Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

„Pentru mine mai importanta a fost Tara, si nu regimul” (1)

Ing. Eugen Statnic, Germania

Eugen Statnic s-a nascut pe 30 iunie 1929 in s. Pripiceni-Razesi, Rezina. A crescut in sudul Basarabiei, la bastina parinteasca. Dupa refugiul din 1944, absolva Politehnica din Timisoara. Activeaza in Romania, obtinand succese remarcabile in constructia de televizoare (1960-80). Apoi - si in Apus (1982-2011), devenind un specialist de talie mondiala in electronica, domeniul „surse si sisteme de lumina". Istoric autodidact (cu o biblioteca unicat, dar si cu abilitati si cunostinte unice in domeniu), a publicat in Romania (2014) si in Republica Moldova (2015) sinteza istorica „Parintii razboaielor". Este initiatorul si sustinatorul financiar al editarii lucrarii de popularizare „Din istoria veche a Basarabiei" (Bacau, 2014). Ajunsa si in Republica Moldova, cartea a generat un mare interes, fiind, totodata, apreciata cu premiul Salonului de Carte de la Chisinau (2015). Aceasta l-a determinat sa pregateasca o editie aparte pentru Basarabia, completata, dar si cu un tiraj care, potrivit dlui Statnic, sa ajunga „pentru toate bibliotecile, scolile si bisericile romanesti dintre Prut si Nistru, intru luminarea tineretului, ca el sa cunoasca trecutul Basarabiei, in spiritul adevaratei istorii a ei". Eu ma consider sufleteste „razes din Orhei", care exact dupa 80 de ani (1931-2011) am revazut locul nasterii, satul Pripiceni-Razesi, pe care il purtam in suflet asa cum l-am cunoscut din povestirile mamei mele, Nadejda (1900-1997), prima mea invatatoare, enciclopedia mea, careia ii datorez viata, sanatatea, lumina mintii si puterea sufletului, adica totul", afirma domnul Eugen Statnic intr-o scrisoare catre „Cuvantul".

Pentru mine „acasa" inseamna locul unde am vazut lumina zilei si am facut primii pasi pe lungul drum al vietii, locurile de care se leaga primele amintiri. Din povestirile mamei stiu de Pripiceni, de Trifesti, unde rude ne erau familia preotului Emilian Barbarosie si verisorii Cleopatra, Nil si Lidia; de Scorteni, unde preoteasa era sora tatalui meu, Larisa, sotia preotului Marza, si verisoara Lilica-Agnes; de Chistelnita, de unde se tragea profesorul de teologie Ilie Tocan, cu sotia Raisa si baietii Nicolae, Victor si Leonid cu care am fost prieteni toata viata de dupa refugiul din 1944. stiu de Ciniseuti, de Saharna, de Peciste si Oliscani, de Horodistea de langa Tapova, dar si de "calugarii din stanca Nistrului", unde dupa 80 de ani m-a condus dna Iftodi din Lalova, in toamna lui 2011. „Acasa", este pentru mine casa in care m-am nascut, langa frumoasa biserica din Pripiceni, unde am fost botezat la 1 iulie 1929 si unde azi pastoreste parintele Serghei Cozma Botnari din Mateuti de Jos si care in fiecare duminica citeste in pomelnic numele preotului Arcadie (1893-1982) – tatal meu care, timp de sapte ani (1924-1931), a preotit la Pripiceni, iar mama a fost invatatoare la scoala primara din sat. Peste patru ani, in septembrie 2015, am revazut, cu emotie, inca o data Pripicenii, unde impreuna cu profesorul Vasile soimaru am participat la o slujba in biserica nu prea plina cu enoriasi. Sufleteste, pentru mine Pripicenii sunt "acasa", ca si Orheiul, dar si toata Basarabia.

