Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

DE VORBA cu ÎNTELEPTUL SOLOMON:

Imparate, venim de departe, mai departe decat imparateasa din Seba, mai de departe decat magii Rasaritului, am parcurs drumurile si timpul inapoi, in contrasens, cu greu, cu foarte greu, pentru a ajunge aici, la adapostul arborelui tau de lumina, ca sa stam de vorba despre intelepciune. Mai sezi o clipa pe tronul tau si pentru noi, imparate, falnic precum in vremuri, te vom intreba si ne vei raspunde.

Mai ti-amintesti ca ai spus candva:  "o, desertaciune a desertaciunilor, totul este desertaciune"?

In ce miez de noapte ai scris pentru omenirea intreaga aceste cuvinte, imparate?  In ce conditii?  In urma carei experiente?  Ce tristeti de suflet s-au suit pana la piscul intelepciunii tale si l-au clatinat in aceste vorbe? Nu ai fost tu cel mai mare dintre imparati? N-a intrecut stralucirea ta chiar si pe cea a tatalui tau David? Nu esti tu imparatul tuturor vremurilor? Ce deziluzii cumplite te-au facut sa spui ca totul este desertaciune? Nu aveai tu cea mai cuprinzatoare privire asupra lumii, asupra tuturor lucrurilor? De ce tocmai tu umbresti cu aceste cuvinte o intreaga arhitectura de frumuseti? Cum tocmai tu, de pe varful splendorilor esti cel care arunci orice slava in tarana? Ce dureri au stins luminile nadejdii tale ca se prabuseste orice inaltare, risipindu-se intr-un leit-motiv dus de calatorii lumii pe toate drumurile.. "totul este desertaciune.. totul este desertaciune..." ca si cum ai vantura cenusa in vazduh intr-o presimtire de apocalips.

Cum imparate, alergarea zilelor tale nu a fost o treapta spre cer pentru tine, pentru urmasii tai? A fost o desertaciune?.. si toate reginele tale, la fel? Nici una din ele n-a fost nedesertaciune? Ai zidit un templu, imparate, o apoteoza a frumusetilor de inchinare de care s-au uimit veacurile; chiar si el, templul, era o desertaciune? Cand ai spus aceasta te gandeai oare la vremile tarzii cand templul avea sa devina un lacas al intrigilor carturarilor si fariseilor? Vedeai peste timp soldatul roman ce nu mai asculta ordinul generalului sau si arunca torta aprinsa incediind lucrurile sfinte ale sanctuarului? Il vedeai in flacari? Poate viziunea gloriei lui in tarana te-a facut sa zici:  "totul este desertaciune..".

    N-ai domnit tu in Ierusalim, imparate? Nu a fost el, Ierusalimul, mai mult decat fiul inimii tale? Privindu-l de pe tronul tau in desfasurarea intregii lui maretii, cum ai putut spune ca "totul este desertaciune"? Vedeai oare peste vreme zidurile lui daramate de maini barbare, portile sale sfaramate de straini? Chiar si Ierusalimul era o desertaciune? N-ai presimtit tu pe Ezra si pe Neemia rezidindu-l? N-ai vazut oglindirea lui in simbolul ceresc al cetatii de slava coborata pe Muntele Maslinilor in ziua cea mare a innoirii tuturor lucrurilor?

 Ca si cum ai fi chemat toate privirile oamenilor sa vada cat de maret inalti tu un edificiu din tot ce stii si ai mai frumos si cand este gata si lumea sta sa se prosterne de atata splendoare - incununarea intelepciunii tale - iti ridici mana si scri pe frontispiciul sau "totul este desertaciune".. apoi culorile se sting in marele cenusiu, armoniile se incurca intr-o dezordine de sunete fara sens, lumina se intuneca, iti asculti propria inima si simti ca bate fals, cu aripi de moarte intr-o prelungire nefireasca a vietii si edificiul ridicat pentru o clipa de glorie se prabuseste ca abia se mai simte ultima lui rasuflare in ruine, apoi nimic... nimic...

Imparate, am gandit si noi mult asupra spuselor tale, am gasit motive sa te sustinem, am gasit argumente sa te contrazicem si mai ales ne-am tot intrebat.. "chiar totul sub soare sa fie desertaciune”? De foarte multe ori ni se pare ca da, tot de foarte multe ori ni se pare ca nu; tu, imparate, mai sustii ce ai spus?

Poate in ceea ce ai facut tu, in felul in care ai privit asupra vietii, ai pus prea multa glorie si dragoste prea putina, idee prea multa si dragoste prea putina, dragoste prea multa si dragoste prea putina..

Spune-ne daca gresim, imparate. Noi am observat ca acolo unde lipseste dragostea este prezenta desertaciunea, oricat de mare ar fi lucrarea cuiva si dimpotriva oricat de mic lucrul facut cu dragoste capata semnificatii durabile, intra in lumea lucrurilor cosmice, se apropie de nemurire, devine strop de viata din viata data de Dumnezeu universului..

Ai dreptate, imparate, Atunci cand ceva se face sub soare pentru a se pune in evidenta intelepciunea cuiva, forta stralucirii sale, totul este desertaciune; dar, imparate, atunci cand iubirea se face punte de jertfa pentru intoarcerea celui ratacit, cand dragostea se face balsam pentru durerile celor multi, cand inima cuiva bate a invitatie de intrare in cer si atunci "totul este desertaciune"?

Tu, imparate, ne propui sa observam ca "nu cei iuti alearga, nu cei viteji castiga razboiul, nici cei priceputi bogatia, nici cei intelepti bunavointa, ci totul atarna de vremuri si de imprejurari", dar imparate, asta este o situatie de circumstanta, pasagera, de-a-ndoaselea, din care nu putem face legi pentru permanent.

