Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

"Unde sunt cei care nu mai sunt"?

Duminica trecuta am petrecut-o, sub semnul Luminii, gratie parintelui Silviu Negrutiu, "in povesti", la Serbeni. La intoarcerea spre casa, de-o parte si de alta a soselei prea devreme inghitite de intuneric, licareau "luminile" din cimitirele crestinilor in al caror calendar religios era inscrisa Ziua Mortilor.

La mine, dincolo de munti, cei inaltati la ceruri sunt pomeniti in Sambata Floriilor. Mai demult, in unele locuri mai indepartate de civilizatia mileniului III, painite luminate erau incredintate Apei Sambetei, sa le duca... blajinilor (sau rohmanilor) de sub pamanturi, catre radacinile vesnic nepieritoare ale neamului acestuia. Intre povestile noastre stravechi exista unele despre niste fapturi, numite rohmani, care, credeau batranii nostri, au fost creati de Dumnezeu inainte de neamul omenesc. Ei spuneau ca, inainte de a face omul din tarana, Dumnezeu a facut uriasii. Dar acestia erau prea mari, se tot impiedicau de munti si erau tare rai. Tot timpul se razboiau intre ei. Atunci i-a facut Domnul pe blajini, dar acestia erau prea mici. Doisprezece dintre ei abia ridicau un ou. Atunci, Dumnezeu i-a lasat pe uriasi sa piara si i-a mutat pe blajini pe lumea cealalta, intr-un taram unde nu poate ajunge oricine, si a facut omul. Povesteau strabunicii ca blajinii sunt blanzi, buni si drepti. Sunt foarte credinciosi, postesc mult, aproape tot anul, si abia de Sfintele Pasti se bucura si ei. Tot atunci se intalnesc cu sotiile si copiii lor, caci traiesc tot anul separati, in singuratate si rugaciune, ca niste calugari. Dar, desi sunt atat de evlaviosi, blajinii nu stiu cum sa calculeze data Sfintelor Pasti si a Craciunului. De aceea, gospodinele de prin sate nu aruncau cojile de oua rosii ciocnite de Pasti la gunoi, ci pe o apa curgatoare.

"Asa credeau bunicii nostri ca toate apele, mici si mari, se varsa, pana la urma, in Apa Sambetei, apa cea mare care desparte lumea noastra de lumea cealalta, unde se afla blajinii. Asa afla si ei ca au venit Pastile la crestini si sarbatoresc si ei, cu o intarziere de o saptamana, Sfintele Pasti. Si, atunci, se multumesc cu tare putin, doisprezece se satura dintr-un ou. La fel, ei afla cand vine Craciunul, pentru ca vad plutind cojile de nuca azvarlite de femeile care au facut turte si cozonaci. Desi, de obicei, satenii erau foarte grijulii cu firimiturile de paine, spunand ca e pacat sa le arunci, de data aceasta, credeau ca firimiturile cazute nu se pierd, ci sunt hrana pentru cei morti de moarte naprasnica".

In urma cu vreo suta de ani, povestile despre rohmani erau inca foarte raspandite pe la sate, in sarbatori si sezatori. Asadar, pe rohmani cei mai multi ii numeau «blajini», pentru ca se spunea despre ei ca sunt blanzi, foarte credinciosi si crestini ca si noi (numele de blajini este slavon: srb. blajen = fericit; blag = bland, omenos). Numele de rohmani, dupa unii, ar fi traco-dacic, de la supranumele Zeind-Roymenos (Sfantul Luminos) dat Cavalerului Trac, o zeitate foarte prezenta in antichitatea dobrogeana, olteneasca si transilvana, precursor al Sfantului Gheorghe.

****

"Camasa rastignirii" se intitula un editorial pe care il semnam in "Cuvantul liber" (cuprins si in volumul Mariana Cristescu - "Editoriale", ed. Nico, 2007) cu ani in urma, in preajma zilei de nastere a unuia dintre bunii mei prieteni, acum aflat la Domnul, Valeriu P.Vaida.

