Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Despre verticalitatea intelectualilor

Andrei Marga

Societatile avansate isi datoreaza succesul, in buna masura, rolului jucat de oameni inventivi, care le-au asigurat modernizarea tehnologiei, democratizarea institutiilor si creatia culturala.
O parte au fost numititi, in Europa Centrala si Rasariteana, cu un termen nu tocmai precis, "intelectualii". Pe acestia, intr-o memorabila conferinta, Bronislaw Gyeremek ii caracteriza, oarecum incurajator, drept "aceia care se dedica celorlalti" printr-o verticalitate pilduitoare.
Istoria regiunii in care traim a confirmat mereu ca verticalitatea cetatenilor in stare sa dea tonul poate pune in miscare societati intregi. Ea nu se intalneste, insa, totdeauna. Acolo unde intelectualii cauta doar sa obtina beneficii (sinecuri, functii, titluri, alte favoruri) insasi viata culturala este anesteziata, personalitatile se descompun si intra la remorca altora. Unde intelectualii intretin sensibilitatea fata de neajunsuri, exigenta si preocuparea schimbarii, ei contribuie la propasirea societatii si capata profil.

Reflectii asupra verticalitatii pot starni diverse experiente din jurul nostru. La tot pasul se deschid intrebari. Nu ar fi fost cazul, de pilda, sa se formuleze o opinie vazand ca punctul de plecare al diagnozei dupa care s-a intrat in "societatea minciunii (Lügengesellschaft)", data de contemporanisti germani, a fost analiza facuta de un cunoscut psihiatru roman? Nu ar fi trebuit sa se reactioneze la declaratia liderului bulgar, dupa care vecinii de la sudul Dunarii ar avea o criza mai putin semnificativa decat cea din Romania, unde pana si fosti demnitari cauta sa obtina cetatenia altor state? Nu ar fi de asteptat ca perpetuarea saraciei pe scara cea mai mare in Europa, in epoca enormelor capacitati de producere, sa fie pusa in discutie? Nu s-ar cuveni ca degradarea larg observata a institutiilor si scaderea perceptibila a nivelului profesional sa devina teme?

Confuzia valorilor este insa atat de intrata in viata actuala de la noi, incat vezi la tot pasul impostura. In fapt, s-a constituit o multime de Dinu Paturica ajunsi decidenti, dar inapti de o analiza serioasa. Li se adauga numerosi sefi la fel de inculti precum activistii politici ai anilor cincizeci, doar ceva mai rapaci. Le tin isonul coterii de aparatori ai "corectitudinii politice (political correctness)" cu ochiul la plata din partea unei organizatii, a unui "program" sau pur si simplu din partea mai marilor zilei. Stendhal spunea ca este primejdios cand nepregatitii ajung sa decida, Thomas Mann ca Germania si-a datorat catastrofa din anii treizeci ascensiunii "celor mai slabi (die Untersten)", Constantin Brancusi arata ca "<disteptii> produc camelota", adica "marfa proasta".

Sunt insa consecinte mai grave ale acestor carente. Se lovesc direct oameni si promisiuni. Un exemplu il constituie ceea ce s-a petrecut in saptamanile trecute, cand cel invitat sa devina candidat la postul de primar general al Capitalei - nu altul decat simbolul, la un moment dat, al luptei pentru libertati cetatenesti din tara, care, dupa unii, nu a ramas consecvent de a lungul anilor - a fost supus unui atac concertat si fortat sa renunte.

Nu examinarea unui cetatean este alarmanta, caci oricine intra in roluri publice trebuie sa se astepte la asa ceva, ci felul in care s-a fortat aceasta renuntare. Bunaoara, nu s-a discutat vreo clipa ce propune candidatul potentialilor alegatori sau ce proiect are pentru urbe. S-a discutat numai biografia sa de acum peste douazeci de ani. Din nou a fost evident ca la noi sofismul ad hominem (a ataca persoana spre a discredita ideile cuiva) este hrana multor "intelectuali". Oricat ai cauta, nu gasesti o tara comparabila in care acest sofism vulgar sa aiba in zilele noastre atata trecere! De la Aristotel stim ca sofismul ad hominem nu dovedeste nimic. La noi este socotit gandire si se apeleaza astazi copios la acest sofism pentru ca mai asigura marginalizarea oamenilor de valoare, prin afectarea imaginii lor, si ascensiunea, pe locurile eliberate, a unor carieristi.

