Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Jocul malefic al Puterii

Silvia Jinga, S.U.A.   

Dupa mai bine de saptezeci si unu de ani de la Al Doilea Razboi Mondial lumea simte din nou febra pregatirilor belicoase, care dau fiori reci pe sira spinarii. Cine ne tulbura linistea si de ce? La aceasta intrebare spinoasa isi propune sa raspunda Noam Chomsky in cartea sa „Who Rules the World"[1]. Intelectual de prima marime, profesor emerit de lingvistica si filosofie la M.I.T., critic social, activist politic, autor a numeroase carti dizidente, adica dedicate adevarului despre afacerile externe americane, despre crizele si evolutia societatii americane, Noam Chomsky demistifica in aceasta ultima carte multe reprezentari total false despre adversari ai Americii sau despre situatii adverse. „For anyone wanting to find out more about the world we live in... there is one simple answer: read Noam Chomsky" (Pentru oricine vrea sa cunoasca mai mult despre lumea in care traim, este un raspuns simplu: citeste Noam Chomsky) suntem indemnati de un citat de pe coperta cartii. La intrebarea privind conducatorii lumii, luand in consideratie complexitatea ei, autorul ne asigura ca se pot identifica doar actorii cei mai proeminenti. Cu siguranta masele nu conduc, asa cum am fost ghidati sa credem sub dictatura comnista, in baza filosofiei marxiste. In fond conduc liderii politici, influentati de institutiile care concentreaza puterea: conglomeratele multinationale, uriasele institutii financiare, imperiile comerciale, pe toate acestea la un loc autorul optand sa le numeasca „masters of mankind", utilizand sintagma lui Adam Smith (1723-1790, sociolog, filosof scotian) sau „masters of the Universe". Sa nu ne leganam in iluzia ca ne aflam in maini bune daca ne conduce elita maestrilor, pentru simplul motiv ca acesti atotstiutori au din nefericire o singura deviza: „All for ourselves and nothing for other people" (totul pentru noi insine, nimic pentru altii). Acest egoism feroce autorul il numeste, dupa Adam Smith, „the vile maxim" (culmea josniciei).

„The masters of the Universe" reprezinta interesele speciale ale elitei, opuse celor ale majoritatii populatiei. Numeroase studii in America au documentat irelevanta impactului politic al cetatenilor cu venituri modeste sau al celor saraci. De unde si absenteismul populatiei la vot in mai multe cicluri electorale, ceea ce este evident un simptom al declinului democratiei, fenomen comun intregului Vest (Europa si S.U.A.). Un exemplu din Europa ne este la indemana: birocratii de la Bruxelles au impus Greciei austeritate excesiva pentru a eradica datoria tarii, cand, de fapt, prin masurile luate, datoria a crescut enorm, grecii fiind obligati sa livreze europenilor bani, ca acestia sa salveze de la faliment bancile lor importante, vinovate de actiunile lor riscante. „Homo, homini lupus". Cand cutitul ajunge la os si masele iau cu asalt privilegiile elitelor, vom observa declansarea mecanismelor de limitare drastica a democratiei. In 1975 de exemplu, in timpul administratiei presedintelui Jimmy Carter elitele si-au exprimat dezaprobarea fata de intrarea in arena politica a minoritatilor, a femeilor, a muncitorilor, a tinerilor studenti protestatari impotriva razboiului din Vietnam in anii '60. Drept urmare, Comisia Trilaterala a criticat „excesul de democratie" in studiul „The Crisis of Democracy"[2]. Maestrii din Trilaterala au pledat pentru „moderation in democracy". Exact ca dulaul Samson al poetului Grigore Alexandrescu: „ca voi egalitate, dar nu pentru catei". Situatia s-a repetat dupa criza din 2008 cand a aparut fenomenul protestatar cunoscut sub numele de Wall Street Occupiers (ocupantii Wall Street-ului). Nemultumirea populara continua pana azi cand s-a organizat in cele doua tabere de votanti, unii sustinatori ai lui Bernie Sanders si altii care l-au impus pe Donald Trump, ambii fiind candidati anti-Establishment. Hillary Clinton, care venea dinspre mediul ultracorupt al politicii consacrate, s-a aflat intr-o pozitie cu totul ingrata, bazandu-se mai mult pe proptelele marilor institutii financiare si ale corporatiilor decat pe sustinerea populara. Ea a fost definitiv favorita acelor „masters", care fac jocuri ascunse de scrutinul maselor.

