Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

GHEORGHE ANDREI NEAGU: „ARME SI LOPETI”

Dumitru ANGHEL

Romanul „Arme si lopeti”, (Editura Zedax, Focsani, 2010), aduna crampeie de viata pe un laitmotiv cazon, caruia scriitorul Gheorghe Andrei Neagu ii adauga diezi sentimentali cu modulatii tonale intre o literatura de porthart, pe o constanta a frustrarilor si a umilintelor unor intregi generatii de recruti, si o proza care pastreaza inca ceva din incrancenarea culmilor Vrancei si misterul nedezlegat al transhumantei mioritice, un modus vivendi local, traditional si cu un brand cu totul specific unei lumi invaluite in taine si legende, peste care timpul nu vrea sa treaca. Prozatorul ramane prins in chingile unei geografii sentimentale, de care nici nu incearca sa se elibereze decat pe notele discordante ale unui rasfat de patriotism local. Mimeaza abia voalat detasarea de specificul mioritic al prozei sale, dar revine obsesiv la aceleasi teme fundamentale, care i-au marcat o parte insemnata, esentiala din viata, din creatia sa literara, inca de la debutul sau publicistic din revista Ateneu, in anul 1965, cu o poezie.

Ambitios si hotarat sa se faca cunoscut, trece direct la marea literatura, atacand specia literara epica cea mai convingatoare si scrie romanul „Arme si lopeti”, experienta a lunilor de armata facuta pe Transfagarasan, cu o tentativa de aparitie in 1973, la Editura Albatros, dar care va vedea lumina tiparului abia in 1986, ca nuvela, „Spinarea de piatra a Fagarasului”, in volumul „Zece prozatori”, debut editorial. Gheorghe Andrei Neagu isi exerseaza condeiul scriind si publicand literatura de specialitate silvica, dar, mai ales, poezie si proza de sertar; este un fervent animator cultural in zona editorial-literara, iar izbanda sa de mare prestigiu este revista „Oglinda literara”, unde va publica, in foileton, romanul „Un securist de tranzitie”, inspirat de evenimentele din 1989, la Odobesti. Tot in foileton va publica si romanul „Tarantula”, in Revista V, o alta initiativa a sa, urmat de volumul „Templul iubirii”, la Editura Porto-Franco din Galati, intr-un tiraj de 10.000 de exemplare, si de volumul „Moartea sobolanului”, in 1997.

La propria editura, Zedax, publica in 2003, volumul colectiv „Al Evei trup de fum” si volumul liliputan „Crucea lui Andrei”, urmat in acelasi format de „Jurnalul american”, in 2004, si de volumul „Aesopicae”, in 2006, tip de literatura de sertar, ca si de volumul „Purtatorul de cruce”, in 2009, pentru care primeste Premiul pentru proza al Uniunii Scriitorilor, Filiala Bacau. In 2010, Gheorghe Andrei Neagu publica balada culta „Nunta neagra”. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania.

Romanul „Arme si lopeti”, tiparit intr-o prima editie in 1995, tot la Editura Zedax, este cartea in care prozatorul Gheorghe Andrei Neagu scrie o literatura de contrast, pe un portativ solo, cu ingrediente epice, pe care le nuanteaza sfidator prin nealiniere la tipare clasice si, in egala masura, la inovatii, la modern cu orice pret. Romanul sau se vrea un… nonroman, dintr-o orgolioasa neacceptare a regulilor consacrate, mai putin din considerente de inovatie epica, si propune indraznet, fara limite, fara culpabilizari de circumstanta, o alta formula, o altfel de structura, un altfel de flux narativ, printr-o insinuanta idee de exacerbare a banalului convertit in fapt de viata exceptional, dar si prin spolierea, prin lipsa de orizont a faptului decrepit, ca o alternanta intre important si derizoriu, a conditiei de excelenta primara, vegetativa.

