Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Ruschita - aurul alb românesc

Corneliu Florea, Canada

August 2016. De data aceasta, eram hotarat ca in drum spre Timisoara sa ma opresc si sa vizitez Cariera de marmura Ruschita, dintr-o seama de informatii ce le-am auzit de-a lungul anilor, din care mi-am facut tot felul de imagini si idei, constient fiind ca toate pot fi sau nu verosimile. Pentru a fi corecte, adevarate imaginele si ideile mele trebuie sa ma informez mai mult citind, dar mai ales trebuia sa vizitez cariera, sa am imaginea tridimensionala a carierei din spatiul ei din Muntii Poiana Rusca, un lant muntos tesit de batranete ai Carpatilor Meridionali dintre Muntii Apuseni si cei ai Banatului. Sunt munti frumosi, impaduriti cu vai adanci si pesteri misterioase, din sisturi cristaline incarcate de minerale grele, de tot felul de metale si fabulosi prin marmora care o contin, pe care geologii o estimeaza la o vechime de trei sute de milioane de ani si la o cantitate de douazeci de milioane de tone! Cifrele acestea pe mine ma uimesc, ca sa nu zic ca de fapt ma aiuresc. Intai, ca timp, pare cu adevarat o vesnicie terestra pe langa cea biblica, ce este o nimica toata de nici zece mii de ani, desi te trec fiori la gandul ca majoritatea muritorilor isi duc eternitatea in cazane cu smoala incandescenta! Dar, se preconizeaza, datorita penuriei de smoala din iad si a supra aglomeratiei din cazane, ca politicienii romani de dupa decembrie 1989, in frunte cu presedintii, ministrii, parlamentarii sa fie introdusi in butoaie cu rahat, puturos si dezgustator, pe care l-au mancat in timpul mandatelor avute. Hotarare draceasca de necesitate, bine venita si meritata.

Interesul meu fata de Marmura de Ruschita a crescut si mai mult de cand am aflat ca Domul din Milano a fost refacut, prin anii 70, cu marmura de la noi, de la Ruschita, nu de la ei, din bine cunoscuta Carrara din care Michelangelo a sculptat celebra Pieta, pentru ca marmora noastra, adevarat aur alb in zilele noastre, este mai buna in constructii fiind mai rezistenta pastradu-si nealterate calitatile. Azi, aflam ca strainii, lacomi globalizati, isi infig coltii si-n Marmora de Ruschita, la fel precum o fac in Rosia Montana! Azi Roma, Viena, Londra au saracit, nu-si mai permit Marmura de Ruschita abia isi mai permit gresie si faianta ordinara, in schimb lumea araba isi permite sa placheze si grajdurile cailor pur arabi cu marmura. Deh, lumea e in permanenta schimbare ideologica si politica in functie de puterea economica, dar si puterea economica e trecatoare si intr-o zi se va termina si titeiul arabilor precum aurul negru romanesc, secatuit de strainii care i-au condus si ii conduc ...

Inainte de Simeria, parasesc bucatica de autostrada pe care am venit rapid si confortabil numai de la Sebes - in rest este un calvar rutier datorita aglomeratiei la care vechile sosele nu mai fac fata - si ma indrept spre Tara Hategului un spatiu romanesc sacru prin frumusete si istorie. Biserica din Densus, unica in felul ei, asezata pe temelia unui templu roman si prin materialele folosite la constructia ei certifica inceputul timpuriu al crestinismului in Dacia. Apoi urmeaza Sarmizegetusa Ulpia Traiana, construita de legiunile imparatului Traian dupa al doilea razboicu Decebal, un vestigiu foarte important al istoriei noastre lasat intr-o lamentabila nepasare si neglijenta. Afara de o parcare asfaltata inconjurata de niste tarabe si un han improvizat din pefele, din 1990 nu s-a facut nimic. Intre amfiteatrul, de langa sosea, si forumul coloniei pe vremea romanilor erau via plaustralisplacata cu dalii mari de piatra asezate perfect, astazi e un drumeag denivelat plin de gropi ce se transforma in noroi dupa fiecare ploaie. Despre forum si celelalte cladiri, vile, temple sau atelierle sa nu le comparam cum sunt intretinute si prezentate cu cele din strainatatea vestica a Romaniei, fiindca ne cuprinde jalea. Romanii in constructiile lor de aici au folosit pe langa piatra si marmora. Au gasit-o repede,la fel cum au gasit aurul si sarea dacilor, putin mai jos, dupa Poarta de Fier a Transilvaniei, in zona comunei Bucovei de azi. Dar Muntii Poiana Rusca au si alte zacaminte de marmura.