Secretomania tinteste mentirea maselor in ignoranta. Istoricul Samuel Huntington observa ca puterea ramane invulnerabila cand „it remains in the dark" ca toate lucrurile nelegiuite. Puterea se apara de populatie deoarece scopurile ei deservesc, in cea mai mare parte, interesele populatiei. Securizarea puterii de stat si a puterii private concentrate in mainile acelui un procent din locuitorii Americii „are driving forces in policy formation" (sunt forte conducatoare in formarea unei politici". In acest punct al contractului social intervine insa rolul intelectualilor, care au misiunea de a rupe valul de pe manevrele tainuite ale puterii. Noam Chomsky critica intelectualitatea care, in marea ei majoritate, cocheteaza cu puterea, se conformeaza, punand adevarul in grea suferinta. In acest fel populatia este mentinuta intr-adevar „in the dark". Putini sunt cei care isi asuma responsabilitatea de a provoca autoritatea, impingand-o spre o guvernare transparenta. Predominarea conformismului printre intelectuali se datoreste, printre altele, masurilor severe de pedepsire a celor care au indraznit in ultima vreme sa demaste practici ilegale ale administratiei guvernamentale. Elitele ofera populatiei lucruri superficiale, conform cunoscutei devize din vremea romanilor, paine si circ, prin aceasta diversiune impiedicand-o sa gandeasca asupra aspectelor sociale esentiale, cum ar fi polarizarea excesiva a bogatiei si intensificarea pauperizarii. Populatia trebuie sa ramana un simplu spectator. Daca incearca sa vada prea mult inauntrul sistemului este pedepsita. Presedintele Barac Obama a stabilit un record trist in aceasta directie, „punished more whistle-blowers than all previous presidents combined" (a pedepsit mai multi denuntatori decat toti presedintii anteriori lui[3]. Edward Snowden este silit sa stea in Rusia. Julien Assange, desi nu este american, il amintim pentru ca prin e-mailurile publicate a starnit furia extrema a lui Hillary Clinton. Cat de departe s-a ajuns pe calea sugerata de studiul Comisiei Trilaterale pentru „moderarea" democratiei! In curand n-o sa mai ramana nimic de capul ei. Publicul american nu trebuie sa afle ca politicile guvernelor succesive sunt regresive, adica extind si adancesc inegalitatea sociala in plan intern. Numeroase aspecte de politica externa raman necunoscute acestui public, care cu certitudine nu ar aproba nici interventiile in treburile altor tari, nici tehnicile abuzive de obtinere a informatiilor de la prizonieri.

Cea mai mare parte a cartii este consacrata analizei din multiple perspective a evolutiei S.U.A., ca jucatorul numarul unu pe scena internationala. Platforma demersului critic este orientata valoric in sensul in care autorul defineste datoria intelectualilor „to their moral responsibility as decent human beings in a position to use their privilege and status to advance the causes of freedom, justice, mercy, and peace - and to speak out not simply about the abuses of our enemies, but far more significantly, about the crimes in which we are implicated and which we can ameliorate or terminate if we choose [...]" (fata de responsabilitatea lor morala ca fiinte umane decente care trebuie sa-si foloseasca statutul privilegiat ca sa avanseze cauza libertatii, justitiei, compasiunii si pacii si ca sa vorbeasca nu doar despre abuzurile dusmanilor nostri, dar mult mai semnificativ, despre crimele in care suntem noi implicati si pe care le putem ameliora sau sa le punem capat, daca alegem asta [...] [4].

