Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Calatorie prin Cronotopul Misterios al Lumii

„Orice lucrare artistica realizeaza un transfer al limbajului autorului in cel al cititorului si o impregnare a gandirii publicului spectator cu sistemul de idei al creatorului.” — Mihail Bahtin

Lumile paralele se creeaza involuntar de fiecare data cand ajungem in alte spatii decat cele obisnuite. Aceste lumi nu sunt direct conectate intre ele, ci trebuie sa existe un factor declansator care sa strapunga invelisurile de separatie. Acesta poate fi un eveniment exterior, dar frecvent el este interior, rezultand din reverberatia puternica a unei trairi ce depaseste pragul experientei obisnuite.
Am citit mai demult despre notiunea de cronotop. Spatiul si timpul formeaza de fapt o singura entitate, ce nu admite discontinuitati. Astfel, daca revii intr-un loc din care ai plecat, spatiul ramane in principiu acelasi, dar timpul s-a schimbat. Implicit, cronotopul realitatii a devenit altul. Prin urmare, te afli intr-o alta lume decat cea din care ai plecat. Acest lucru s-a intamplat  si cu mine cand, dupa treizeci de ani de la absolvire, am pasit din nou in spatiul in care s-a desfasurat adolescenta mea ca elev al unui liceu militar.
Si astfel, imi aduc aminte cum priveam aleea lunga de mai multe sute de metri ce se deschidea inaintea mea. Trecutul si prezentul se amestecau haotic intr-un joc ametitor. Neasteptat, o punte se deschise si uni cele doua taramuri. O puternica senzatie de sfarseala puse pe stapanire pe mine. Din neantul altor vremuri rasari ca dintr-o ceata deasa elevul de liceu militar care am fost in acele timpuri. Ne-am studiat amandoi cu interes. Curiozitatea era de ambele parti. Bucuros, el inainta catre mine si ma lua de mana soptindu-mi:
— Vino dupa mine!
Cazut in transa, am pornit cu el pentru a revedea locurile in care s-a topit adolescenta mea.
— Sa stii ca mi-a fost greu sa te astept ca sa revii. In fiecare zi ce s-a scurs din toti acesti 30 de ani de la absolvire mi-am dorit mult sa ma vezi din nou, imi spuse el soptind.
— Credeai ca te-am uitat? l-am intrebat cu surprindere.
— Da, imi raspunse el, oamenii isi uita adolescentul in bezna uitarii, cu atat mai mult cand este vorba de un liceu militar!
Am tacut. Nu aveam scuze. El ramasese atasat acelor spatii din care evadasem cu bucurie in clipa cand am plecat, fara sa privesc inapoi, pe poarta liceului. Am ajuns la rond. Din acesta se desprindeau trei alei catre diferitele pavilioane ale unitatii.
— Iti mai aduci aminte de frunzele pe care le maturam zilnic in aceasta perioada a anului? imi spuse el zambindu-mi palid.
Am dat din cap cu aprobare. Fosnetul frunzelor vestejite il auzeam cu claritate. Maturile din nuiele incercau zadarnic sa opreasca potopul galben-aramiu ce se revarsa cu abundenta din coroanele inalte ale pomilor. Eliberat de constrangerile cazone, ochii mei explorau liber acele spatii ale insingurarii colective de care avusesem parte timp de patru ani ai copilariei tarzii, numite adolescenta. Simteam din nou contactul cu hainele uzate si murdare pe care le purtam in fiecare zi de-a lungul intregului an scolar si ghetele care luau apa imediat ce se asternea umezeala pe asfalt.
— Nu vreau sa te intristez, imi spuse el strangandu-mi cu putere mana. Trairile acestea s-au intiparit in memoria locului si nu vor putea fi sterse vreodata, adauga el stand nemiscat si privind platoul ce se deschidea larg in fata noastra.
— Cum pot sa te ajut? m-am surprins intrebandu-l. Au trecut multi ani de atunci, dar nu stiu exact ce trebuie sa fac!