Apoi, un alt procedeu, la fel de abuziv: atunci cand se discuta biografia cuiva, aproape nimeni nu stabileste cu precizie faptele. Se pun in circulatie zvonuri, se inchipuie fapte, care nu se mai verifica, si se umplu site-urile cu minciuni. Chiar in institutii ale statului roman actual se falsifica documente, se confectioneaza "probe" si se pun in functiune delatori (numiti cam elegant "denuntatori"), care apoi se lafaie in prezidii ce dau rezolutii cu erori elementare de logica. Nu se mai face distinctie intre vorbe si fapte si se deriva realitati din simplele peroratii ale cuiva. Nu numai ca ideile unui om care candideaza, proiectul lui, nu conteaza, dar se lucreaza, de fapt, la macularea persoanei cu orice chip. In acest fel, se sugereaza ca toti sunt o apa si un pamant. Deviza "nimeni nu este mai presus de lege" se ia mai nou in intelesul ca fiecare este murdar, incat chestiunea este sa-i descoperi pacatele, iar daca nu are, sa le inventezi, caci nu se poate sa nu le aiba!

Dar daca sofismul ad hominem este atat de frecventat, se pune intrebarea: cine sunt cei care discuta biografia persoanei cand este vorba de ideile acesteia? Cine il foloseste? Cine sunt "moralistii"? Aici ne intampina un alt procedeu ce merita subliniat. Asa cum se vede din nou, pe cazul pe care il avem in fata, este vorba de persoane care profita din plin de debusolarea institutiilor si vand orice, de insi care nu au realizat ceva in afara delatiunii, socotita la noi, in mod fals, libertate de opinie si justitie solitara, si de tot felul de interesati ca nu cumva altii sa reuseasca. Impreuna, acestia intretin atmosfera din jurul unor oameni care ar putea cel putin sa spuna lucrurilor pe nume, in mod responsabil.

Reflectia asupra verticalitatii intelectualilor ti-o poate accentua, printre lecturi, cea a cartii lui Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita romaneasca intre 1930 si 1950 (Humanitas, Bucuresti, 2011). Mi s-a parut la fel de elocventa astazi.

Autorul observa ca in Romania perioadei cercetate s-au succedat sapte regimuri: democratia relativa de pana in 1937, dictatura regala din 1938, statul national-legionar din 1940-41, dictatura antonesciana din 1941-44, scurta democratizare din 1945, guvernarea comunizanta din 1945-47, regimul comunist ulterior. Desi istoria complicata explica multe, cartea pune in lumina raspunderea individuala a intelectualilor. Lucian Boia isi propune, de altfel, "sa testeze comportamentele [tocmai] in asemenea cursa presarata cu obstacole" (p.8). Premisa neandoielnic corecta, caci, in fond, valoarea morala a persoanei se poate stabili abia atunci cand a avut in fata alternative si riscuri, nu cand totul a fost hotarat de altii. De aceea, scrie Lucian Boia, "fiecare intelectual a avut propriul profil si propria poveste" (p.342). Pentru perioada 1930-1950, el face aceasta constatare generala: "Am intalnit, de a lungul periplului nostru, si intelectuali consecventi in apararea unor valori si idealuri. Unii si-au platit scump consecventa. <Adaptabilii> sunt insa o specie mai numeroasa (s-a vazut si sub Carol al II-lea, si sub Antonescu si sub comunisti; sunt semne ca s-ar fi vazut mai bine si sub legionari, daca timpul nu ar fi fost atat de scurt)" (p.342).

Reflexul cel mai raspandit printre intelectualii autohtoni a fost, din nefericire, ne spune istoricul, "adaptarea". Prea putini si-au exprimat raspicat opiniile, presupunand ca le-au avut. Putini au facut tema din necazurile oamenilor, cand, de exemplu, chiar analize britanice dadeau tara, la sfarsitul anilor treizeci, ca exemplu de delasare. Si mai putini s-au angajat pentru interesul public. Rareori s-au uitat la ceea ce fac intelectualii altor tari. Prea multi au ramas egoisti si incapabili de solidarizare in cauze ale vietii celor din jur. Deja Seton-Watson (Eastern Europe beetwen the wars. 1914-1941, Cambridge University Press, 1945) observa, de altfel, preocuparea varfurilor culturale ale vremii nu de a lichida saracia si abuzurile din societate, ci de a intra in gratiile stapanilor. Prea putin s-a asumat realitatea cu gandire proprie elaborata si raspundere aferenta.