Filosoful ne ofera o privire panoramica a politicii americane postbelice, cu incursiuni succinte in epoca genezei marii puteri, analizand faptele obiectiv, cu simt critic si polemic in mod frecvent, mai ales cand constata amnezia istorica a unor intelectuali ipocriti. Chomsky observa discrepanta intre imaginea idilica a primilor colonisti americani despre ei insisi si cruzimea actelor lor. De pilda, sigiliul de la Bay Colony din Massachusetts, (colonie de imigranti puritani fondata dupa 1630), reprezinta un indian nativ cu un papirus iesindu-i din gura, avand inscriptia: „Come over and help us". Sigilul este propaganda curata, care rastalmaceste adevarul istoric despre exterminarea milioanelor de indieni nativi, plasandu-i pe colonisti intr-o lumina favorabila de salvatori umanisti. Autorul considera spiritul acestui sigiliu emblematic pentru evolutia Americii chiar din momentul nasterii ei. Ronald Reagan se vedea pe el insusi un lider al acelui „shining city on the hill", simbol imprumutat din Evanghelii pentru a sugera viitorul glorios al noii natiuni. Observam acelasi joc dublu intre imaginea oficiala propagata si actele politice reprobabile ale liderului american in special in America Centrala. Tonul autorului devine sarcastic in fata acestei dedublari intruchipate de spiritul acelui sigiliu, care se perpetueaza in istoria Americii. Zice Chomsky: „The Great Seal was an early proclamation of « humanitarian intervention », to use the currently fashionable phrase. As has commonly been the case since « humanitarian intervention » led to catastrophe for the alleged beneficiaries"[5]. Marele Sigiliu a fost proclamarea timpurie a „interventiei umanitare", ca sa folosim sintagma la moda si, ca intotdeauna, „interventia umanitara" a dus la catastrofa pentru asa zisii beneficiari. O scurta privire in secolul al XIX-lea ii surprinde pe americani extinzandu-se spre Cuba, Puerto Rico si Hawaii in 1898, ca apoi sa ofere „the blessings of liberty and civilization upon all the rescued peoples" (binecuvantarea libertatii si civilizatiei tuturor locuitorilor salvati) ai Filipinelor. Avem de-a face cu acelasi limbaj demagogic in contrast cu realitatea factuala a dominatiei coloniale.

Tot atat de coroziv dezbate Noam Chomski conceptul foarte inradacinat de exceptionalism american. El nu apartine doar Americii, ci tuturor puterilor imperiale care au cultivat o doctrina mesianica, asumandu-si implicit misiunea de civilizare a lumii. Franta perora despre misiunea ei civilizatoare in Algeria, dar concomitent teoretiza ideea exterminarii populatiei indigene. „Interventia umanitara" a Marii Britanii in India s-a soldat cu oribile atrocitati in inabusirea revoltei din 1857, dupa cum japonezii se considerau agentii paradisului in China, in timp ce in 1930 au comis crime groaznice in China de nord, in Nanking. In concluzie, conceptul de exceptionalism mascheaza de cele mai multe ori „the abuse of history" (un abuz al istoriei) care se intoarce ca un bumerang. Pedalarea pe conceptul de exceptionalism poate conduce la un proces de amnezie istorica defavorabil integritatii intelectuale, pregatind terenul pentru noi crime in viitor. Amnezia istorica este adversarul absolut al gandirii si examenului critic.