Scenariul epic al romanului „Arme si lopeti” este axat pe doua secvente existential-umane, doua destine, doi tineri, un baiat si o fata, aflati la varsta cand nu prea stiu ce sa faca cu viata lor, intre idealuri fara perspectiva si fara prea multe sanse, si cu un sentiment acut de inutilitate si decizii ferme. Mitita si Dana incearca sa-si justifice existenta biologica marcata de un joc al hazardului social ostil, pe care parca nici nu-l intuiesc ca avand vreun rol in visele si sperantele lor. Si unul si celalalt vegeteaza, monoton si adeseori hazardat, intr-un joc al unui destin controlat sa nu aiba vreo finalitate fericita, de inceput de drum, de contraste usor repetabile si absurde…
Sunt destine paralele, in deriva, destine incerte, intre expectativa si nesiguranta, trist si banal, pe un derizoriu cenusiu, ca un antifrumos estetic, ca florile de mucigai argheziene.

De altfel, Gheorghe Andrei Neagu foloseste procedee oarecum atipice in creionarea personajelor sale, deoarece renunta la descriere sau naratiune pentru protretul fizic sau moral si recurge la structuri lingvistice lexicale cu valente tipologice definitorii. De pilda, sarjeaza cu un fel de neaosism pentru lumea satului romanesc de prin anii ’50-’60, din perioada asaltului politicii comuniste asupra stabilitatii traditionale rurale, cand taranul a fost fortat. Oprimat si umilit, ca sa renunte la pamantul, boii, plugul si grapa, simboluri ale libertatii si demnitatii sale, pentru a intra in asa-zisele intovarasiri agricole si apoi in G.A.C.-urile de trista amintire. Alteori, modifica registrul lexical al recrutilor, dominat de limbajul de lemn al sergentilor si caporalilor, cu vocabularul mai modern si agresiv al Danei, care se apropie, prin comportament, atitudine si personalitatea in clocot, de atitudinea nonconformista a adolescentilor din zilele noastre. Cu alte cuvinte, scriitorul isi nuanteaza stilistic lexicul, ca element definitoriu caracterologic, dupa specificul, dupa incadrarea socio-culturala a personajelor sale, a locului si a timpului desfasurarii faptelor, dupa arealul socio-uman pe care-l descrie.

Apasa insistent pe tuse de efect, ingroasa, recurge la efecte epatante, cu un vocabular, cu un limbaj neaos rural pentru categoria sociala reprezentativa, in ciuda unei simpatii abia stapanite, ironic respectuoase; il modifica gratios si usor ireverentios, cand o pune sa vorbeasca, sa gandeasca si sa se exprime pe Dana, personajul feminin plasat in avans pe coordonate de comportament, de atitudine si de reactie ale generatiei in blugi din zilele noastre; sarjeaza copios, ironic si cu intentia vadita de a plati niste polite celor care l-au facut partas la situatii incomode, de disconfort al comunicarii prin limba de lemn a cazarmii, cu stereotipiile arogante, rigide si ridicole ale caprarilor, ‘lentilor si ‘gealilor impopotonati cu aere de Mos Teaca: Aliniati in fata caporalilor, soldatii se antrenau:
„– Buna ziua, soldati!
– Sa traiti, tas’tan! Strigau scurt soldatii
– Mai tare!
– Sa traiti, tas’tan! (…tovarase capitan…)
– Buna ziua, soldati!
Sa traiti, tas’lent…, tas’lent’major…, tas’lent’colonel etc. etc. etc.” (pag. 41).