Mergeam acum de-a lungul aleii ce ducea catre pavilionul Invatamant lasand in dreapta si in stanga cladirile ce adaposteau dormitoarele elevilor. Praful se ridica de pe suprafata platoului desenand figuri abstracte sub bataia rafalelor de vant. Retraiam clipele de asteptare in formatie ale raportului companiei la ora pranzului, cand imi doream cu nerabdare sa merg cat mai repede la sala de mese. Dar clipele cele mai tulburatoare erau la apelul de seara, cand numaram stelele de pe cer intrebandu-ma spre ce zare ma va purta viata mai departe. Visele mi se impleteau cu trairi contradictorii cauzate de un prezent pe care il refuzam la acea data, desi eram silit sa ii fiu un martor tacut, supus si docil. Razvratirea acelor clipe inca imi mai otravea amintirea, cand el imi spuse:
— Esti multumit de ce ai realizat in viata de cand nu ne-am mai vazut?
Surprins de aceste cuvinte, i-am raspuns:
— Te referi la clipele de reverie cand priveam cerul instelat si imi proiectam dorintele catre un viitor pe care mi-l doream luminos?
— La ce altceva crezi ca m-am gandit?
— Nu stiu ce sa spun, i-am zis incurcat.
— De ce nu stii? Ai avut parte de libertate, ai trecut in viata civila si ai scapat de incorsetarile vietii militare!
— Asa este, dar am luat alte constrangeri asupra mea. Sunt confuz in aceste clipe. Poate era mai bine daca ...
— Daca ramaneai in armata, nu-i asa? zambi el cu condescendenta.
— Da, asa este. Nu am reusit sa ma adaptez vietii civile. Cred ca nu am reusit sa trec in rezerva. Undeva, am ramas un cadru activ sau mai degraba un student etern, care nu ajunge niciodata la absolvire.
— De ce spui acest lucru? Ai terminat, totusi, o facultate civila dintre cele mai  bune!
Am zambit usor ironic:
— Uneori uit ca am urmat doi ani si jumatate de facultate civila pentru a termina cei doi ani si jumatate de academie militara! Nu stiu ce sa spun, dar viata civila nu a reusit sa imi ofere satisfactia dorita.
— Cum? Gandesti ca ramanand in interiorul sistemului militar ar fi fost mai bine? ma intreba cu surprindere in timp ce urcam scarile usii de acces pentru elevi.
— Cert, armata este un fel de sclavie, dar pe un termen determinat. Viata civila este un alt gen de sclavie, dar pe un termen nedeterminat, am monologat aproape soptit.
— Unde este luptatorul din tine? Ce s-a intamplat cu tine? Nu te mai recunosc!
— Care luptator? Are sens sa lupti? Oricum viata nu o poti tine in loc!
Figura lui darza se intuneca pentru cateva clipe in timp ce ma masura cu privirea. Nu ii venea sa creada de ceea ce ii marturiseam.
— Nu mi-as fi inchipuit ca vei deveni asa! imi spuse el cu uimire. Stii bine ca as fi fost in stare sa imi dau viata pentru ceea ce credeam! Cum de ai ajuns asa de deprimat? Nu pot sa imi dau seama!
Lacrimi imi aparura in colturile ochilor. Imi venea greu sa cred ca metamorfoza produsa in toti acesti ani transformasera un luptator tenace intr-un om invins. Da, ii simteam trairea. Avea dreptate. La acea data, fara sa imi pese de mine, m-as fi sacrificat pentru idealurile pe care le aveam. Dar acum,paseam cu temere peste fragmentele clipelor prezente considerand ca undeva, mai devreme sau mai tarziu, acestea se vor sfarsi.
Am inaintat pe coridorul lung de la parter. Am coborat pe sub niste scari si am intrat intr-o sala de clasa, care timp de trei ani fusese locul in care invatasem asiduu pentru a merge mai departe la facultate intr-un efort disperat de a ma clasifica in randul primilor patruzeci si cinci de elevi din an care aveau acest drept. Imi revedeam colegii stand cuminti in banci la orele de clasa si vociferand zgomotos in timpul orelor de studiu. Iar eu, insensibil la mediul fonic agresiv, stateam si citeam din manualele de invatamant sau din felurite culegeri de matematica si fizica.
