Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Doctrina politica a lui Dante

Dante Alighieri conteaza cel mai mult, fireste, ca autor al “Divinei Comedii”. Relativ redusa atentie s-a acordat conceptiei sale politice distincte, care a ramas mai putin cunoscuta.

Nu este vorba aici de conceptia politica a prozei si poeziei unui scriitor de referinta universala, pe care o putem desprinde examinand opera sa literara. In cazul lui Dante insa, este vorba si de scrieri de doctrina politica propriu-zisa. Am in vedere, in primul rand, in cele ce urmeaza, scrierea De Monarchia (1311).

Aceasta lucrare, scrisa, pare-se, in momentul in care imparatul Henric al VII-lea venea in peninsula italiana spre a se incorona, la Roma, cu trairea intensa, de catre Dante, a impresiei ca apare o sansa de reorganizare a vietii, a fost interpretata ca premonitie a ideii de mai tarziu a unificarii europene. Intr-adevar, Dante a reprezentat o asemenea premonitie, scrierea sa inaugurand (cum am aratat in Andrei Marga, Filosofia unificarii europene, EFES, Cluj, 2006, p. 147), ceea ce astazi numim preistoria ideii europene.

De Monarchia este insa mai mult decat atat, anume, prezentarea unei doctrine politice, care merita si astazi interesul deplin, istoric si din punct de vedere sistematic. Asa cum, pe buna dreptate, remarca Claude Lefort, intr-o edificatoare introducere (vezi Dante, La Monarchia, Berlin, Paris, 1993), se poate vorbi justificat de “modernitatea lui Dante”. Cum pune insa autorul Divinei Comedii problema politicii? Care sunt vederile sale specifice? Ce prag a creat Dante in istoria conceptiilor (doctrinelor politice)? Sa raspundem folosind excelenta editie bilingva, latina si franceza, pe care am citat-o deja.

1. Asa cum Aristotel a cautat la timpul sau sa elucideze fericirea si virtutea, Dante isi propune sa lamureasca “monarhia temporala” (care este cea “terestra”, spre deosebire de “monarhia celesta”). El isi motiveaza demersul in felul urmator: “Cunoasterea monarhiei temporale este de prima utilitate, aceasta a ramas cu totul necunoscuta si nimeni nu a explorat-o deoarece nu ofera prin ea insasi un profit imediat” (p. 97). Dante procedeaza, aidoma Stagiritului, la a stabili mai intai “esenta” “monarhiei temporale“, adica a “imperiului”: este vorba de “un principat unic asupra tuturor fiintelor care traiesc in timp sau peste toate lucrurile si asupra tuturor lucrurilor care sunt masurate de timp”. Autorul De Monarchia pune trei intrebari: daca “monarhia temporala” este indispensabila (necesara) bunastarii in lume, daca romanii au exercitat rolul monarhiei si daca autoritatea “monarhului” este legitima si de unde provine legitimitatea.

Tot aristotelica este derivarea, mai departe, a “monarhiei temporale” dintr-un “principiu”. Ales ca principiu este “scopul ultim si universal”, fiind vorba de “scopul universal al societatii civile de gen uman”. Dante stabileste acest scop apeland la Aristotel, Averroes si Pavel, dupa ce se asigura ca “Dumnezeu – si natura – nu fac nimic in van, dar ca tot ceea ce face sa se nasca existenta este in vederea unei operatiuni precise” (p. 101). Asa stand lucrurile – se argumenteaza in De Monarchia – putem sesiza ca omul, dintre toate speciile, este inzestrat cu “intelect” (fiind “fiinta aprehensiva prin intelectul posibil”), incat devine limpede ca “cel mai inalt grad al puterii umanitatii noastre este puterea sau virtutea intelectiva” (p. 103). Ca urmare, sarcina proprie genului uman este de a face tot ceea ce este necesar pentru “a actualiza neincetat orice putere a intelectului posibil, mai intai pentru a specula, apoi, pe cale de consecinta, pentru a actiona, prin extensia acestei puteri” (p. 105). Se poate spune ca “in linistea si tranchilitatea pacii genul uman se consacra cel mai liber si cel mai usor sarcinii proprii, care este aproape divina...” (p. 105). Faptul se vadeste, de altfel, si in salutul crestin “pacea fie cu voi”, pe care-l datoram lui Pavel.