Statele Unite au iesit victorioase si viguroase din al Doilea Razboi Mondial, cand dominatia lor a atins apogeul. Toate celelalte tari fusesera macinate de razboi in timp ce economia americana inflorea. America „has been by far the first among unequals" (America era de departe cea dintai printre cei inegali). Datorita puterii ei covarsitoare, America isi permite sa impuna imediat dupa razboi doctrina Grand Area (Marea Arie) in baza careia isi rezerva dreptul de a domina Vestul Europei, Orientul Indepartat si fostul Imperiu Britanic cu zona Orientului Mijlociu plina de resurse energetice. In aceasta cu adevarat masiva arie, America exercita o dominatie de necontestat, limitand suveranitatea tarilor din sfera ei de influenta. Doctrina Grand Area „license military intervention at will"(permite interventii militare dupa bunul plac). Ea a continuat sa functioneze mult dupa terminarea razboiului. Administratia Clinton declara ca Statele Unite are dreptul sa foloseasca forta militara pentru „unhibited access to key markets, energy supplies, and strategic resources" (liber acces la pietele cheie, resursele de energie si resursele strategice[6]. De asemenea fostul presedinte Clinton a subliniat necesitatea stationarii efectivelor militare americane in Europa si Asia „in order to shape people's opinions about us [...] to shape events that will affect our livelihood and our security"[7]. pentru a modela opinia cetatenilor despre noi si pentru a modela evenimentele care vor afecta traiul si securitatea noastra).

Doctrina Grand Area continua sa se aplice si azi in contextul crizelor si confruntarilor contemporane, cu singura diferenta ca intre timp s-a dezvoltat si se dezvolta o lume multipolara in domeniul politic international. Dupa al Doilea Razboi Mondial, S.U.A. detinea jumatate din bogatia lumii. La inceputul lui 1970 ponderea economiei americane scazuse la 25% deoarece lumea industriala devenise intre timp tripolara: America de Nord, Europa si Extremul Orient, adica Japonia. America, obisnuita sa gandeasca in termenii dominatiei intregii lumi, da semne de nervozitate de multe ori, desi ar trebui sa accepte sa imparta puterea cu altii. Ascensiunea Chinei da dureri de cap la Washington, mai ales atunci cand investitorii chinezi patrund in Iran, patronand industria energetica. „Washington is reacting with a touch of desperation" (Washington-ul reactioneaza cu o oarecare disperare)[8], comenteaza ironic N. Chomsky. China este atentionata ca trebuie sa-si respecte responsabilitatile internationale, ceea ce se traduce mai exact cu „follow U.S. orders" (urmeaza ordinele americane), ceea ce pe chinezi nu-i prea impresioneaza. Deci, la saptezeci de ani de la Al Doilea Razboi Mondial, puterea de dominatie americana este in declin din cauza unor realitati obiective. Ideea conformitatii cu cerintele americane se aplica si in cazul Iranului, considerat o amenintare pentru stabilitatea lumii, desi in lumea araba foarte putini percep Iranul ca un agent al agresiunii.

In vara lui 2011 tema declinului Americii a inceput sa fie articulata in unele publicatii interne. Chomsky considera fireasca aceasta evolutie, de vreme ce puterea americana a culminat in timpul si imediat dupa al Doilea Razboi Mondial. Ideea ca puterea se va transfera catre China si India i se pare autorului foarte indoielnica insa, pentru simplul motiv ca acestea sunt inca tari sarace cu numeroase probleme interne. Deci concluzia in acest sens este foarte decisiv formulata: „but despite America's decline, in the forseeable future there is no competitor for global hegemonic power"[9] in ciuda declinului Americii, nu exista un competitor al puterii hegemonice globale in viitorul care se intrevede). In conditiile diversificarii puterii globale, America nu-si mai poate impune vointa ori de cate ori doreste. Cu toate acestea continua sa ramana cel mai puternic stat al lumii. Acest declin extern se cupleaza si cu unul intern, marcat de sfarsitul a ceea ce s-a numit epoca de aur a capitalismului. La aceasta au contribuit masurile de desfiintare a regulilor care functionau in lumea pietii libere, ceea ce a favorizat pe cei foarte bogati, ducand la o pauperizare excesiva a tuturor celorlalti. Abolirea sistemului Bretton Woods de control al capitalului si al monedei, (stabilit la jumatatea secolului al XX-lea intre S.U.A., Canada, Europa de Vest, Australia si Japonia), a cauzat financializarea economiei si exportul joburilor manufacturiere peste hotare. S-a produs o polarizare exagerata a societatii cu un atac direct la clasa de mijloc, care s-a subtiat din ce in ce mai mult. Cat timp majoritatea ultragiata sufera in tacere echilibrul social nu este amenintat, dar campania electorala a candidatului pentru presedentie Bernie Sanders a evidentiat cu prisosinta nemultumirile majoritatii fata de abuzurile oligarhiei. Intregul proces electoral in America anului 2016 a relevat un ghem de tensiuni si contradictii care se cer rezolvate intr-un fel sau altul.

