Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Ierarhizarea universitatilor

Si in Romania, precum in alte tari, se discuta ierarhizarea universitatilor.

Subiectul are importanta mai mult decat comerciala: multi oameni se pot orienta astfel prin multimea de universitati (peste 80 de universitati acreditate in Romania, in jur de 4.000 de universitati care functioneaza in Europa, peste 15.000 de institutii de invatamant superior in lumea actuala!). Parintii si studentii isi dau seama unde se studiaza mai bine, guvernele in ce sa investeasca, firmele si bancile cu cine merita sa se asocieze, beneficiarii pe cine sa consulte, rectorii si decanii unde se situeaza. Ierarhizarea facultatilor si universitatilor preocupa tot mai multi cetateni, iar o noua categorie de birocrati a aparut deja: ierarhizatorii. Care este, insa, relevanta ierarhizarilor existente? Ce ne invata ierarhizarile de pana acum?

Ce avem de facut pentru mai buna plasare in ierarhizari?

Stim prea bine ca institutiile de invatamant superior sunt, in fapt, diverse: alaturi de universitati comprehensive – care sunt universitatile propriu-zise – numeroase politehnici, institute agronomice, conservatoare de muzica, academii de arte, de sport, de pregatire militara, se numesc, astazi, universitati, dar raman, evident, diferite. Conform etimologiei cuvantului, "universitate" inseamna comprehensiune, includere, adica reprezentarea cat mai intinsa a spectrului de specializari ce constituie cunoasterea, in fond cultura. La propriu, universitatea este institutie comprehensiva. (De aceea, de pilda, in SUA si in alte tari de referinta, cele mai puternice institute politehnice se numesc MIT, Caltech, KAIST, Technion etc.).

Daca asumam conotatia universitatii (ca universitas), atunci, inainte de orice ierarhizare, este de pus intrebarea asupra performantelor pe care institutia este chemata sa le presteze. Putem raspunde la intrebare invocand misiunea universitatii de la origini (pregatirea de specialisti la nivelul cel mai inalt atins de cunoastere) si functiile ce concretizeaza misiunea: formarea de specialisti capabili sa sporeasca cunoasterea; desfasurarea de cercetari stiintifice competitive; formarea de specialisti apti sa aplice cunostintele; producerea inovatiei tehnologice; evaluarea situatiilor din societate si angajarea publica pentru valori (vezi Andrei Marga, in volumul Die Universität in der Gesellschaft. Verantwortung und Chancen für die Zukunft, Ernst Klett, Stuttgart, 2003, pp. 183-211). Universitatile sunt de examinat, de evaluat si de ierarhizat dupa masura in care isi satisfac misiunea si functiile lor multiple.

Ierarhizarile de pana acum si-au pus problema masurarii prestatiilor universitatilor si a ierarhizarii lor in consecinta. Ce se poate, insa, masura? Nu toate prestatiile universitatii sunt, in acest moment, masurabile: sunt dificil de masurat, de pilda, invatamantul sau impactul cultural. Astfel de prestatii sunt comparabile, dar greu de masurat. De aceea, ierarhizarile nu pot deocamdata cuprinde destul de multe criterii, incat nu exista o ierarhizare cuprinzatoare, concludenta, a universitatilor comprehensive.

Exista insa ierarhizari care pun in lucru cateva criterii, de la criteriul ce permite masurarea cea mai precisa (care este productia stiintifica per capita), la criterii ce iau in seama diferite caracteristici: efectivul de studenti pe post didactic, investitia per student, evaluarile subiective ale celor implicati sau ale vizitatorilor etc.

Ierarhizarea care a creat un intreg curent, in ultimul deceniu, cea facuta la Shanghai Jiao Tong University, a cautat sa delimiteze world class universities luand in considerare publicatiile realizate de cadrele didactice si cercetatorii universitatilor. Aceasta ierarhizare (la care ma refer aici pe baza textului recent al lui Tai Hsiou-Hsia, The Features of a World-Class University: Lessons from International Rankings, UNESCO-CEPES, 2007, pp.39-54) este demna de cel mai profund interes. Ea trebuie inteleasa, insa, ca orice alta ierarhizare (de exemplu, Der Spiegel, Fokus, Time etc.), in legatura cu supozitiile si criteriile ei. Sa o luam, insa, ca reper – personal, impartasesc convingerea ca publicatiile stiintifice sunt cea mai buna "sinteza" a anvergurii unei personalitati sau institutii universitare – si sa retinem ce este de invatat din ea.

Rezum cat mai strans, din motive de spatiu, "lectiile" acestei ierarhizari, urmandu-l pe expertul chinez: a) in ierarhizari este vorba de publicatii stiintifice, dar, mai exact, de "highly cited researchers", ceea ce este, evident, mai mult decat simpla publicare de articole si studii, oriunde s-ar produce publicarea (adica fie si in regim ISI); b) in fapt, este vorba de "calitatea si semnificatia cercetarii (quality and significance)", adica de rigoarea cercetarii si de valoarea ei cognitiva, tehnologica, culturala, luate impreuna; c) "institutiile care au un angajament semnificativ in ariile cercetarii stiintifice biomedicale si similare tind sa aiba un avantaj competitiv asupra altor institutii care sunt mai angajate in alte arii"; d) exista o "sinergie" a venitului universitatilor, incat acestea isi dezvolta "adequate teaching" si, in proportie corespunzatoare, "graduate research"; e) proportia studentilor relativa la un post didactic (ratio 1) trebuie sa fie sub 14 la 1, oricum, cat se poate de mica; f) propozitia cadre didactice – alt personal nedidactic (ratio 2) este mai mica decat 1,2 la 1; g) cheltuiala anuala pe student trebuie sa tinda spre 30.000 USD; h) a sustine o world class university pretinde (cum spunea David Ward) 1,3-2 miliarde USD finantare pe an, respectiv, a sustine o universitate in primele cinci sute presupune cel putin 300 milioane de euro pe an.

Ce este de invatat de aici? Ierarhizarile sunt de luat in seama, chiar daca sunt mai mult sau mai putin cuprinzatoare. Din fiecare se poate invata si se poate desprinde o sugestie. La Universitatea Babes-Bolyai am tras consecintele si am intreprins actiuni limpezi pentru confruntarea cu oricare ierarhizare: interesul firmelor pentru absolventii proprii este, acum, mai mare; s-a ameliorat productia stiintifica per capita, mai ales prin ridicarea propriilor publicatii la regim (ISI si altele) de cotare internationala; ratio 1 tinde spre 20 la 1; ratio 2 tinde spre 1,8 la 1; infrastructura este de nivel competitiv; managementul este cuplat la inovatii; prezenta in societate a universitarilor – cu opere, atitudini, argumente, luari de pozitie – este mai profilata. Nu putem insa, nici noi, sa cream dispensa pentru o finantare in scadere din partea statului si pentru decizii gresite ale autoritatilor centrale.

 

Andrei MARGA

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page