2. Dupa acest preambul consacrat esentei omului si societatii esentei lor, care este identificata din capul locului cu scopul existentei lor, Dante abordeaza prima dintre cele trei intrebari: este indispensabila (necesara) “monarhia temporala” bunastarii lumii? Raspunsul sau este o precisa si riguroasa desfasurare de argumente filosofice si biblice in favoarea necesitatii “monarhiei temporale”.

Mai intai, argumentul din Politica lui Aristotel – atunci cand mai multe lucruri sunt ordonate in vederea implinirii unui scop trebuie ca unul sa conduca si celelalte sa fie conduse – este preluat de Dante (pentru “aceste realitati care sunt ordonate in vederea unui scop unic”) si reformulat pentru genul uman: “este un fapt stabilit ca intreg genul uman este ordonat in vederea unui scop unic cum s-a indicat de la inceput: trebuie, deci, ca unul singur sa dea regulile sau sa conduca, iar acest personaj trebuie sa fie numit «monarh» sau «imparat»”. Astfel, devine evident ca monarhia (sau Imperiul) este “necesara bunastarii lumii” (p. 111). Dante vorbeste de “umanitate universala (“humana universitas)”, pe care o priveste sub aspectul “intregului in raport cu anumite parti”, care sunt “regate particulare (regna particulara)” si “popoare (gentes)”. Partile, sunt legate (reliées) de intreg, legatura fiind posibila doar in baza unui “principiu unic” ce pretinde un “print unic” sau “monarh” (p. 113).

Sprijinit de Biblie, Dante reformuleaza conceptul aristotelic al lui Dumnezeu “ca prim regent”, legandu-l de reprezentarea lui Dumnezeu ca “bunatate suprema (divinam bonitam)” si argumentand astfel: Dumnezeu l-a facut pe om dupa chipul si asemanarea sa, incat “genul uman ajunge in mai mare masura asemenea lui Dumnezeu cand este in modul cel mai perfect unu” (p. 115). Or, genul uman este “unu” atunci cand este condus de un singur print, incat “monarhia” corespunde chiar intentiei divine.
Dante argumenteaza apoi necesitatea “monarhiei temporale”, luand in considerare valorile. Prima este “justitia (iustitia)”. O justitie “fara diferente (sans partage)”, deci una valabila pentru toti cetatenii, nu este posibila decat in conditiile “monarhiei”. “Iustitia postissima est solum sub Monarchia: ergo ad optimam mundi dispositionem regniritur esse Monarchiam sine Imperium” (p.118). Dante adauga observatia ca justitia este puternica in lume atunci cand o pune in aplicare un subiect de vointa si de putere care nu are lacune si sustine ca “numai justitia Monarhului domneste fara diferente” (p. 123). A doua valoare este “libertatea (libertatis)”.

Dante opineaza ca “genul uman cunoaste conditia sa cea mai buna cand el este in cea mai mare masura liber” (p.127).

Pe de alta parte, libertatea este socotita cel mai mare dar pe care Dumnezeu l-a facut oamenilor, asa cum s-a scris deja in Paradis, partea foarte cunoscuta a Divinei Comedii, libertatea fiind inteleasa, plecand de la “Metafizica” lui Aristotel, ca existenta pentru sine. “Genul uman - scrie Dante - exista pentru el insusi si nu prin altul numai sub guvernarea Monarhului”. Doar atunci, in fapt, se redreseaza constitutiile deviate - democratii, oligarhii si tiranii - care forteaza genul uman la sclavie, asa cum se observa cu claritate, examinandu-le pe toate, si pot exercita guvernarea politica regii, aristocratii, care se numesc optimates, si partizanii libertatii poporului. Ratiunea este ca monarhul fiind animat de o imensa iubire pentru oameni, asa cum am spus, el vrea ca toti oamenii sa devina buni. Ceea ce este imposibil acolo unde “institutiile politice sunt deviate” (p. 130-131). A treia valoare este “fericirea (existens optime)”. Dante argumenteaza, pe urmele “Politicii” lui Aristotel, in perspectiva identitatii dintre “omul onest” si “cetatean”, dupa ce admite, impreuna cu Stagiritul, ca in “constitutiile deviate” “omul onest” este un “rau cetatean”, si, mai ales, dupa ce vede in “libertate sursa fericirii”. Or, abia in monarhie, in care “cetatenii, in fapt, nu sunt in serviciul consulilor, nici poporul in cel al regelui, ci, invers, consulii sunt in serviciul cetatenilor, iar regele in serviciul poporului” - genul uman cunoaste “situatia sa cea mai fericita”, incat “monarhia este necesara bunastarii lumii” se scrie in De Monarchia (p.131).

