Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Cat credeti ca va mai dura nebunia aceasta?

Tot mai multe voci se fac auzite in ultima vreme cu privire la viitorul incert al omenirii, intr-o perioada de timp relativ nu prea indepartata. Scenarii apocaliptice au aparut cu duiumul, mai ales dupa intrarea noastra in Mileniul III, era considerata initial a marilor sperante, dar care, din pacate, si-a facut debutul printr-o serie de evenimente catastrofice, fie naturale, fie produse de mana omului, care au dezamagit.

Simtindu-se in zona nisipurilor miscatoare, oamenii au inceput sa staruie mai mult asupra a ceea ce ni s-ar putea intampla, si lucrul acesta nu peste multa vreme, speriati mai mult de nesabuinta cu care ei insisi, ca indivizi, dar si ca membri ai societatii din care fac parte, trateaza problemele viitorului. Aici ii avem in vedere pe toti locuitorii planetei, de la est la vest si de la nord la sud, care par a fi angajati intr-o cursa nebuna si nestavilita, apasand tot mai mult pe acceleratia timpului pentru a produce si a avea cat mai mult, chiar daca "hambarele" le sunt doldora, indreptandu-se in acelasi timp si cu ochii inchisi spre o directie necunoscuta.

Adevarul este ca de cateva secole, nu mai mult de doua-trei, mai precis de la revolutia industriala din secolul al XVII-lea, omenirea a comprimat timpul enorm, in ultima vreme reusind sa se desprinda cu viteza unui supersonic din obisnuinta evolutiei umane, urcand nebuneste civilizatia pe culmi nebanuite, de unde se cauta fara incetare noi piste de lansare spre alte si alte zari, cu cerbicia si curajul nebunesc al catapultatorilor.

Ultima jumatate de secol, considerata cea a revolutiei tehnico-stiintifice, pare desprinsa din romanele SF, cand omenirea a dat de capatul multor enigme in absolut toate domeniile, indeosebi in cel al imaginii si comunicatiilor, dar si al vietii, pe care o poate reproduce in laborator, dar pe care o poate distruge, in aceeasi masura, prin catastrofe. Ca urmare, Planeta Pamant pe care ei, oamenii, o locuiesc de atata vreme si pe care au considerat-o ceva pur dumnezeiesc, a devenit astazi o banala jucarie in mana lor, pe care nu stiu in ce masura ar putea-o innobila si infrumuseta, dar, suntem siguri, gandurile lor de a o distruge sunt mult mai puternic conturate.

Civilizatia omenirii a parcurs in decursul evolutiei sale un drum lent, apreciat de unii chiar foarte anevoios si abia in ultimele secole a cunoscut un ritm exponential, cu adevarat exploziv.

Cercetatorul elvetian Gustav Eichelberg a gasit, inca pe la jumatatea secolului trecut, o metafora foarte sugestiva pentru a o exprima. Iata ce spune acesta: "Daca omenirea are o varsta apreciata la 600.000 de ani, sa-i consideram evolutia in timp sub forma unui maraton pe o distanta de 60 de km, de la periferie spre centrul existentei noastre, fiecarei o suta de metri corespunzandu-i o mie de ani. (Cei 2000 de ani scursi de la Christos echivaland cu 200 m pe drumul amintit). O mare parte din distanta aceasta de 60 de km se intinde pe un drum foarte greu: prin cranguri nesfarsite si paduri virgine, despre care nu stim nimic. Abia la capatul cursei, dupa 58-59 km parcursi, il gasim pe om alaturi de armele sale cele mai primitive, de desenele din pesteri, ca primele semne ale culturii, si abia in ultimul kilometru de drum (circa 10.000 de ani) incepem sa stim tot mai mult despre el".

Aducand lucrurile mai aproape de noi, sa incercam sa creionam maratonul de 60 de km al homo sapiensului nostru, echivalent cu cei 600.000 de ani de existenta pe ruta Sovata-Targu-Mures. Conform estimarilor analogice, despre parcursul acestuia prin istorie nu se stie nimic sau aproape nimic pana la sosirea lui la Corunca, la 1-1,5 km de intrarea in Targu-Mures, distanta de drum echivalenta cu 10.000-15.000 de ani. Pe la Sangeorgiu de Padure, Balauseri, Acatari, doar cranguri nesfarsite si paduri virgine. Abia in ceasul al doisprezecelea sau poate spre asfintitul erei sale, omul primitiv incepe sa dea si sa lase semne ca exista. Se considera ca prima unealta confectionata de el ar fi fost un toporas de cuartit, de fapt o bucata de cremene, la perfectionarea caruia a lucrat circa 100.000 de ani. De la aceasta unealta "universala" s-a trecut la altele mai specializate abia cu 15.000-9.000 de ani in urma, cand apar arcul si sagetile. Cu 8.000-4.000 de ani in urma apar uneltele de piatra perfectionate, cum ar fi: pumnale, topoare, ciocane, dalti, securi si sape. Cu 5.000-3.000 de ani in urma, locul pietrei a fost luat de bronzul obtinut prin topirea cuprului si a plumbului. Cu timpul, deci si mai aproape de noi, s-a trecut la topirea fierului si la faurirea de unelte din acest material. Daca raportam acesti ani la lunga existenta umana de 600.000 de ani, se da impresia ca epoca fierului a inceput abia ieri-alaltaieri.