— Te mai dor aceste amintiri? ma intreba el cu interes.
Am dat din cap aprobator in timp ce mangaiam suprafata mata a tablei de culoare neagra dispusa pe mijlocul peretelui din spatele catedrei. Praful de creta mi se lipi de degete. Simteam scrasnetul zgomotos al materialului alb si dens folosit pentru scriere pe negrul murdar al tablei. Buretele partial umed se afla pus la locul lui, gata de a fi folosit.
Am luat o bucata de creta si am inceput sa o las sa danseze pe tabla. Am desenat un soare, niste nori, un munte si cativa copaci. Dedesubt, am lasat sa curga un rau si pe malurile sale am schitat siluetele unor case. In partea de jos am adaugat cateva cuvinte, care sa ofere un talc acestei desfasurari de imagini desprinse din alte epoci: „Cine cugeta, va gasi in cele din urma iesirea din labirint!”
Dupa ce am lasat jos bucata de creta, el a luat-o si cu grija, a adaugat niste raze la soarele pe care il desenasem, cateva ramuri la copacii presarati pe malul raului si ferestre la casele ce se zareau. In plus, a desenat si niste stele, abia zarite si dispuse diametral opus soarelui. A mai adaugat si niste cuvinte: „La capatul unei lupte in care ai invins, se deschide un orizont nebanuit la care nu ai fi ajuns nicidecum pe alta cale!”
Nu m-am lasat mai prejos. Am luat un set de creta colorata si am inceput sa adaug galben in interiorul soarelui de pe cer, verde peste coroanele copacilor, albastru peste curgerea apei si maro peste siluetele muntilor. El a zambit, a luat setul de creta si a desenat flori peste cuprinsul campiei ce se intindea la poalele masivilor muntosi. A adaugat siluete de oameni, animale si pasari, umpland de viata intregul peisaj.
Si dintr-odata, ca  prin farmec, tot acel tablou a prins chip si viata. Orizontul catre un alt timp si spatiu s-a deschis in fata noastra privind tot mai multe detalii ce se adaugau in acel peisaj care incepea sa freamate cu sunete, culori si mirosuri dintre cele mai inedite. Ne-am privit incantati de ceea ce zamislisem si luandu-ne de mana am pasit in interiorul tabloului pe care il desenasem devenind una intr-un nou personaj al unei opere care abia se scria.
Si astfel, in acea clipa ne-am contopit eu, cel din prezent, si elevul de liceu militar de acum 30 de ani. Ne-am intalnit peste arcul timpului eu, cel de acum, cu o viziune Zen asupra universului si eu, cel de atunci, un revolutionar dornic sa schimbe lumea. Ne-am privit si am dialogat la nivelul trairilor. Normal, am intrat in conflict, dar la final, m-am unit intr-o fiinta noua traind intr-un orizont frumos si mitic, desprins de realitatile intunecate prin care trecusem amandoi. Abia atunci am observat frumusetea lumii in care am avut sansa sa apar si sa traiesc. Pentru prima data am simtit aerul curat al muntilor, am auzit freamatul padurilor fara sfarsit si am remarcat realitatea minunata in care ma aflu, toate acestea conferind o atmosfera de legenda magnificului univers ce ma inconjoara.
Am mers in acele locuri pentru a ma intalni cu mine, cel de atunci, si pentru a stinge un conflict interior din sufletul meu. Asa am facut si in alte locuri. Experienta a fost minunata. Si din fragmente disparate s-a reconstituit treptat intregul fiintei mele. De fapt, ce suntem altceva decat niste constiinte calatoare pe suprafata imaculata a oceanului timpului aflate intr-un cronotop ce ne poarta misterios, dar sigur, catre Marea Intalnire a Lumii?
Octavian Lupu
Bucuresti
22 noiembrie 2016
Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page