Cine este cel mai bine pozitionat sa-i guverneze pe ceilalti? se intreaba Dante. Reunind consideratii din “Etica Nicomahica” (“discursurile sunt mai putin credibile decat operele) si Vechiul Testament (“tu vorbesti in van, deoarece tu esti diferit de ceea ce vorbesti”) ii spune Dumnezeu lui David), autorul “De Monarchia” deduce ca monarhul este in mai mare masura capabil sa se “ordoneze” pe sine, care este preconditie a “ordonarii” altora, si, ca urmare, acesta este cel mai bine dispus sa guverneze, caci este “singurul dintre toti, care poate poseda, in cel mai inalt grad, judecata si justitie” (p. 135).

Este mai bine ca ceva sa fie facut de unul sau de mai multi? Aceasta este intrebarea urmatoare pusa de Dante. Argumentarea sa in favoarea tezei dupa care “este mai bine ca genul uman sa fie guvernat de unul decat de mai multi” (p. 139) sta in observatia ca daca unul poate face ceea ce fac mai multi, este “inutil sa faca mai multi ceea ce poate face unul”. In plus, un lucru facut de unul este totdeauna “mai bun” decat lucrul facut de mai multi.

Dante a argumentat concludent in favoarea “unitatii” genului uman si a facut epoca prin aceasta. In “De Monarchia”, el identifica “unitatea” cu “binele”, care consta in “concordia (concordia) ”, adica in “miscarea uniforma a mai multor vointe” (p. 142). Orice “concordie” depinde de “unitate”, “caci, asa cum un om este intr-o stare de excelenta atunci cand sufletul si corpul sau se afla intr-o anumita concordie, o familie, o cetate sau un regat, ca si genul uman in totalitatea sa, sunt la fel. Deci genul uman, in starea sa excelenta, depinde de unitatea care exista in vointe. Dar aceasta nu poate exista fara sa existe o vointa, una, stapanitoare si regulatoare a tuturor celorlalte, in sensul unului ... Iar aceasta vointa nu poate fi una daca nu exista un singur print pentru toti, a carui vointa poate sa fie stapanitoare si regulatoare a tuturor altora” (p. 144-145). Dante intareste acest argument cu invocarea formulei crestine “a trai uniti in fratietate”.

3. Dupa argumentarea necesitatii (indispensabilitatii) “monarhiei temporale” pentru bunastarea genului uman. Dante formuleaza raspunsul la a doua intrebare: daca poporul roman si-a arogat dreptul de a exercita rolul monarhului? Acest raspuns este pozitiv: “afirm, deci, in legatura cu intrebarea noastra, ca poporul roman si-a arogat de drept, si nu prin uzurpare, oficiul monarhiei, pe care-l numim imperiu, asupra tuturor muritorilor” (p. 157). Argumentarea procedeaza plecand de la estetica aristotelica, care situeaza opera de arta la trei niveluri: spiritul artistului, mijlocul la care acesta recurge si materia careia ii imprima o forma si asumand ca ceea ce este bun in materia, prin ea insasi inferioara, se datoreaza lui Dumnezeu, ca putere superioara. Dreptul, asadar, pe care Dumnezeu il vrea in societatea umana si care distinge de la inceput “lucrurile publice (rei publice)” este de luat in considerare atunci cand se examineaza societatea umana. Se poate spune ca “scopul oricarei societati umane este binele comun al membrilor sai, iar, in mod necesar, scopul oricarui drept este binele comun” (p. 169).

(Va urma)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page