Dupa aprecierile celor mai multi cercetatori, agricultura a luat nastere in epoca pietrei, intre anii 10.000 si 3.500 i.e.n., pe platourile inalte ale Iranului si Turciei, dupa care s-a extins pe vaile celor cinci fluvii in care s-au dezvoltat primele centre de civilizatie: Tigru si Eufrat (Irak), Nilul (Egipt), Indus si Huanghe (China). In partea de sud a Europei, prin zona Marii Mediterane, civilizatia aceasta a ajuns cu trei mii de ani mai tarziu, iar in nordul Europei cu 4.000 de ani mai tarziu.

Miracole in evolutia omenirii au aparut abia pe la 1.600, era noastra, odata cu debutul revolutiei industriale. In anul 1680 a aparut cazanul cu aburi, in 1754 s-a inventat laminorul la cald, in 1767 masina de filat, in 1785 razboiul de tesut mecanic, in 1800 strungul mecanic, iar in 1813 locomotiva cu aburi, perioade dupa care inventiile s-au tinut lant.

Revenind la maratonistul nostru, plecat de la Sovata spre Targu-Mures, rezulta ca el traieste epoca bronzului abia la 500 m de Targu-Mures, a fierului si mai aproape de poarta de intrare, ca apoi toate sa se precipite incepand cu 50 m inainte de intrare, si indeosebi pe ultimii 30-5 m ce corespund in timp revolutiei industriale si tehnico - stiintifice de care vorbeam. Sute de mii de ani i-au trebuit omului sa-si perfectioneze rudimentarele unelte. Acesta este motivul pentru care a aparut in mijlocul naturii atata amar de vreme, ca o frunza pe apa, slab si neajutorat, supus primejdiilor de tot felul, pana la socializare, prada usoara pentru animalele rapitoare si gigantice. Si iata ca, dintr-odata, pe ultima suta de metri, pare a-si fi luat zbor, desprinzandu-se incredibil de conditia avuta de-a lungul a sute de mii de ani, devenind in acelasi timp, dintr-o sluga umila a naturii, un terminator. Tocmai aceasta schimbare brusca de roluri, reala sau aparenta, in care omul se ia de piept cu natura, ni se pare infricosatoare, stare de fapt care i-a pus pe multi pe ganduri, daca indrazneala omului nu este prea mare si chiar prea riscanta, daca n-a mers prea departe prin curajul sau, de a supune natura si de a-i descifra cat mai multe secrete. Poate ca lucrul acesta chiar i s-ar permite daca nu s-ar gandi prea mult la siluirea naturii. Este uimitor la cate secrete ale Universului omenirea a avut acces in ultimele decade. Acum 20 de ani, faceam cunostinta cu celebrul fax, aproape iesit din uz. E uimitor ce mic a ajuns Pamantul, al carui inconjor se facea, cu doar o jumatate de mileniu in urma, intr-un an sau chiar mai mult. Dar este uimitor si felul in care tragem de el, supunandu-l nemilos la tot felul de agresiuni: fizice, chimice, biologice, crezand ca se poate sau se mai poate. Aceasta deprindere specifica mai ales ultimei jumatati de veac, care, ati vazut, inseamna doar o catime pe scara evolutiei noastre, ni se pare un plonjon riscant de la inaltime intr-o mare necunoscuta.

Daca o vom tine tot asa cu evolutia si dezvoltarea, este firesc sa ne intrebam: oare cat de departe ni se va permite sa ajungem, pentru ca resursele ni se cam epuizeaza, dar nu numai ele? Va mai avea timp suficient alergatorul nostru sa strabata un drum "ornat" cu totul altfel decat cu 5-10 m inainte si cu o dotare de exceptie: de la masinute de tot felul la avioane si rachete, sau la tot tacamul de mijloace de vazut, auzit si ascultat, incat nimic nu mai poate fi secret pe suprafata Pamantului?

De la ce am fost atata vreme, la ce am ajuns azi, intr-un timp atat de scurt, este ca de la cer la pamant si uneori ne intrebam daca nu-i prea mult. In goana noastra spre zari pe care nu le cunoastem, poate ar trebui sa zabovim o clipa intrebandu-ne daca nu ne grabim prea tare, fortandu-ne propriile limite, spre un final pe care chiar si omenirea il poate avea? Cat credeti ca va mai tine nebunia aceasta? O intrebare de nivel planetar si pentru urechile tuturor, de la vladica la opinca, de la maturator la sef de stat. Prea multa dezvoltare in directii inutile, prea multa tehnica pe capul nostru, prea multa poluare, prea multa nesabuinta in aranjarea lucrurilor si, nu in ultimul rand, prea multa rautate intre oameni, comunitati si popoare.

IOAN CISMAS

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page