Marele zacamant de marmura de la Ruschita a intrat in atentia lumii, a mineralogilor si a celor interesati in exploatarea ei datorita sculptorului maghiar Istvan Ferenczy, in Secolul XIX-lea,care a atras atentia asupra ei in Imperiul Habsburgic prin mass-media vremii, comparandu-i calitatile cu cele ale marmorei de Carrara si estimand zacamantul la o foarte mare cantitate. Atat a trebuit, ca a si sosit un constructor neamt foarte interesat, Johann Biebel, a urcat pe raul Ruschitei a cercetat nemteste, a evaluat bine si a cumparat ieftin, aproape pe nimic, muntii impaduriti dintre Paraul Racii Mari si Paraul Pades, cei doi afluenti ai Ruschitei si a inceput exploatarea marmorei in 1883. Cum intre timp Imperiul Habsburgic, in declinul lui istoric, a alunecat rau de tot cand s-a unit cu Ungaria, numindu-se Austro-Ungaria, totul s-a maghiarizat in Ardeal si Banat. Chiar si fiul mostenitor a lui Johann Biebel a devenit Ianos ce s-a casatorit cu fiica un foarte mare, mare si viteaz, general ungur din Budapestasi au inceput exportul marmorei de la Ruschita in douasprezece tari din Europa sub marca: Amagyar Carrara! Vezi reclamele si documentele timpului.

La magyar Carrara din Muntii Banatului, prin 1900, munceau din greu vreo trei sute de gugulani - rumanii locului ce se considera urmasii directi ai dacilor -ce taiau, incarcau si transportau 700 de tone de marmura pe luna cu niste care mari, special facute la care erau inhamate multe perechi de cai si faceau un drum de douazeci de kilometri pana la gara din Voislova. Era o munca foarte grea, indrumata si supravegheata de niste colonisti germani cu experienta in minerit si cariere de piatra si marmura. Cu magyar Carrara s-a placat Palatul Bancilor din Viena si Parlamentul din Budapesta si a ajuns pana in Nord America si Japonia apreciata pentru evantaiul cromatic, stralucire si rezistenta. Cobor prin Poarta de Fier a Transilvaniei in Banat, depasesc comuna Bucova si la Voislova o iau spre Rusca Montana, o veche asezare - rusca inseamna sat de sub munte - care s-a marit datorita industriei extractive de fier, plumb, zinc, argint, dar mai ales carierei de marmura de la Ruschita, cea mai mare din Romania si una dintre cele mai mari si de calitate superioara din Europa. Ma opresc la Monumentul Turismului ridicat de Clubul Turistic Banatean in 1936 Citesc: „Turistule ajuns sub poala padurii/ Arunca nacazul si patima urii/ Incearca sa prinzi din legile firii/ Scanteia divina: virtutea iubirii " de ing. silvic V. M. Frumos in acele frumoase zile romanesti, induiosator, trist in zilele noastre in care mai vedem in padurile noastre doar sursa exploatarii pustiitoare iar scanteile virtutii s-au stins. A mai ramas turismul transformat in business.

Aici, este o zona turistica unica, unde si unele vechi galerii miniere se pot transforma in obiective turistice cum sunt prin Europa, mai ales in Germania unde turismul minier este o sursa bogata de arginti in vremurile de acum. Trebuie doar chibzuinta, determinare si travaliu, Salina de la Turda este un exemplu relevant. Mai departe, de o parte si alta a soselei, din loc in loc, prin fata caselor oamenilor sunt facute din resturi de marmura mici spatii de parcare. Minunat, parcari din marmura, sunt pe drumul cel bun. Iata, prin balarii si tufe o tabla amarata, veche, stramba, ruginita intr-un cadran de fier cu vopseau scorojita pe care scrie Ruschita. Etalon de nepasare si mizerie aici, la cariera de marmura recunoscuta in lume, pentru ca nu s-a gasit un bloc de marmura, din miile care se exporta, sa fie asezat aici si pe care sa scrie Ruschita cu „s"-ul romanesc, nu cu „sch"-ul german. Renunt la alte descrierii ce uratesc localitatea, privesc numai coridorul verde prin care trec pana ce ajung la „S.C. Marmosin S.A. Simeria" Parchez si eu in niste gropi inainte de tabla care scrie „Trecerea oprita" si incep sa ma interesez cum se poate vizita aceasta cariera recunoscuta international dar asa de putin mediatizata in tara si strainatate printre romani. Primele informatii primite imi sunt nefavorabile:
- Este proprietate privata, nu se viziteaza ca obiectiv turistic.
Upercut! Ametit, dar nu renunt:
- Sunt un ziarist din Canada, va arat legitimatia, vreau sa scriu un reportaj pentru romanii de acolo." Ma priveste suspicios ca pe un individ suspect si-mi spune franc:
- Multi cu legitimatii de-aste vin cu alte scopuri pe aici! Da, mergeti si vorbiti cu domnisoara, la usa a doua.
Multumesc pentru scanteia de speranta. Usa a doua da intr-o incapere mare cu multe birouri, dar numai la unul sta o doamna, inconjurata de registre si dosare, hartii si telefoane, ecrane de calculatoare si doi trei oameni cu probleme lor. Astept si privesc, si-mi pare ca domnisoara e „serverul" carierei „Dealul lui Ionel", toate informatiile trec pe la aceasta doamna calma, sigura si hotarata. Imi vine randul si politicos imi spun dorinta.
- Este companie privata trebuie sa aveti aprobare de la directorul general.
Knockout! Incerc sa ma ridic:
- Doamna, vin de la zece mii de kilometri, nu stiam ca e nevoie de aprobari, nu am decat intentia de a prezenta romanilor de peste ocean acest colt natural valoros al Romaniei. M-a privit direct si eu pe ea, dupa care a zis:
- Asteptati, am sa vorbesc cu domnul inginer sef.
Am spus multumesc si am asteptat cu sufletul la gura. Dupa un timp mi-a spus:
- Domnul inginer are sa vina sa vorbeasca cu dumneavoastra. Asteptati.
- Multumesc. Noo, Dumitre, amu e amu, ai sa vezi sau nu „magyarcarrara" devenita cariera privata ! Mi-e rusine sa ma rog lui Dumnezeu sa ma ajute pentru atata lucru, dar raman la ideea mea; poate imi trimite un om intelegator ca vin cu sincere intentii de vizitare a unui al spatiu natural romanesc.