Doua pericole ii apar lui Noam Chomsky teribile pentru supravietuirea speciei umane pe planeta noastra: razboiul nuclear si distrugerea mediului inconjurator. In privinta conflagratiei nucleare, criza rachetelor sovietice amplasate in Cuba i se pare autorului demna de disecat pentru a preintampina catastrofa definitiva. In primul rand este de stiut ca J.F. Kennedy a provocat-o prin atacul terorist impotriva Cubei din octombrie 1962 de la Bay of Pigs. In al doilea rand e de remarcat moderatia presedintelui american, care nu s-a grabit sa recurga la violenta dupa amplasarea rachetelor sovietice in Cuba. In al treilea rand se cuvine subliniat rolul lui Nikita Hrusciov care s-a dovedit concesiv, recunoscand, prin retragerea rachetelor, rolul hegemonic al Americii. Autorul insista asupra unui principiu de politica externa in care S.U.A. persista, cauzand nemultumire si confuzie si anume: „the basic principle that the United States effectively owns the world by right [...] a priciple in which it is plainly entirely proper for the United States to deploy massive offensive force all over the world while it is an outrage for others (allies and clients apart) to make even the slightest gesture in that direction or even to think of deterring the threatened use of violence by the benign global hegemon"[10] principiul de baza ca Statele Unite sunt proprietarii efectivi de drept ai lumii ... un principiu conform caruia este pe deplin legitim pentru Statele Unite sa desfasoare masive forte ofensive in toata lumea in timp ce pentru altii, aliati sau clienti, este o crima cel mai usor gest in acea directie sau chiar sa se gandeasca la impiedicarea folosirii violentei amenintatoare de catre benignul hegemon global). A se observa sarcasmul lui N. Chomsky in descrierea acestui principiu fundamental al politicii externe americane cu care el nu este de acord, deoarece il considera sursa de conflicte grave, de provocari si generator de risc nuclear.

Trei sunt miturile de politica externa americana si occidentala pe care Noam Chomsky le supune unei atente examinari ca sa le demoleze. Pentru ca in momentul actual este atat de mult in discutie relatia S.U.A. - Rusia sa il urmarim pe autor in demersul lui privind acest aspect suprasolicitat in ultima vreme. Amnezia istorica nu este buna, ne atrage el atentia de multe ori in aceasta carte. Rusii s-au dovedit mai concesivi decat s-ar crede. Putina lume stie sau isi aminteste ca Stalin, in 1952, s-a oferit sa admita unificarea Germaniei, cu conditia ca aceasta sa nu participe la nici o alianta militara. Opinia lui Stalin a fost impartasita si de Lavrenti Beria, monstruosul sef al politiei secrete, care vedea in unificarea Germaniei, chiar cu neajunsul pierderii unei tari comuniste, o cale de a reduce tensiunea dintre Occident si U.R.S.S. Propunerea lor n-a fost acceptata de Vest, care dorea participarea Germaniei la N.A.T.O. Revenind in zilele noastre, sa mentionam intelegerea verbala dintre Mihail Gorbaciov, Presedintele Bush senior si James Baker, secretarul de stat, privind unificarea Germaniei. Gorbaciov a facut „a most astonishing concession" (cea mai uimitoare concesie) lumii occidentale. Conditia pusa de Gorbaciov a fost ca N.A.T.O. sa nu se extinda „one inch to the East", intelegand prin aceasta extinderea in Germania de Est. Dar imediat dupa intelegere N.A.T.O. s-a extins in Germania de Est si apoi presedintele Clinton a extins N.A.T.O. pana la granitele Rusiei. Iata comentariul lui Chomsky: „Gorbachev was naturally outraged, but when he complained, he was instructed by Washington that this had only been a verbal promise, a gentleman's agreement, hence whithout force. If he was naive enough to accept the word of American leaders, it was his problem"[11]. Gorbaciov s-a simtit, normal, ultragiat, dar cand s-a plans, i s-a spus la Washington ca a fost doar o promisiune verbala, o intelegere intre domni, deci lipsita de forta. Daca el a fost asa de naiv sa accepte cuvantul conducatorilor americani, asta este problema lui). Acesta se cheama gangsterism in politica. Chomsky ne lasa sa reflectam si sa nu ne mai miram de ce Rusia este nemultumita. Sa nu uitam ca Rusia a experimentat de doua ori invazia Vestului.