Prea repede ii uitam pe cei care nu mai sunt? Egoism? Spirit de conservare? Pacat este, oricum am privi lucrurile! Unii semeni nu trebuie uitati, fie si pentru ca au reprezentat segmente de istorie ce nu se cuvin a fi nicicand uitate. "Cine uita nu merita!" "Cine isi uita istoria merita sa o retraiasca!" Doamne, fereste!

Asadar... Remember!

"16.18.49... Succesiunea acestor numere nu reprezinta, in context, telefonul cuiva, nici masurile vreunui VIP mai ciudat ori un fragment de cod numeric personal, ci inscrisurile unei spalatorii de penitenciar, intre anii 1949-1951, ca sa nu se rataceasca, pe... camasa unui tanar detinut politic. Cifrele reprezinta numarul celulelor prin care a trecut acel "temut dusman al ordinii de stat si al poporului", unul dintre cei mai demni, curajosi si loiali oameni pe care i-am cunoscut, astazi aflat la varsta senectutii si "Cetatean de onoare" al municipiului Targu-Mures, Valeriu P.Vaida.

Cand m-a invitat acasa (cum procedeaza uneori, cand are noutati) ca sa-mi arate o Diploma de onoare pe care i-a transmis-o - prin nedezmintitul sau prieten de-o viata, sculptorul Gheorghe Adoc - Congresul Spiritualitatii Romanesti al VII-lea - Alba Iulia, 2004 – banuiam ca nu va fi singurul subiect cu care ma voi intoarce la masa de scris, pentru ca domnul Vaida - istorie vie - este o inepuizabila sursa de informatii inedite. Camasa (zeghea), frumos calcata si in permanenta la vedere pe umerasul din camera cu amintiri, o vazusem de fiecare data, dar, din delicatete, evitasem sa-l intreb de ce nu-i curata "petele" de pe poale. Abia acum aveam sa aflu motivul, confirmand adevarul indeobste cunoscut ca in viata fiecarui om exista lucruri care nu pot fi si nu trebuie niciodata uitate! Cat priveste Diploma..., si aici este o poveste care cade sub incidenta aceleiasi afirmatii, imortalizata de o fotografie si "o explicatie": "Doi romani cu fular (Valeriu Vaida si Gheorghe Adoc) si al treilea cu camasa subtire pe pieptul calit in Alba Iulia (Serban Virgil, comuna Sard, judetul Alba), la 1 Decembrie 1968" - un timp in care romanilor nu le era permisa organizarea altor manifestatii in afara acelora care elogiau prezentul "victorios". "In acel an - isi aminteste Valeriu Vaida - am plecat «pe sest» la Alba Iulia, impreuna cu doctorul Sireteanu si cu dr. Mircea Horga, din Reghin - actualul director al Policlinicii cu plata din Targu-Mures"...