Romanul „Arme si lopeti” se constituie si-ntr-o fresca a obiceiurilor si traditiilor satului romanesc, cu pondere din zona Moldovei de Jos, din sudul de la granita cu Muntenia: Sa-ti fie bine, coane mire, ii spuneau copiii satului, dupa ce-si culegeau monedele aruncate prin praful drumului, sau din galeata cu apa, pe care i-o pusesera miresei in cale… (pag. 63); cu un intreg film al ceremonialului nuptial: In fruntea alaiului, doi tineri, alesi dintre prieteni sau rubedenii, duceau lumanarile mari, albe impodobite cu flori.
Dupa ei, venea mireasa condusa de-o parte si de alta de doi cavaleri de onoare... (ibid.). In descrierea amanuntita a nuntii, prozatorul este ispitit sa reconditioneze cliseul nuptial rural apeland din nou la vocabularul de coloratura locala: „Fa, auzi tu, nu vrei sa te joc?” (pag. 65), cu o usoara tenta de ironie pentru viata idilica de la tara si un umor riscand sa cada in desuetudine si decrepit: „Te-ai facut si tu barbat, muceo…” (pag. 66).
Pare mai degraba o alta forma de umor, cu alte nuantari, cantr-un delir al situatiilor grotesti sugerat de scrisoarea lui Mitita catre cei de acasa, cu naivitatile stilului epistolar cazon: „Aflati despre mine ca sunt sanatos, ceea ce sanatate va doresc si dumneavoastra…, pe care-l asezoneaza cu tactica si strategia racanilor de a mai obtine bani de la parinti: …pot sa va spun ca as avea nevoie de bani. Mi-am pierdut catarea de la arma, in timp ce faceam instructie pe campul de la Ghencea si trebuie sa dau cinci sute de lei” (pag. 72), desi nu-l poate pacali pe tatal, care facuse si el armata si cunostea probabil banalul truc al soldatilor, stratagema perpetuata de leatul din oastea romana: „Si-a pierdut catarea, in tarna mamei lui. Crede ca ma duce pe mine de nas cum vrea el si ca habar n-am ce-i aia o catare?” (ibid.).

„Arme si lopeti” este si un roman de dragoste, de dragoste nebuna, in care scenele erotice sunt descrise pe doua registre sentimentale opuse, ceva intre idila nevinovata, adolescentina si amor cu lumina aprinsa, condimentate cu libertati de vocabular, cenzurate pudic si cu o stangacie nedisimulata de mesaje vagi si o inclinatie spre joc si gratuitate: Barba crescuta, aspra, intepatoare, o-nfiora, iar trupul subjugat virilitatii soldatului o facu sa se-nclesteze deodata, sa geama prelung, ca-ntr-o descatusare, care in sfarsit venise s-o duca pe tarmurile de fericire cunoscute si tocmai de aceea ravnite (pag. 77).

Personajul principal, soldatul Mitita, se detaseaza insinuant, vizibil, perceptibil de ceilalti eroi ai cartii prin elementele de autobiografie ale scriitorului, desi exista o incercare de… protectie involuntara, instinctiva si putin stanjenitoare. Mitita are ceva din C.V.-ul autorului si din temperamentul acestuia, chiar cand este prezentat din perspectiva adolescentului, rebel, imprevizibil si nonconformist, asa cum s-a dovedit a fi Gheorghe Andrei Neagu pana la maturitatea, care i-a accentuat caracterul atipic al faptelor si actiunilor sale civice, politice, culturale…

Romanul „Arme si lopeti” sugereaza chiar din titlu intentia autorului de a oferi un tablou al cazarmilor ostirii romane, cu tot cortegiul lor de umilinte, de mizerii si de ticuri si inutilitati cazone, de la comportamentul absurd al gradatilor, sergentii si caporalii in criza de autoritate, pana la ifosele si suficienta ofiterilor inculti si tembeli, figuri sinistre de Mos Teaca traditionali, si pana la conditiile injositoare de minim confort, ordonat si in litera regulamentelor si ordinelor militare aflate sub semnul absurdului si al unei minime decente: Plutonul, cu bucile albe si goale, navali ca o avalansa prin usa usor deschisa a salii de dusuri ocupate in cea mai mare parte de cei dinaintea lor. Talpile goale se chirceau pe cimentul rece ca gheata, alunecand pe luciul facut de sapunul catorva generatii de nespalati… (pag. 91).

Gheorghe Andrei Neagu insista stilistic pe ridicolul si absurdul ordinelor si comenzilor militare, pe zambetul tamp si pe satisfactia imbecila a… ‘toa’sului Gradu’, o lume uneori frustranta, de cele mai multe ori resemnata in mecanisme prozaice si clisee grotesti: „Atentiuuuuneeee, incetati!” LingurIle se opreau in vazduh, mustele se plimbau indolente pe chipiul ofiterului pentru care nimeni nu mai misca. Apoi, dupa ce ofiterul privea satisfacut ridicolul situatiei, cand barbati in toata puterea cuvantului se supuneau fara ratiune unor ordine pur si simplu absurde, se dadea comanda: „Continuati!” Zgomotul (de farfurii din aluminiu si linguri…) incepea brusc, ca o avalansa oprita vremelnic… (pag. 91-92). Pagini intregi, antologice, de stupizenii, automatisme si diabolice metode de disciplinare si de invatare a soldatului cu greutatile vietii militare fac deliciul scriitorului mobilizat intru apararea patriei: „Dezechipaaaareeea! Iarasi batul de chibrit aprins, iarasi centurile aruncate, iarasi graba de a se termina odata si odata cosmarul. Si se gaseau suficiente motive sa se poata repeta jocul, pana cand satisfactia caporalului era deplina” (pag. 93).