Rabdarea mamei mi-a dat temelia cunoasterii

Mama a fost primul meu dascal, invatator, profesor si prima mea enciclopedie, o enciclopedie vie, cu multe pagini nescrise. O chinuiam pe mama cu zeci de intrebari zi de zi si an de an, de cand ma stiu. Noi am fost patru copii - Larisa (1921), Valeriu (1923), eu (1929) si Victoria (1941). Cum in anii 1933-1936, inainte de a merge la scoala, cei mai mari erau la liceu la Chisinau si, respectiv, Bolgrad, eu eram "singur" acasa si am beneficiat de toate cunostintele mamei. Mama a fost si primul meu profesor de istorie, caci anume de la dansa am cunoscut legendele biblice, viata lui Hristos, dar si legendele vechilor greci, adica legendele olimpice: Samarineanul milostiv, Neputinciosul din Capernaum, Nunta din Cana Galileei, Muntele Golgota, Gradina Ghetsimani; eroii de la Troia, despre cele sapte minuni ale lumii, Sparta, Atena, Maraton si Olimpia, cu toti zeii... Si toate acestea inainte de a merge la scoala, pe 15 septembrie 1936. Rabdarea mamei mi-a dat temelia cunoasterii si mi-a turnat in suflet pentru totdeauna bunatatea si mila.

Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numita „multi-culti", un om fara radacini, fara opinie, fara cunostinte de istorie, un individ incult, ateu, fara aspiratii, o marioneta pe scena politica, usor de manipulat

Parintii, bunicii si strabunicii mei sunt toti din sudul Basarabiei, eu tot de la mama stiind multe despre ei, doar ca acestea le-am aflat mult mai tarziu. Pe linie paterna, toti inaintasii au fost preoti, incepand cu Grigore (1780-1831), care, la 1806, a venit cu armata lui Kutuzov ca preot militar, iar dupa razboi a fost rasplatit cu o mosie de 60 de desetine la Eschipolos, un sat moldovenesc de pe malul lacului Sasac, la sud de vechiul orasel Tatarbunar, acolo unde se termina Valul lui Traian (el incepe la Prut, langa Vadul lui Isac, si, dupa 127 km, ajunge la lacul Sasac). Cum la fiecare sfarsit de limes (sistem de aparare roman era statornicita cel putin o cohorta intr-un castru - lagar) militar fortificat, este sigur ca acest castru s-a aflat pe vatra satului Eschipolos. O jumatate a acestui nume e turceasca (eski = vechi), iar alta - greceasca (polos / polis = oras), ceea ce ne spune ca la 1484, cand turcii au cucerit Chilia si Cetatea Alba, localitatea exista. Am scris mai mult despre Eschipols si Pripiceni, aceste doua sate fiind bastina sau patria mica a strabunicilor mei si a mea. Copiii si nepotii mei sunt apatrizi, adica ei nu mai au patrie, deoarece, actualmente, scoala si societatea din mai multe tari europene elimina din educatie sentimentul apartenentei etnice si legatura sufleteasca cu patria, urmarindu-se minimalizarea rolului credintei si al constiintei nationale... Se cheltuiesc zeci de miliarde pentru a se ajunge la o societate numita „multi-culti", un om fara radacini, fara opinie, fara cunostinte de istorie, un individ incult, ateu, fara aspiratii, o marioneta pe scena politica, usor de manipulat. Mediile audio-vizuale fac educatia pe aceasta linie a turbo-capitalismului dominat de o oligarhie financiara care poarta necontenit razboaie, chipurile, intru apararea pacii, distrugand tari intregi si omorand milioane de oameni nevinovati pentru a impune regimurile dorite, marionete pe scena mondiala.

In neamul meu s-au amestecat romani moldoveni dintre Prut si Nistru, rusi (veniti in Basarabia dupa 1812 pentru a se simti aici stapani), o printesa poloneza, un profesor german, dar si romani dintre mocanii - ciobanii din partile Sibiului -, care, dupa anul 1300, au devenit locuitori bastinasi, mai ales in campia Chiliei, dar si in tot Bugeacul, ba chiar pana la Bug, Nipru, in Crimeea si Caucaz. Si nu numai ca transhumanti, adica pastori care se mutau sezonier cu turmele lor spre locuri cu pasune mai manoase, ci si ca locuitori asezati in sate vechi si salase / asezari vremelnice. Ei traiau / traiesc de peste 25 de generatii la Dunarea de Jos, de la Giurgiulesti pe Prut pana la Palanca pe Nistru... la Vulcanesti, Colibasi, Cartal, Babele, Frecatei, Imputita, Barta, Cismeaua Varuita, Potcoava, Baneasa, Fantana Zanelor, Valea Perjei, Dumitresti, Eschipolos, Mahala (Noul Caragaci), Sararia, Sarata, Satul Nou, Frumusica, Minciuna sau Furata, Placinta, Rosia. Dar acolo existau si cateva sate cu nume turcesti: Erdec-Burnu, Ceamasir, Hagi Curda, Cioburciu, Buduri, Cioara-Marza, Kizil, Anadol, Kitai sau Batar, ca si unele rebotezate, dupa 1812, cu nume rusesti: Borisovca, Furmanca, Pocrovca, Novo Selivca sau Cosa.

