Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

MUNTELE DIN VIS AL DOMNITEI NEAGA

Elena BUICA

M-am aplecat sa scriu cateva impresii despre poeziile Domnitei Neaga adunate in volumul „Muntele din vis” aparut la Editura Singur, Targoviste, 2013, din mai multe motive: mai intai, pentru ca lectura acestui volum creeaza o rara delectare spirituala, te cucereste de la prima pagina relevand o autentica inzestrare si o pregnanta originalitate in arta de a-si transpune sufletul in cuvinte. Mai apoi, cunoscand-o personal pe autoare, m-a atras firea sa delicata, omul cald care a crescut in campia mea teleormaneana: „frumos si drept si tandru si timid” (Ploaie calda).

Nu pe ultimul plan, acest indemn s-a datorat si faptului ca a dat viata acestui volum alcatuit din poezii publicate in revista de cultura „Observatorul" din Toronto, revista cu care am multe legaturi de suflet. Preferinta poetei Domnita Neaga, traitoare in Rosiorii de Vede ai Teleormanului, pentru a publica constant la o astfel de revista aflata la o distanta de aproape 8.000 km, este  remarcabila.

Registrul tematic al poeziilor sale e alcatuit din multiple si eterne probleme si intrebari ale universului nostru interior si cel al lumii inconjuratoare, dovada a inzestrarii sale cu vocatia complexitatii. Toata gama de stari afective se regaseste in aceste poeme, magistral surprinsa de starea eului poetic: melancolia, spaima, ardoarea, solitudinea, patosul, bucuria, durerea, cautarea, tristetea, nemultumirea... Tema preferata este iubirea, daruirea totala, caci numai ea, iubirea, “E prilej de preaplina/ Lumina…” (Numai credinta)

Creatia poetica este cea a esentelor izvorate din intreaga fiinta a poetei: “Un nu stiu ce s-a furisat in leagan/ Purtandu-ma-ntre ceruri si pamant/ Si mi-a pecetluit vremelnicia/ Cu arderea-ntruparii in cuvant” (Ca o povara) Poeziile sale sunt ca o inaltare a fiintei, sunt trairi in frumusetea si in truda cuvantului scris: “Din ierburi salbatice si culori/ Am impletit cununi de apa vie/ Punand pe frunte si la cingatori/ Cuvintelor parfum de iasomie.// Bolovanisul l-am greblat in gand/ C-o mangaiere dusa la ispita,/ Am pregatit ogorul cultivand/ Franturi de dor din viata netraita.// Pe seceta cu lacrimi le-am sadit,/ Sudoarea fruntii le-a udat pe toate,/ Suav buchet de flori mereu calit/ Sa-nfrunte vremurile, de se poate…” (Truda)

Poezia a devenit o armura trainica impotriva vicisitudinilor vietii: “In traista: un fluer, o pita si vin…/ Eu deapan fuiorul din raze de luna/ Si trec neatinsa de nicio furtuna,/ Ca prea multi sunt norii ce varsa venin…” (Subtire trecere) Creatia sa poetica rezoneaza cu lumea inconjuratoare, simti pulsul Vietii si al Universului. Dezvaluie ganduri si taceri care scapara intrebari ramase fara raspuns, ori concluzii dureroase: “Cand nopti de dor se duc topite/ Luand vazduhul pe copite,/ Cu stralucirea lor rotunda// Ca fulgerarea din secunda// Cand sufletul plecat in sus/ Cu insemnari luate-nseama/ Din cand in cand, cu-aceeasi teama,// Cand soarele-n nehotarare/ Trece mereu ca o tarare/ Pe bolta cerului ce are/ Si coborare si-naltare…// Atunci intreb: “Cine m-anina,/ Firava sfoara de lumina,/ La oistea din Carul Mare,/ Pereche Stelei Calatoare?” (Steaua calatoare)

Iubirea intra si ea in rezonanta cu intreg Universul: “Prin aerul de zgura, cu straluciri stelare,/ Doi ingeri duc pe aripi zapada unui vis,/ Inchisa cu credinta in amfore de aur/ Spre doua constelatii din Marele Abis…” (Constelatii) In poezia de dragoste intalnim toate trairile pe care le poate atinge un cuplu: dragoste, afectivitate, inocenta, ardoare, indiferenta, singuratate, instrainare, dor, patima, cautare, chemari, taceri, minciuni... “Eram inflorire, eram rasarit,/ Si taina, si muguri, si vechi nestemate,/ Sculptura in sare, nadir si zenit, /Fantani de esente, cu sete vanate” (O floare de mar)

