelor ca nu particip la lectia de religie fiind evreica. Eram insa prezenta in clasa si cred ca stiam povestile din Biblie mai bine decat colegele mele, crestine. Festivitatile catolice aveau un fast deosebit, motiv pentru care multe colege evreice au trecut la religia catolica. Chiar in familia mea - din partea tatalui – am avut veri care au sarbatorit „Comuniunea", imbracati in costumase albe, asa cum era ritualul. M-am nascut evreica si am ramas evreica si, cu toate acestea m-am bucurat de apreciere si stima, fiind decorata de maici ca eleva silitoare.

La 19 ani, tatal meu a fost arestat si condamnat politic la 16 ani munca silnica si confiscarea totala a averii pentru crima de participare la complot de rasturnare a regimului comunist si crima de spionaj in favoarea Statului Israel (lotul Petre Ghiata). Citez ceea ce am scris in volumul „Sperante in intuneric – Memorii" de avocat Valentin Saxone (Fundatia Culturala Libra, Bucuresti 2006): „Ma chemau «la cadre» sa dau «completare la autobiografie». Nu reuseau sa ma sperie – probabil ca mostenisem de la tatal meu curajul. Ba, mai mult, intr-o zi de iarna, in curtea atelierului de pe Strada Bacovia, l-am prins de reverul hainei pe «tovarasul» Doiciu de la cadre, care mereu ma ameninta ca o sa ma invete minte. Era o namila de om, negricios. L-am proptit de zidul cladirii si i-am spus: «Sa stii ca asa am sa ma duc cu tine la Partid sa-i intreb daca cineva te-a autorizat pe tine sa ma chinuiesti. De unde stii tu ca eu impartasesc aceleasi idei politice ca tatal meu? Poate ca sunt mai comunista decat tine». A inghetat. A devenit livid si, din ziua aceea, nu a mai indraznit sa se ia de mine. Era o aberatie sa spun ca sunt comunista, dar UTM-ista am fost, pana la arestarea tatei, cand m-au exclus cu specificatia: «O fiica de detinut politic nu poate face parte din randurile UTM-ului, chiar daca Liana este un om de o tinuta impecabila. Ne-am dori ca multi sa fie ca ea. Mai bine sa gresim dand-o afara, decat sa gresim continuand sa o avem in randurile noastre»". Suna bine! Adevarul este ca, privind mai tarziu la Sala Palatului, mi-am amintit cum am carat caramizi prin „munca voluntara" la construirea acestui edificiu important. |i, cu toate acestea, am primit Premiul I pentru obiecte de arta decorativa. Nu-mi venea sa cred! Eu, Liana Saxone, cu un tata condamnat politic, sa-mi aud numele printre premianti..." Au existat fii sau fiice a celor implicati in proces, care s-au dezis de parintele lor si nu numai ca nu au avut de suferit, au dus-o foarte bine si atunci si astazi. Eu nu as fi fost capabila sa fac acest lucru.

La varsta de 30 ani am intrat sa lucrez la Bank Leumi, la Bnei-Brak. Eram dupa „primii sapte ani in tara pe care eu i-am asemanat cu cele 7 vaci slabe, rapciugoase care nu mai au mult pana sa-si dea sufletul". Respectam locul, venind imbracata cat mai decent si ma simteam minunat atat in randul colegilor, cat si a populatiei din oras. Multi si-ar fi dorit ca eu "sa ader" la lumea lor. Pe atunci „munca de lamurire cu trecerea la religie" (hozer be tsuva) nu luase amploare. Care mai de care din rabinii cunoscuti din Bnei Brak m-au binecuvantat sa-mi gasesc un „husen" (sot) si sa fiu fericita. Nu am aderat la religie, cu toate ca, de cate ori veneam la lucru cu o peruca moderna (Bnei-Brak era „patria perucilor" si mie imi placeau) femeile credeau ca...gata! Husenul a venit si cu el realizarea tuturor viselor pe care le-am avut in viata. Iar visul meu "cel mai arzator" a fost sa am o familie.

Le-am povestit de nenumarate ori copiilor nostri, astazi barbati la casele lor, despre aceste trei episoade din viata, ca sa stie ca mama lor a trait cu demnitate, cu verticalitate si nu are niciun motiv sa se considere vulnerabila. Daca am iesit vreodata in dezavantaj luand o hotarare? Depinde cum vezi lucrurile. Daca o relatie inceteaza sa mai existe probabil ca nici nu a fost sincera. Alta data aveam sentimentul „parasirii"- ca am pierdut „ceva"- astazi fac „delete" si „trash", ce sa facem, traim in era Internetului! |i, am avut totdeauna respectul pentru memoria celor cu care am colaborat si nu mai sunt printre noi.

In incheierea acestor insemnari imi permit sa-l citez pe incomparabilul Radu Beligan care spunea intr-un interviu: „Cred ca suntem pe pamant pentru acest lucru unic: sa iubim. Repet adesea celor ce vor sa ma asculte: iubiti ce vreti, dar iubiti. Nimic nu e mai dezastruos decat infirmitatea inimii". Iata un lucru pe care l-am retinut si pe care "l-am adoptat" si cred ca merita sa fie retinut, fara orgolii de prisos.

Liana SAXONE-HORODI

Israel, noiembrie 2010

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page