Daca as fi copilarit doar la Pripiceni, as fi stiut numai romana, asa cum o vorbeau, cu 90 de ani in urma, razesii respectuosi fata de mazili. Gratie insa faptului ca am copilarit in sate sud-basarabene, am invatat de la alti copii, cat de cat, sa vorbesc si in alte limbi: bulgareste (in anii 1932-1935) - la Cuporani (azi Rivna), dialectul hahol al limbii ucrainene (anii 1935-1939) - la Martaza; nemteste (in 1939-1941) - la Sararia. Sub ocupatia din 1940-´41 a trebuit - in scoala deja sovietica - sa invat, timp de un an, si limba ucraineana (oficiala), iar limba rusa am inceput sa o invat la Tighina, continuand, in anii 1941-´44, la Chisinau, chiar in curtea Liceului „B. P. Hasdeu": in pauza elevii oraseni conversau ruseste, ca noi, colegii lor de clasa, veniti de la tara, sa nu fi inteles chiar totul...

Mi se pare necesar si util sa mai relatez ceva despre unele detalii privind invatamantul din Basarabia, caci, ca si multor altor, mi-a influentat decisiv viata ulterioara. La liceul mentionat aveam colegi cu nume autentice basarabene, uneori si pitoresti: Mamaliga, Malai, Castravete, Chistol, Roadedeal, Hrib, Scurtu, Chioru, Barbarosie, Plamadeala, Placintari, Morari, Ciubotari, Botnari, Crivat, Caisan, Gobjila, Ciomartan, Costin, Tantuc, dar si Bobicov, Nevzorov, Soloviov, Melnic, Tcacenco, Arzamasov. Precum vorbesc aceste nume, majoritatea elevilor Liceului „B. P. Hasdeu" erau din familii de romani moldoveni din Basarabia - inclusiv copii de gospodari de la tara, dar, evident, si de preoti, si de invatatori. Poate, cam 20 la suta erau basarabeni care aveau ca limba materna rusa si apartineau, in mare parte, la intelectualitatea oraseneasca de cultura clasica rusa, intelectualitate care, as zice, era nu numai integrata in societatea romaneasca, ci si de orientare net anticomunista. Invatau cu noi si cativa gagauzi, ei fiind de orientare romaneasca, unii proveneau din familii bilingve. Am avut si cativa colegi din Vechiul Regat, mai ales din Oltenia (Diaconescu, Vagai, Buzuloiu). Nefiind tocmai tari la invatatura, ei toti, nu pricepeam de ce, erau bursieri, ceea ce provoca nemultumirea noastra, a elevilor care indeplineam primul criteriu legal de obtinere a bursei - media anului scolar -, dar nu o aveam, totusi...

Inca o dovada a faptului ca invatamantul secundar in Basarabia (licee, scoli normale) era de calitate. Dupa 1944, cativa ani am comunicat intens cu fostii colegi de la fostul nostru liceu „B. P. Hasdeu". De la ei stiu precis ca aproape toti au devenit premianti la liceele din Muntenia, Oltenia, Transilvania, unii chiar premianti absoluti, si nu in niste comune oarecare, ci la Bucuresti, Sibiu, Timisoara, Cluj si Brasov... nemaivorbind de Targu Jiu, Pitesti, Buzau sau Focsani. Elevii nostri aveau succese deosebite, mai ales la materie de cultura generala: limba romana, istorie, geografie si „dexteritati", precum erau numite muzica, desenul, sportul si limbile straine. (Eu, bunaoara, in anul 1944 vorbeam cursiv rusa, ucraineana, bulgara si germana, iar la absolvirea liceului insusisem bine si franceza, italiana, studiate facultativ, ba facusem si latina pe parcursul a sase clase. Engleza am invatat-o in timpul cursurilor de limba rusa, devenita, in Romania de dupa 1948, obligatorie si in institutiile de invatamant superior).