Intreaga sfera afectiva a poetei se concentreaza liric in versuri dominate de sensibilitate si candoare in care poti deslusi o fire retrasa, invaluita in pudoare, cu o timiditate parca ascunsa sub valuri. “Am ars discret, jaratec domolit,/ Ne-am spus minciuni si ne-am ghicit in palma,/ Taceri ocrotitoare ne-au vegheat/ Din frescele de-o maretie calma” (Hanul) Peste ani, poeta isi traieste viata sub semnul intaiului legamant de iubire, de o feminitate si candoare dezarmante. Desi primii fiori ai iubirii s-au petrecut cu ani in urma, poezia respira prospetime, caci focul inimii nu s-a stins si cu glasu-i cald, poeta murmura: “Tu vii spre mine-n luntre de hermina,/ Misterios ca noaptea de apoi,/ Intram cu teama-n visul de lumina/ Ce ne-a hranit candva pe amandoi”.(Focul)

Poeta cauta cu sufletul imaculat acel ceva in iubire care scapa oricarei ratiuni, cauta absolutul. Dar fermecatoarea lume a iubirii, vazuta de poeta ca un munte vrajit, asa cum numai in vis se arata, este in acelasi timp si capricioasa. Pentru ca nu e posibil ca gandurile sa se intrupeze exact asa cum le zamislim, Domnita Neaga, ca oricare poet, simte ca uneori este invaluita in umbra tristetii, in neliniste, teama, dezamagire. Apare ca dintr-un colt de umbra cate o durere surda sau numai amortita de prea multa asteptare, chiar si atunci cand lucrurile par ca merg bine. “Cand cerul cu gust de matase/ Albastru ca-n ziua dintai/ In sufletul lui ne-aspirase,/ Tu n-ai mai putut sa ramai…// De-atunci nu mai stiu unde duce/ Cararea pe care-am pornit…/ Povara iubirii e-o cruce/ Din cel mai serafic granit” (Povara). Ca si multe alte metafore, cea a poverii unei cruci construita dintr-un granit serafic pune in lumina o fina intuitie artistica si un gust sigur si rafinat.

In poeziile sale, autoarea surprinde contrastele din care este plamadita iubirea, adesea amintind de un destin neindurator. “Iubirea noastra s-a pierdut candva/ Tot colindand limanuri neumblate,/ I-aud bataia ca o apa grea/ In turnul gros cu ziduri de cetate” (Ramuri risipite) “Ne vom asterne, pete de lumina,/ Pe tina neincrederii in noi,/ Vom sta la masa singuri amandoi - / Cani de pamant cu flacara divina” (Cani de lut).
“Prea multe ierni/ Pentru o singura vara,/ Prea multe minciuni/ Pentru o singura seara,/ Prea des intram in iubire/ Mai mult singuri si in nestire,/ Iar ceasul ca o ironie,/ Pesemne,/ Suna intotdeauna/ Cu un sfert de timp/ Mai devreme… (Ironie).

Alteori, poeta simte infrigurarea umbland prin labirintul singuratatii. “Vor trece primaveri si multe toamne/ Pe sub colindul meu din labirint/ In asteptarea printului Albastru/ Pe calu-i cu capestre de argint”. (Prins in labirint) Poeta da dovada de mult bun simt in logodirea cuvintelor in imagini incarcate de prospetime. In fata dusmanilor ca niste haite de lupi care vor s-o sfasie, se roaga smerit: “Da-mi, Doamne, din puterea Ta divina/ Faramitura ce ma va salva/ De foamea haitei! Nu sunt eu de vina,/ Ca ei sunt lupi, iar eu sunt alceva.” (Noaptea din noi)

Dar poeta nu insista asupra aspectelor aflate in umbra vietii, le priveste cu intelepciune, cu calm si speranta, ia viata asa cum este si tot la poezie recurge pentru a-i aduce tamaduirea sufletului, ca o vindecare de sine: ”Mai joc roata lumii, norocul sa-l intorc/ In cuibul intre stele pustiu si-atat de-nalt”. (La cumpana de veacuri)

Adesea, versurile sale sunt o adevarata rostogolire de tandrete, chiar si atunci cand umbra, nelinistea, tacerea ii apasa sufletul: “Ca m-ai uitat sau ca iti este bine…/ O veste vreau, iubire, de la tine” (Campia cu maci). Referitor la arta sa poetica, remarcam ca in urma unei experiente intelectuale si a unei bogate creatii artistice, poeta se afla in perioada de maturitate spirituala si a expresiei poetice care si-au pus o puternica amprenta lirica pe creatia sa.