O a doua obsesie americano-occidentala pe care N. Chomsky o analizeaza atent pentru a disocia propaganda de adevar, se refera la Iran, care ar prezenta o amenintare grava la pacea mondiala. Populatia din regiune - arata profesorul Chomsky -, nu percepe Iranul ca o amenintare a pacii, ci mai degraba Israelul. Iranul a acceptat sa participe la o conferinta pentru denuclearizarea Orientului Mijlociu, propusa de Egipt. Ea trebuia sa aiba loc in decembrie 2012 in Finlanda, dar s-a amanat din cauza presedintelui Obama, care a considerat ca nu era momentul potrivit. Nu s-ar putea spune ca Iranul nu s-a dovedit a fi cooperant. Chomsky noteaza ca obsesia occidentala privind Iranul ca amenintare nu are o baza reala. Pentagonul insusi a aratat ca Iranul nu reprezinta un pericol militar, ca doctrina lui este defensiva si ca nu sunt evidente ca Iranul ar dezvolta arsenal nuclear. Cu toate acestea putine sunt tarile atat de sicanate de catre occidentali si americani ca Iranul. Chiar serviciile de inteliigence americane au informat ca Iranul are cheltuieli militare foarte reduse, ca practica o doctrina defensiva si ca dorinta Iranului de a-si dezvolta un program nuclear se incadreaza in aceeasi strategie defensiva. Nemultumirile Israelului sunt cauzate de sprijinul dat de Iran organizatiilor Hizbollah si Hamas, care au aparut pentru a contracara agresiunea Israelului spijinit de America. Ambele organizatii nu sunt pe placul Israelului de cand au castigat votul popular, iar Hizbollah este detestat pentru ca solicita Israelului sa sfarseasca ocupatia teritoriului din sudul Libanului, in ciuda violarii deciziilor Consiliului de Securitate, emise cu decenii in urma.

N. Chomsky se refera cu o ironie subliniata la dublul registru in judecarea istoriei in Orientul Mijlociu, atitudine specific americana. Cand Iranul i-a ajutat pe kurzi dupa un atac al ISIS, construind o centrala electrica pentru a restabili minime conditii de viata pentru populatie, faptul a fost criticat de Samantha Power, ambasador al S.U.A. la O.N.U. ca fiind cauza de instabilitate. Dar cand invazia americana in Irak devasteaza tara in asa hal ca a fost comparata cu invazia mongolilor, „leaving Iraq the unhappiest country in the world"[12], lasand Irakul ca fiind cea mai nefericita tara din lume) aceasta se numeste „stabilizare". Autorul releva mereu aceasta nejustificata duplicitate, care nu aduce nimic bun in clarificarea relatiilor americane de politica externa. N. Chomsky insista in demersul lui demolator aplicat proiectilor eronate asupra istoriei contemporane fie din partea Occidentului, fie din partea Americii. Iranul - agresor este una dintre aceste distorsiuni cu totul paguboase.

De la lovitura de stat din 1953, cand America a rasturnat regimul parlamentar in Iran, aceasta tara a fost continuu persecutata. Motivul real consta in aceea ca nu urmeaza intocmai ordinele Washingtonului. Astfel in 1979 iranienii au rasturnat regimul dictatorial al sahului impus cu forta de SUA. Faptul le-a adus atacul dusmanului lor Saddam, sustinut de americani. Se impune intrebarea: cine este atat de ingrijorat de pericolul iranian? N. Chomsky raspunde cu claritate: „the rogue states that rampage in the region and do not want to tolerate any impediment to their reliance on aggression and violence"[13] (statele navalitoare din regiune care nu vor sa tolereze nici un impediment in calea apelului lor la agresiune si violenta).

