Demult, tare demult, Dumnezeu a trimis un inger pe pamant.
Avea de indeplinit o misiune clara:
sa pazeasca un suflet sa nu piara!
Cum greul abia acum incepe,
el si-a ales un tanar cu sufletul cam rece.
Tanarul spunea vorbe de ocara
gandind ca, nu din asta o sa piara!
Facea si fapte mult mai grave,
uitand ca va veni o noapte.
Dar nu o noapte instelata,
ci o durere nemasurata.
Se facu ca intr-un vis,
ingerul i-a vorbit,
Asa cum nu mai el stia,
Duios si cald, si linistit,
Mangandu-i inima sa.
Ce poate, iubirea, n-o stia.
Cei doi au devenit, apoi,
Doua rauri cu suvoi,
Sa curga neincetat
Spre inima celor indurerati si-n insingurati.
Carmen Marin