Asadar, din anii de scoala facuti in Chisinaul de pana la 1944, am plecat - si nu e vorba doar de subsemnatul - cu o pregatire foarte temeinica, care, precum ziceam, ne-a ajutat sa fim fruntasi in unele privinte si dupa refugiu, chiar intrecea nivelul de atunci in unele astfel de scoli din Vechiul Regat si din Transilvania. Faptul se explica in mare parte, cred, prin aceea ca noi eram mult mai puternic motivati pentru a obtine cunostinte cat mai temeinice. Deoarece ne dadeam bine seama ca fara astfel de cunostinte, chiar daca nu ar fi venit urgia din 1944, noua, unor tineri din Basarabia - o provincie nu numai ca periferica, ci si doar nu de mult revenita acasa, ba inca si fiind una care ramanea puternic influentata de elementele subversive cominterniste - ne-ar fi fost nu tocmai usor sa ne afirmam, sa concuram cu absolventii liceelor din Vechiul Regat. Iar dupa ce, in 1944, ne pomeniseram refugiati, aceasta din urma imprejurare a devenit absolut indiscutabila. Dar nivelul intelectual relativ inalt al multor tineri basarabeni de atunci se explica, fara nicio indoiala, si prin influenta benefica din partea culturii clasice ruse. Caci, chiar daca, dupa Unire, acei tineri au avut norocul de a nu mai trai nemijlocit in spatiul acestei culturi, valorile ei ii influentau - cu deosebire, prin contactele cu marea pleiada de basarabeni care isi facusera studiile in Rusia si, deci, adusesera cu ei foarte multe din cultura clasica rusa. Si e de datoria tinerilor de azi si de mai apoi ca sa cunoasca bine sirul acestor mari nume de compatrioti (ca si faptele lor nobile): Constantin Stere, Pantelimon Halippa, Ion Buzdugan, Vasile Stroiescu, Pavel Gore, Vladimir Herta, Petre Cazacu, Ion Pelivan, Ioan Halippa, Nicolae Casso, fratii Alexandru si Carol Cotruta, stefan Ciobanu, Daniel Ciugureanu, Elena Alistar, Petru Corobceanu, Alexei Mateevici, Emanuil Catelli, Gurie Crosu s. a. Toti acestia au activat, au luptat, au votat cu pretul vietii, la vremea tulbure de dupa declansarea revolutiei, in anii de teroare bolsevica 1917-1918 in Basarabia. Pana si marii boieri basarabeni, despre care Nicolae Iorga zicea ca sunt rusificati, au fost cu neamul si patria: D. C. Moruzi, A. Murafa, N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, Constantin Cristi, Pavel Dicescu - o adevarata nobilime.

Fiind vorba despre stramosi, consider potrivit sa aducem aici la cunostinta tinerelor generatii - si cu ajutorul unor date concrete, statistice - ceva informatie despre conditiile in care romanii moldoveni din Basarabia au trait, dupa ce Imperiul Rus a inghitit partea de est a Moldovei istorice.
La 1810 romanii constituiau 90% din populatia Basarabiei, iar rutenii si lipovenii - mai putin de 7%, sau 33 mii de suflete. Deci, intre Nistru si Prut rusi inca nu erau „nici de samanta". Primii rusi care au inceput sa se aseze in vechea Moldova au fost dintre cei veniti cu armata lui Kutuzov si Ciceagov. Este drept ca nu putini rusi ajungeau si anterior in Basarabia, dar intotdeauna veneau cu razboi. Asa a fost in: 1711, 1735-1739, 1768-1774, 1787-1792, 1806-1812, 1828-1834, 1848-1849, 1853-1856, 1877-1878, 1914-1918, 1940-1941, 1944-1945. Am numarat zece razboaie ruso-turce (dar unii istorici vorbesc de 13 sau chiar 15 asemenea razboaie) cand zeci si sute de mii de soldati infometati, vara si iarna, au tabarat peste Basarabia si intreaga Moldova, au saracit poporul, au distrus satele si orasele, au siluit si au infometat populatia mereu scazanda din cauza foametei, molimelor si uciderii. stim ca dupa 1812 au fost colonizati / adusi 33 mii de bulgari si gagauzi, dandu-li-se 565 mii desetine de pamant (o desetina = 1,09 ha). In anii 1814-1842 au venit cam 10 mii de germani care au intemeiat in Bugeac 25 de colonii, ei primind 353 mii desetine. Dupa 1829 in sudul Basarabiei au fost adusi si cazaci - asa-numita "Kazacie Novorosiiskoe Voisko", formand vreo 11 stanite cazacesti, inclusiv Volontirovca, Staro-Cazacie, Mihailovca, Acmanghit, Nicolaevca, Divizia, Sofian, cu cca 4000 de luptatori plus 22 mii de membri ai acestor familii. Daca la primul recensamant rusesc din anul 1817 in Basarabia erau 3726 familii de evrei cu cca 19 mii de suflete, la 1858, numarul evreilor era deja de 78751, iar la 1897 – de 228168 suflete. In mai multe localitati evreii devenisera chiar majoritari. Astfel, la 1911 in targurile Hancesti, Telenesti, Calarasi si altele cateva cota evreilor ajungea la 70%, in Chisinau ea constituia 51,7% din totalul locuitorilor, iar la Tighina, Orhei, Balti, Soroca evreii constituiau 33-47%. De regula, ei detineau controlul asupra comertului, mai ales cu bauturi alcoolice tari.