Imaginea camasii dungate, ale carei culori, edulcorate de timp, au devenit... roz, ma obsedeaza. Desi calcata cu grija, imi produce, atingand-o, o bizara senzatie de umezeala. Nimic nu este intamplator, ma gandesc. Istoria se repeta si... cine stie, poate ca steaua sub care s-a nascut un om - chiar nenorocoasa fiind - "uita" sa plece, marcand si existenta urmasilor lui. O altfel de... camasa a rastignirii purtase si parintele lui Valeriu P. Vaida, Petru Vaida, ceferist din Targu-Mures, inca din anul 1917 si membru al Ligii Antirevizioniste Romane - L.A.R. (cu carnetul nr. 54694 si cotizatiile achitate la zi) din 1934. La un an dupa nenorocirea care a insemnat Diktatul de la Viena, prin care Ardealul de Nord era cedat Ungariei horthyste, dupa ce, in ajunul sosirii lui, amiralului fara mare, la Targu-Mures, in 1940, baietii ii fusesera izgoniti din "Ungaria", neavand alta vina decat aceea ca erau romani (ridicati in toiul noptii, desculti, si dusi sub escorta legati, cu sarma, pana la granita Ungheni), in 1941, pentru a fi reprimit la CFR, lui Petru Vaida (ramas in Targu-Mures impreuna cu sotia si o fiica) i se cere o dovada din care sa rezulte ca n-a fost... antimaghiar. (Sa adaugam aici - episod relatat si in cartea "Amintiri dintr-un veac apus" - ca, imediat ce au trecut granita arbitrar trasata la Ungheni, in Romania, copiilor lui Petru Vaida li s-au dat cate o pereche de bocanci cu talpa de lemn si cate o insigna – insigna pentru care Valeriu Vaida avea sa patimeasca o jumatate de viata...) Revenind Petru Vaida..., conformandu-se imperativelor autoritatilor de ocupatie, acesta obtine dovada ceruta: un certificat emis de Partidul Maghiar – Sectia oraseneasca Targu-Mures, cu numarul de inregistrare 410/1941 (15 ianuarie), mentioneaza: "Prin prezenta certificam ca nu avem cunostinte ca domnul Vajda Péter, cu domiciliul stabil in Targu-Mures, de nationalitate romana si religie greco-catolica, ar fi manifestat atitudine antimaghiara. (Presedinte ss indescifrabil, secretar sef Biro István)". La CFR Targu-Mures mai lucrau doar doi romani - Petru Vaida si Iuliu Costea. Dupa numai doua luni, insa, dornice sa finalizeze "curatenia de primavara", oficialitatile maghiare hotarasc sa scape si de acestia si, in consecinta, tatal lui Valeriu Vaida primeste urmatoarea instiintare: "Caile Ferate Regale Maghiare, Sectia Comerciala Cluj, 7610/1941. III., Catre Vaida Péter, prin Biroul de Miscare si Seful Garii Targu-Mures: In interesul serviciului, Va transfer la Gara Tapolca (n.n. - in Sudul Ungariei, la frontiera cu sarbii), unde va veti muta obligatoriu, imediat dupa eliberarea din functia actuala. Sumele care Va cuvin pentru acoperirea cheltuielilor de mutare le-am ordonantat in acelasi timp prin Gara Targu-Mures. Biletul de calatorie si ordinul de transport solicitati pe cale normala de serviciu. In noul loc de munca am ordonantat locuinta particulara. Cluj, 17 martie 1941, Seful Sectiei Comerciale a Cailor Ferate Maghiare" (s.n.). Ce a urmat e lesne de presupus... Mizerie, foamete, umilinte, dorul de copiii "cruzi" inca, imprastiati prin lume, grija gospodariei pustiite de acasa... Si calvarul de-abia incepuse...
Acesta este adevarul, necuprins inca in filele Istoriei Romanilor. Istoria, insa, se scrie altfel, cel mai adesea cu "pana invingatorului"...
Asa a fost sa fie, fiecare neam isi are martirii si eroii sai, chiar daca nu totdeauna numele le sunt scrise cu litere aurite, de-o schioapa, pe monumente tombale. Unul dintre acestia a fost Petru Vaida. Si ca el au fost puzderie de romani ardeleni, peste piepturile carora astazi iarba isi inalta sulitele taioase catre cer. Flori fara parfum, pe mormintele (daca le au) cel mai adesea uitate, inchid in corola lor mii de intamplari nedeslusite. Cine stie, poate candva, se va afla tot adevarul. Sau poate nu. Dincolo de toate, insa, camasa aceea a lui Valeriu P. Vaida – camasa rastignirii, despre care scriam la inceput, este mai mult decat o zeghe marcand martiriul unui barbat al neamului, ea este o flamura nemurind verticalitatea si demnitatea romaneasca, pentru care niciun sacrificiu nu e prea mare. Am fost si-om fi!"

Odihneste-te intre stele, de-a dreapta Tatalui, prietene Valer!

MARIANA CRISTESCU

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page