Cand am dat mana cu domnul inginer Viorel Berindeie, am avut senzatia omului asprit de munca grea a carierei. A fost lapidar dar patrunzator, probabil, deja primise toate datele necesare de la „server" si m-a invitat sa ma urc in „gipan" in care, pe bancheta din spate, statea o persoana. Odata cu demarajul au inceput si discutiile; eu cu multumirile dansul cu intrebari obisnuite. Apoi a trecut laprezentarea carierei si explicatii.
- Acesta a fost prima cariera, se numeste Gropanul, este in forma unui clopot rasturnat din care s-a extras marmura din secolul trecut pana in vremea lui Ceausescu pentru „Casa poporului roman". Specificarea aceasta m-a surprins, adjectivul adaugat spunea foarte multe, mai tarziu aveam sa aflu ca inginerul era mot. Imi explica Gropanul, un adevarat amfiteatru gigant de 130 de metri. Impresionant, e unic si dominant. Pe mine si pe multi ca mine, care l-am vazut ne-a uluit: un munte intreg transformat in amfiteatrul tacerii, un memorial al marmorei. Veniti si cereti sa-l vedeti, osteneala drumului dispare in fata lui! Am ascultat detalii si am urcat in zig-zag la Cariera lui Ionel in plina exploatare acum si imaginea m-a coplesit. Fac o paranteza, eu sunt un fermecat, pana la subjugare, de Natura lui Dumnezeu, iar inginerul Viorel Berindeie, motul, m-a impresionat si dominat in decorul imaculat al Naturii decopertate, dezvelite, pana la nuditate pentru a ne arata frumusetea creatiei de acum trei sute de milioane de ani, ajunsa in mainile unei tehnologii rapace pentru ca omenirii ii trebuie, pe langa multe altele, si statui si trepte de marmura. Cu rabdare ca pentru novici, domnul inginer Viorel Berindeie imi explica utilajele si tehnologia cu care se desprind blocuri de marmura de zeci de tone. Pentru prima data, aud de haveze cu discuri si foreze pentru sectionarile marmurei, de utilaje grele de ridicat si transportat. Le vad in functiune, le privesc curios si fotografiez, intreb naivitati de ignorant si primesc raspunsuri de profesionist.

Sunt entuziasmat, multumit si multumesc. Inginerul Viorel Berindeie este o persoana robusta, energetica cum trebuie sa fi in asemenea uriasa cariera ca profesionist, ca sef, dar firea si omenia motului ii este miezul sufletesc. Ne despartim cu simpatie. Am avut noroc de vreme frumoasa, de oameni intelegatori ca nu ma interesa business-ul carierei - asta se poate afla, cat vrea fiecare, de pe Internet – eu voiam doar sa vad carrara romaneasca. Imi pare rau ca nu se poate vizita organizat cu ghid, cu un vehicul special, cel putin sambata si duminica cand nu se lucreaza in cariera. Ar trebui pentru ca merita pentru toata lumea; de la patroni la turistii din tara si strainatae. Si-n locul tablei prapadite, ruginita, jalnica de la intrare, sa se aseze cel mai mare bloc de marmora pe care sa scrie: Ruschita - Carrara Romaniei. (August 2016, Casa cu Flori, Bistrita)

Grafica - I.M.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page