Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Camera Video din Sala de Spectacole

 „Ziua de ieri reprezinta doar memoria celei de azi si ziua de maine rezulta numai din visul zilei de astazi.” –  Khalil Gibran

Luminile scenei mai erau aprinse. Publicul plecase de peste o ora. Prezenta actorilor se simtea inca vie in atmosfera, dar totul era doar un vis ce persista inca in spatiul vast al salii de spectacole. Sunetele estompate ale strazii se auzeau undeva, in departare. Un miros dens de carton incins venea dinspre decorurile scaldate intens de stralucirea incandescenta a proiectoarelor.
Doar regizorul ramasese in sala. Stand pe un scaun, undeva, pe ultimul rand, el continua sa contemple scena cu ochiul unui artist. Pentru el piesa nu se incheiase. Ea se continua sub forme noi si in ipostaze inedite de fiecare data cand isi ridica privirile catre cenusiul mat al podelei calcate de mii de actori in ultimii douazeci de ani. Nu se grabea sa paraseasca spatiul sacru al templului pe care il slujea din tineretea sa.
Zambi, fiindca isi aminti de momentele cand, copil fiind, obisnuia sa asiste in calitate de spectator la piese dintre cele mai diverse, multe dintre ele intrecandu-i varsta ca nivel de intelegere. Cinematograful si teatrul il fascinasera in egala masura, dar in cele din urma, balanta inclina catre spectacolul viu al actorilor ce se expun de buna voie in fata unui public numeros, redus ca numar sau adeseori absent.
Asa a inteles ca arta nu o practici pentru a fi apreciat. Pur si simplu, raspunzi unei chemari interioare, greu de refuzat, de a-ti dezvalui trairile interioare, dand la o parte barierele conventiei sociale si cenzurii interioare. Din clipa in care a priceput acest adevar, a incetat sa mai fie preocupat de audienta pe care o avea sau nu. Si abia atunci a inceput sa creeze cu adevarat.
Ecourile ultimei piese, puse in scena chiar de ziua sa de nastere, fusesera atat de puternice, incat a condus la o avalansa de mesaje ce i-au fost trimise preponderent pe internet. De obicei, nu lua in seama scrisorile pe care le primea, dar pentru prima data simti nevoia sa dea un raspuns si sa rupa tacerea zecilor de ani de tacere. Si a ales acea ocazie, cand sala devenise goala dupa un spectacol magnific cu un public impresionant ca numar si entuziasm.
Calm, merse in fata scenei. Deschise un rucsac din care scoase un trepied. Il intinse meticulos si il aranja la distanta optima pentru a cuprinde mijlocul estradei populate cu decoruri de suburbie americana. Dintr-o geanta scoase un aparat de filmat portabil. Cu gingasie, il pozitiona pe trepied, dupa care il porni. Ajusta reglajele de imagine, sunet si distanta. Lua cu el o telecomanda miniaturala si urca pe scena in zona de filmare a camerei video.
Desi sala era goala, pentru el, ea continua sa fie populata de un public entuziast, gata sa ii asculte mesajul. Isi ridica privirea, isi drese vocea si apasa pe butonul de pornire al camerei video folosind telecomanda. Cu prestanta unui actor desavarsit, el incepu sa vorbeasca in cuvinte clare si usor de inteles:
„Sunt impresionat de sutele de mesaje pe care le-am primit cu ocazia ultimei mele piese, lansate cu ocazia zilei mele de nastere. Au fost atat de multe, incat nici nu am aveam cum sa le raspund, dar sunt profund recunoscator celor care mi-au scris. Nenumarati spectatori ai piesei „La Rascruce de Orizonturi” mi-au trimis mesaje emotionante, ce mi-au adus o nespusa bucurie.
Reflectand la evolutia ideii minunate care a condus la punerea in scena a acestei piese, imi dau seama ca am avut sansa unica de a intra in legatura cu mii de oameni talentati si iubitori de frumos. Prin urmare, am trait una dintre cele mai fermecatoare experiente din intreaga mea cariera de regizor.
Din fire, sunt o persoana retrasa. Am o sensibilitate care vibreaza puternic fata de oameni si evenimente, poate chiar mai mult decat ar trebui. De fapt, imi plac lucrurile care rezoneaza interior si care se amplifica dramatic la simpla atingere a cuvintelor. Asa este inima  omului. Ea se aseamana unui instrument delicat, ce emite acorduri in mii de tonalitati sub bagheta unui artist.
Obisnuiesc sa ma retrag din locurile unde se imbulzesc cei doritori de notorietate, dar cred in valoarea speciala a fiecarui om. Nu exista o ierarhie a valorii fiintelor umane. Toti suntem pretiosi si unici. De aceea, imi pare rau ca nu am puterea fizica si influenta mentala pentru a schimba nedreptatile lumii, dintre care numesc in capul listei egoismul. Aceasta stranie afectiune a mintii, distruge cu repeziciune tot ce este bun si perverteste imediat tot ce este valoros.
Constient limitarile inerente ale  propriei persoane, am inceput inca de mic sa visez la o lume mai buna. Obisnuiam sa caut singuratatea, cautand locuri unde sa raman doar cu mine insumi. Acolo inchideam ochii si imi imaginam o alta lume, asa cum credeam ca ar fi trebui sa se infatiseze cea prezenta. Pluteam intr-o stare de visare in care puneam in scena o alta realitate, in care monstrii erau invinsi si binele triumfa asupra raului. Revenirea in cotidian devenea cumplit de dureroasa. Insa aveam mereu speranta ca ma voi putea intoarce oricand in acea gradina secreta aflata in inima mea.