Rusii au patruns treptat - cu armata, administratia, politia, justitia, intelectualitatea, dar si prin nobilime, caci tarul a daruit mosii uriase (peste 600000 desetine), in cazurile unor fosti generali sau guvernatori, ele fiind de tocmai 15-30 mii de desetine. Dar inca la 1746 s-au asezat la Valcov si Jibrieni primii lipoveni (rusi de rit vechi), 1055 de persoane primite de beglerbegul cetatii Chilia. A fost o actiune mai mult politica decat umanitara din partea Turciei, ca urmare a conferintei de la Nemirovo din 1738. Unii rusi de rit vechi (satroobreasti / staroobreadty) s-au asezat (pe la 1750-1770) si la Iasi, altii - in Delta Dunarii. Conform datelor statisticianului de stat, colonel A. Zasciuc, numarul rusilor arata astfel: la 1861 erau 17.517, in 1869 - 21.443, iar in 1897 - tocmai 154.825 mii de persoane, o cifra, de altfel, contestata de unii specialisti, ca V. Butovici. La acelasi an 1897 in Basarabia erau 104 mii de bulgari, 57 mii de gagauzi si 61 mii de germani, dar si 380 mii de ucraineni si ruteni (la sudul si, respectiv, la nordul guberniei).
In 1930, din 2 864402 locuitori ai Basarabiei 1.610.757 erau romani, 351 912 - rusi, 314 211 - ruteni si ucraineni, 204 858 - evrei, 163 736 - bulgari, 98 172 gagauzi, si - 81.089 - germane. Judetele cu cea mai multa populatie romana erau: Orhei (87%), Lapusna (78%), Soroca (76%), Balti (74%). In judetele dinspre sud cota romanilor era: de 54% la Tighina, 51% la Cahul, 33% la Ismail si doar 19% - la Cetatea Alba. In judetul Hotin romani erau 36%.

La cedarea fortata, in 1940, a Basarabiei, Bucovinei de Nord si a tinutului Herta, din 3.779.414 locuitori ai teritoriilor luate de U.R.S.S., 2.179.604 (57,67%) erau romani. Cu toate acestea, V. Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S. (adica o sluga a dictatorului din Kremlin), scria in nota ultimativa ca aceste teritorii ar fi fost „...locuite in principal de ucraineni", acestia de fapt constituiau atunci doar 22,17% din toata populatia. si asa se poate scrie istoria (de invingatori!!!). Iar invingatorii vor scrie intotdeauna istorie... Asadar, sa retinem: de la 6% sau 36 mii de slavi, in totalul populatiei Basarabiei la 1812, peste 100 de ani acest numar constituia deja aproape 800 de mii, adica mai mare de tocmai 23 de ori, in timp ce numarul romanilor a crescut de la 400 de mii la 1 mil. 600 de mii, adica doar de patru ori.
Nota: Textul este o adaptare dupa un dialog Eugen Statnic - Tudor Iascenco (Rezina, Republica Moldova).
- Va urma -

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page