 Se pare, imparate, ca de pe varful piramidei tale de intelepciune, tu ai privit in jos la marea incurcatura de o clipa a planetei in stare de pacat si ai uitat de seninul, de ordinea si frumusetea de dincolo de nori si asa ai facut cea mai dureroasa afirmatie pe care a cunoscut-o istoria, "totul este desertaciune..".

Intre timp a venit insa pe caile Lui minunat de ceresti, pana la noi, Isus, Regele, Regele regilor, pentru o clipa Marele OM, fratele nostru, a stat de vorba cu noi, ne-a invatat sa privim de jos in sus, din ce in ce mai inalt, din ce in ce mai frumos, in contrasens desertaciunii, de parca ne-ar spune "nimic nu este desertaciune..".

Nu sunt pusi decat "doi banuti" in vistieria templului, de catre o vaduva saraca, pusi incet, sa nu se vada, sa nu se auda, sa treaca neobservat; dar in cer clinchetul celor doi banuti se aude frumos ca osanalele, imaginea dragostei cu care au fost pusi este surprinzatoare in lumile de sus si se ramane asupra ei cu uimire; un alt fior de uimire fosneste in ramurile pomului ceresc si privirile sunt intoarse catre minunea de pe pamant.."nimic nu este desertaciune", nici chiar doi banuti pusi in tezaur.

Se aude dinspre pamant un strigat de sete. Ingerii se mira din nou, se intreaba ce sa fie acest lucru nemaipomenit si stau plecati peste splendorile de sus catre aici ca sa inteleaga ceea ce se petrece, cand, iata, un copil intinde un pahar de apa calatorului insetat - un pahar cu apa - si ingerii se uimesc iara de maretia faptei simple neintalnita - poate - pe plaiurile lor; privelistea este observata cu atentie pe ecranele lumilor stelare, se ramane asupra ei, se reia de mii de ori ca un studiu, se inregistreaza pe pelicula vesniciei, se scrie cu litere de aur intr-o carte de senin, se face cantec pe drumurile nemuririi - numele unui copil este peste tot, semnificatia unui gest mic, dar cat cerul de mare; ce poate fi mai putin decat un pahar de apa si iata ca nici macar acesta nu este desertaciune, ..atunci.. "nimic nu este desertaciune".

Daca vreodata in istoria universului de pana la experienta trista a omului pe pamant au avut loc intamplari ce nu au atras atentia nimanui pentru ca ele curgeau intr-un chip firesc in ordinea existentei, acum, in situatia aceasta de tranzit de la o vesnicie la alta, situatie in care tu, imparate, ai spus "totul este desertaciune", tocmai acum "totul", tocmai acum "orice" are semnificatie buna sau rea pana in amanunt; tocmai acum "nimic nu este desertaciune".  Cel mai neinsemnat gest de dragoste sau ura, de dreptate sau nedreptate, face sa se incline spre intuneric sau lumina cumpana vesniciei cu numele fiecaruia dintre noi.

Ca pentru o alarma de trezire a constiintei asupra faptelor noastre, pe toate drumurile oamenilor ar trebui sa stea scris "nimic nu este desertaciune", nici opera, nici fapta, nici vorba, nici gand; tot ce se petrece sub soare ca actiune constienta a fiecaruia semnifica ceva, hotaraste ceva cu urmari vesnice. Un al doilea leit-motiv al fiecaruia pus langa "totul este desertaciune":  "nimic nu este desertaciune".

Ce zici, imparate, daca am pune una langa alta aceste doua afirmatii aparent contradictorii, dar care abia impreuna se intregesc si daca le-am da drumul spre inimile oamenilor, sa stie, sa simta, ca un edificiu oricat de grandios inaltat, lipsit de iubire ca substanta de calitate in alcatuirea sa cea mai intima, este o desertaciune; si dimpotriva, lucrul cel mai simplu, impregnat cu dragoste in toate fibrele structurii sale, devine durabil, se face de valoare in circuitul de nestemate ale cerului?

Ce zici, imparate, daca langa orice glorie egoista, care este o desertaciune, am pune un sacrificiu din iubire, nevazut, neauzit, nestiut, dar care umple cerul de cantec?

Ce zici imparate, daca dupa ce am rasfoit “Cantarea Cantarilor” am spune ca "desertaciunea desertaciunilor este dragostea lipsita de dragoste"?

    Ce zici imparate?

    Si imparatul se ridica in picioare de pe tronul sau, ridica mana dreapta in sus ca si cum e gata sa raspunda; in priviri nu-i citim nici contrazicere, nici confirmare, ci doar de parca ar vrea sa hotarasca ceva, sa incheie ceva in chip ceresc, isi misca buzele sa zica si.. iata ca nu mai e el, regele Solomon in fata noastra, ci cronicarul sau, omul impartial, drept in ce noteaza; ba nu, daca privim mai bine este un inger, dar si ingerul dispare intr-o furtuna de lumina; si niste cuvinte din cer se rostogolesc peste noi, cazuti la pamant; nu mai putem vedea, ci doar auzim si ne tinem tare inimile sa ne mai bata inca:  “TEME-TE DE DUMNEZEU SI PAZESTE PORUNCILE LUI; ACEASTA ESTE DATORIA ORICARUI OM”!

Apoi totul se linisteste, ne intoarcem la casele noastre, la vietile noastre, pe aceleasi drumuri, doar mai tacuti, mai putin intreband, mai putin raspunzand, mai cumpanind fiecare rost al faptei noastre, mai gata de a ne simti inima un vas de alabastru din care sa turnam in fiecare gest al nostru - iubirea. Si poate nu vom uita niciodata acest stat de vorba cu cel mai intelept dintre imparatii pamantului, la vatra intelepciunii sale...

    

Benone Burtescu

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page