In felul acesta, conceptia mea despre lume, oameni si univers s-a cladit independent de scoala si de societate, ambele manipulate de  ideologii murdare si oportunism. Normal, nu am fost popular ca adolescent. Tanarul, proaspat iesit de pe bancile facultatii, a fost considerat o persoana atipica si o exceptie de care ceilalti radeau sau pe care o ignorau cu dispret.
Nu m-a deranjat faptul ca am fost considerat „altfel decat toata lumea”, fiindca de indata ce am descoperit taramul fermecat al artei, mi-am redescoperit orizontul indepartat al copilariei. Teatrul m-a atras fiindca instinctiv am perceput promisiunea ca visele pot deveni oricand realitate. Deopotriva, am sesizat ca sugestia bine prezentata publicului larg poate schimba lumea. La asa ceva nu ma gandisem cand eram copil. Pana in acea vreme credeam ca visele apartin unei sfere ideale rupte de universul in care ne aflam. De aceea, m-am bucurat nespus de aceasta noua perspectiva.
Din acea clipa am dobandit curajul de a gandi, visa si dori o lume mai buna, exprimand cu voce tare crezul meu. Din nefericire, m-am lovit continuu de neintelegere, dogmatism si abuz. Realitatea refuza sa fie modelata asa cum doream. Arta pe care o practicam genera tensiuni neasteptate chiar si intre cei apropiati. Lutul refuza sa fie modelat. Bucata de piatra raspundea dureros loviturilor de dalta, refuzand forma propusa acesteia de artist.
Si atunci m-am retras iarasi in solitudine, asteptand cu rabdare un timp mai bun. Si deodata, de nicaieri si totusi de undeva, a aparut dorinta de ma exprima prin intermediul literaturii. Pana atunci ma limitasem doar sa transpun faptic lucruri gandite de altii. Eram doar un actor ce punea in scena cugetarea altora, dar niciodata nu indraznisem sa imi scriu propria piesa.
Pe buna dreptate, am fost surprins de aceasta stranie nazuinta. „Cum sa scriu artistic?” m-am intrebat. „De la cine sa invat?” am continuat. Si raspunsul a venit imediat ca un ecou: „Mergand vei invata sa faci pasii necesari! Regulile le vei deprinde incercand, invatand si repetand!” Mi se parea straniu sa scriu si sa regizez in acelasi timp. Simteam ca incalc nenumarate cutume stabilite veacuri in practicarea artei.
Dar mi-am urmat chemarea. Ulterior am realizat ca experienta scrisului mi-a imbogatit viata, iar piesele pe care le regizam au devenit vii si strabatute de arcul electric al emotiei contagioase ce preschimba lumea. Visele copilariei prindeau realitate prima data pe scena, ulterior in lumea inconjuratoare. Templul artei a devenit viu si populat de personaje care traiau si se miscau natural in imaginar si real. „Fantastic!” mi-am zis si de atunci, viata mi-a oferit nenumarate surprize placute facandu-ma sa descopar cat de minunata este fiinta umana.
Prin urmare, sunt recunoscator tuturor celor care mi s-au alaturat in acest proiect ambitios si revolutionar al transpunerii unei piese scrise si regizate de acelasi autor. Ma opresc aici, dar nu inainte de a multumi tuturor celor care m-au felicitat pentru piesa pe care am pus-o in scena chiar in ziua mea de nastere!”
Ochii ii straluceau printre lacrimi. Lumina intensa evidentia fiecare cuta a fetei sale, cutate adanc de trecerea timpului. Mainile ii tremurau usor sub impactul emotiei. Actorul, regizorul, scriitorul si omul se intalnisera in acele clipe sub privirea unui public ce exista doar virtual, in mintea sa, dar trairea era ca si cum l-ar fi privit milioane de spectatori.
Zambi condescendent. Isi sterse fruntea transpirata. Mai privi inca o data sutele de scaune goale din sala. Cu un gest de ramas bun, parasi scena pasind pe scara laterala ce ducea in  culise. Camera continua sa capteze centrul scenei, cand, de undeva, din difuzoarele dispuse in interiorul salii, se auzi un fragment muzical, ale carui cuvinte se impleteau armonios cu tot ce fusese spus:
 „Destinul stie sa dezvaluie
Iubirea ascunsa in tine.
El stie sa-ti deschida inima
Ca lumina sa tasneasca din ea.

Cand totul pare distrus
Si zaci abandonat in intuneric,
Priveste doar adanc in tine
Si vei vedea rasarind iubirea.

Fiindca undeva in inima ta,
Arde nestinsa flacara iubirii.
Zambeste! Esti inca un copil
Ce zburda liber si nevinovat!

Chiar daca totul pare pierdut
Si esti abandonat si tradat,
Iubirea tot va continua sa arda
Puternic si luminos in inima ta!”

Camera video se opri surprinzand ultimul cadru, care ramase pe panoul de afisaj al acesteia. Luminile din sala se stinsera. Intunericul cuprinse intreaga incapere. Zgomotul aparatelor de climatizat se mai auzi cateva minute, dupa care disparu. Nimic nu se mai vedea in sala, insa undeva, pe culoarul principal, fata in fata cu scena, ecranul luminos al camerei continua sa straluceasca puternic infatisand decorurile intortocheate ale unei anonime suburbii americane.

Octavian Lupu
Bucuresti
06 iunie 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page