Arta portretului la Gheorghe Andrei Neagu evita procedeul batatorit al descrierii fizice sau al nararii unor fapte, atitudini si comportamente iar nota definitorie fiind, cum spuneam mai sus, aluzia subtila, ironia si vorba in doi peri, muscatura perversa, ireverentioasa; o tehnica literara specific morometiana, de campie teleormaneana, un fel de arta disimularii logodita cu sarcasmul, satira si zgandareala moldoveanului pus pe saga: De cand isi cunoscuse femeia si de cand se insotise cu ea, o stia fara rod si-si mai risipe si samanta si pe alte ogoare. Iar ea stia lucrul acesta si-l ierta in tacere (pag. 100), cu referire la escapadele amoroase si in afara legilor scripturii propovaduite de sfintia sa, parintele Tache Teofanescu.

Exista in cartea lui Gheorghe Andrei Neagu si scurte secvente, povesti nostalgice cu iz de eroism si jertfe inutile, ale batranilor, care ajunsesera pana la Cotu’ Donului, Sevastopol si Stalingrad, intorsi din prizonierat si lagare in Siberia prin anii ’50, eliberati tarziu, cand familiile le facusera toate pomenile, si cand prieteni de la Rasarit faceau legea tatucului Stalin in Romania, care platea grele datorii de razboi, desi, dupa actul de la 23 august 1944, ar fi trebuit sa aiba statutul de invingator, nu de invins!?

Pagini insemnate sunt rezervate episoadelor „Transfagarasanului”, o alta epopee-simbol a construirii socialismului, santierele de munca patriotica, de fapt de munca fortata mascata de lozinci si hei-rup-uri demagogice, la care fusesera inhamati tinerii, elevii, studentii si militarii la ordin, la Salva-Viseu sau Bumbesti-Livezeni.

Spuneam la inceput ca secventa „Transfagarasanului” din perioada cazona a personajului principal Mitita fusese publicata, ca o nuvela, cu titlul Spinarea de piatra a Fagarasului, intr-un volum colectiv de proza, cand scriitorul Gheorghe Andrei Neagu batea la portile consacrarii literare si era incurajat sa se alinieze la idealurile si dezideratele unui proletcultism intarziat, din perioada de trista amintire gestionata de Al. Toma, pe un diapazon autorizat si cel putin surprinzator al lui Nicolae Manolescu: credeam ca reportajul literar a disparut de la Geo Bogza, cand iata-l aparut dupa un sfert de secol (pag. VII).

In realitate, ca si in scenariul narativ al scriitorului, experienta muncii brutale de pe santierul militar al „Transfagarasanului” este naucitoare pentru Mitita si camarazii sai, pe fondul Jocului de-a armata, cu valente rococo de Opereta, in care bravii sergenti si caporali sunt protagonistii desenati caricatural. Esential si semnificativ este relevant doar mitul folcloric al jertfei pentru creatie, iar locul si rolul mesterului Manole si-al Anei sunt luate de accidentul stupid al soldatului mort in urma detonarilor facute de artificieri in lupta cu stancile si de sinuciderea soldatului, care afla ca iubita lui s-a casatorit cu un alt flacau din sat. Arme si lopeti este romanul unei generatii in deriva sentimentala, sociala, de destin programat cenusiu, fara curcubeie de sperante, ca pe un peron din Gara de Nord cu pasageri, care nu stiu nici de unde vin si nici incotro se indreapta…
------------------------------
Dumitru ANGHEL
Bucuresti
5 mai 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page