Un amplu spatiu acorda Chomsky conflictului aparent irezolvabil de atata vreme intre Israel si palestinieni. De saptezeci de ani palestinienii privesc cum li se smulge pamantul de sub picioare in mod ilegal, fiind „subjected to harsh repression, brutality, and cruel humiliation"[14] fiind obiectul unei dure represiuni, brutalitati si cruda umilire). Eroarea in care cad evreii, noteaza cu amaraciune Chomsky, este ca se considera pe ei indreptatiti sa aiba imperative, in timp ce palestenienii, in viziunea evreilor, au doar „wants" - dorinte, aspiratii „obviously of lesser significance" - evident mai putin semnificative. Ce vor evreii este lege, am zice noi, pe cand ce vor palestinienii ramane sa fie discutat. ?i se tot discuta sine die. Israelul, sprijinit de S.U.A. nu doreste cu adevarat pace. Pozitia pe care se situeaza obstructioneaza de fapt orice proces care ar conduce la solutia a doua state. Evreii pornesc de la preconditia neconstructiva ca America trebuie sa fie mediatorul, dar s-a dovedit de-a lungul timpului ca America este un mediator subiectiv, care favorizeaza Israelul. A doua preconditie impusa palestinienilor este ca extinderea asezarilor ilegale ale evreilor trebuie admise sa continue. Cu asemenea preconditii ce fel de pace este posibila? Totul pare o gluma absurda. Acuzatia lui Chomsky cade greu pe umerii Statelor Unite: „For fourty years the United States has blocked the international consensus"[15]. De patruzeci de ani Statele Unite a blocat consensul international), care, adaugam noi, considera pozitia israelo-americana contraproductiva.

La intrebarea cine conduce lumea se poate raspunde ca S.U.A. continua sa fie puterea dominanta, chiar daca schimbarile geopolitice de la razboi incoace au slabit dominatia absoluta. Ea este obligata sa coopereze cu tarile superindustrializate (G7) si sa se acomodeze cu ridicarea unor noi state si economii puternice (China, India). In ciuda lamentoului care se aude despre declinul Americii, Noam Chomsky concluzioneaza ferm ca Statele Unite „remains the world's dominant power by a large margin"[16]. Statele Unite ramane puterea dominanta a lumii de departe). Asa stand lucrurile, responsabilitatea Americii este imensa. Or, constata sarcastic Noam Chomsky, politica interventionista pentru schimbarea de regim nu poate conduce la crearea unei lumi pasnice, stabile, dimpotriva aduce distrugere si destabilizare, ceea ce se produce chiar sub ochii nostri acum in tarile din Orientul Mijlociu. America sustine democratia atunci cand ea concorda cu interesele ei economice si strategice. Daca nu, sunt O.K. si dictaturile. Omenirea a ajuns insa la raspantie. Poate dispare definitiv in orice moment al jocului aventurier, care induce haos si distrugere la mii de mile departare de America. Mentinerea hegemoniei cu orice pret poate ascunde un risc letal pentru America insasi.
----------------------------------------

[1] cf. Noam Chomsky, Who Rules the World, Metropolitan Books, New York, 2016.
[2] op.cit, p. 8.
[3] op. cit., 89
[4] op.cit, p. 17.
[5] op. cit. p. 34.
[6] op. cit. p. 46.
[7] op. cit. p. 46.
[8] op. cit., p. p. 51.
[9] op.cit. p. 57.
[10] op. cit., p. 113.
[11] op. cit., p. 151.
[12] op. cit. p. 226.
[13] op. cit., p. 228.
[14] op. cit. p. 118.
[15] op. cit., p. 116.
[16] op.cit.,p. 70.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page