Poeziile sale sunt confesiuni prin rememorare. Chiar daca se nasc din propriile trairi, ele depasesc caracterul personal, caci in ele ne regasim fiecare din noi. In versurile in care Domnita Neaga rememoreaza clipele cand a ars pe rugul iubirii, asemenea ei, cuprinsi de fiorul celei dintai iubiri, fiecare am simtit ca: “Pamantu-ntreg se invartea vrajit,/ Un disc imens cu muzica stelara,/ Tot universul conspira tacut/ La visul de iubire planetara....” (Flori de camp) E o lege a firii sa ne fie dor sa poposim in trairile frumoase ale unei iubiri plenare pe care le tinem ascunse in causul inimii si dorim sa le ferim de cenusa uitarii.

Poezia ei se rosteste in taina. Poeta intra in templul aducerilor-aminte pe varful picioarelor. In tablourile-icoana dedicate parintilor: “Ursul alb” si “Ploaie calda”, le imbraca chipurile in soapte vii, la care rezonezi cu profunda induiosare. Sunt soapte care te ridica din amortire. Mamei i se adreseaza cu voce tremurand suav: “Esti ploaia calda peste flori suave,/ O adiere-n iarba din campii,/ Lumina verii navalind in lunca/ Prin cantecul de ciocarlii.// Esti anotimpul ce-a crescut in mine/ Frumos si drept si tandu si timid,/ Esenta tare din paduri de dafini/ Si maretia mandrului molid.// Iti sarut tampla, zana mea cea buna,/ Din cartea fermecata cu povesti…/ Potir de crin e sufletul tau, mama,/ Ivit in dimineti dumnezeiesti.” (Ploaie calda)

In poezia sa, natura imbraca haina frumusetii campiei de care se simte legata prin nastere, florile sunt cele ale campului din care face parte insasi poeta, iar puritatea si frumusetea florilor de cais sau cires par ca aduc miresme din adancul fiinitei sale. Maniera clasica a versurilor confera o prospetime aparte, farmec si muzicalitate. Versurile devin un cantec sublim, rasuna ca o melodie calda, suava, lina, care patrunde in fiecare fibra a inimii. Poeta isi exerseaza condeiul uneori si in versuri libere fara sa se indeparteze de canoanele fiorului poetic. Expresii originale, intr-un stil elevat, concis, nuantat, iau forme in functie de propriile trairi si precepte.

Creatia sa poetica, „Suav buchet de flori mereu calit/ Sa-nfrunte vremurile, de se poate…” (Truda), desigur va infrunta vremurile si toate exigente critice, pentru ca e mirifica. Se desfasoara ca un spectacol al inteligentei, lumineaza, creeaza o stare de linistite, de calm, de odihna stenica si de smerenie, e o rostire de tandrete care nu suporta bariere, e un fel de terapie de care pururea avem nevoie si o cautam cu sete.

Domnita Neaga, artizana a gandurilor cioplite in versuri cu candoare si decenta, tinand candela aprinsa, se roaga pentru pastrarea puritatii spirituale, gingasie, delicatete, iubire casta si pentru a se tine departe de vulgaritatea multor poezii actuale, dorinte, adevarate comori adunate ca-ntr-o livada de caisi infloriti. “E casta vremea care trece/ Pe rana ochilor inchisi,/ Dar, Doamne, nu lasa pe nimeni/ Sa-mi ia livada de caisi” (Livada de caisi). Poeziile sale, incarcate de candoare si delicatete, adevarate scanteieri ce ne incalzesc viata, o aseaza pe poeta Domnita Neaga in galeria feminitatii poetelor Otilia Cazimir, Magda Isanos, sau Elena Farago, de care ni se face atata dor cateodata.  
------------------------------
Elena BUICA
Pickering, Toronto, Canada
5 mai 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page