Cartea lui Lucian Boia ofera tabloul viu al intelectualilor aflati in cautarea solutiei in imprejurarile timpului. Unii au ramas fideli convingerilor democratice - Grigore T. Popa, Emil Hatieganu, Anton Dumitriu, Liviu Rebreanu ies din paginile cartii drept intelectualii cei mai verticali si mai consecventi cu ei insisi. In schimb, "Constantin Daicoviciu a avut ca nimeni altul abilitatea de a trece dintr-un regim in altul" (p.161), iar George Calinescu nu a ezitat sa-i atace pe cei deja pusi in lanturi, precum Iuliu Maniu si alti opozanti la comunizare (p.260-261). De altfel, Constantin Radulescu-Motru, la o varsta venerabila, observa cu amaraciune ca adaptarea la politica zilei a devenit „pavaza impotriva nedreptatilor de care puteam fi lovit" (p.277). Unii au crezut ca adaptarea ii salveaza. Florian Stefanescu-Goanga, de exemplu, l-a urmat pe Gheorghe Tatarascu in toate tribulatiile lui (cu dictatura carlista si comunizarea incipienta de dupa 1945), pentru ca sa sfarseasca lovit din greu.

Sunt multe comportamente evocate in cartea lui Lucian Boia, care pun pe ganduri. Dar intrebarea mai presanta este „cum se sta in anii nostri?".
Oricum s-ar suci indicatorii si oricat de relativizate ar fi opticile, nu se va putea ocoli adevarul ca Romania a intrat, din jurul lui 2009, pe cursul unei politici economice eronate, de care s-a legat desfigurarea democratiei abia renascute, pentru a pasi in cea mai grava criza a istoriei ei moderne. O criza eminamente indigena, ramificata, adica financiara, economica, de lideri calificati, de capacitate de administrare, de motivatie, de creatie, ce se observa si astazi. Cum se manifesta intelectualii in fata noii curse presarate cu obstacole? Sa raspundem ramanand la reperele excelentei carti a lui Lucian Boia, dar sa privim lucid ceea ce se petrece.

In Capcanele istoriei. Elita romaneasca intre 1930 si 1950, Lucian Boia aduce la un moment dat informatia stupefianta ca obligarea profesorilor universitari de varf la pensionare la 65 de ani nu este inovatia Legii educatiei adoptate in Romania in 2011, lege aflata inca in vigoare. Este chiar legea adoptata de legionari in 1940 si aplicata spre a elimina adversari politici. Atunci, „dintr-o lovitura, universitatea romaneasca s-a eliberat de cei mai celebri reprezentanti ai sai" (p.170). Au fost scosi imediat din universitati Nicolae Iorga, Radulescu-Motru, P.P. Negulescu, Dimitrie Pompeiu, Emil Racovita si multi altii.

Personal, eram incredintat ca inspiratia pentru legea educatiei din 2011 venea direct din deciziile lui Mussolini (evocate in scrierile lui Max Gallo sau Salvatore Lupo, la care m-am referit in Andrei Marga, Romania actuala. Diagnoza, Eikon, Cluj-Napoca, 2011, pp.164-167). Dar, oricare a fost sursa nemijlocita de inspiratie, faptele erau limpezi. In 1940, o mana de exaltati violenti, in 2011 o alta mana, de obsedati de parvenire, au pus in miscare mecanismul eliminarii universitarilor care aveau alte optiuni politice decat regimul. Nemijlocit, si exaltatii si obsedatii voiau locurile si functiile acelor intelectuali, fara sa-i poata concura profesional si civic. Este adevarat, dictatorul italian a eliminat peste o suta de profesori universitari, legionarii au lovit ceva mai larg, iar obsedatii din 2011 au batut orice record, eliminand, dupa unele date, peste o mie de universitari. Ca sa intregesc tabloul, as aminti ca Hitler, dupa preluarea puterii, a numit un veterinar in fruntea universitatii din Berlin si ca ministru un sters director de scoala, pe care i-a instrumentat pentru a scoate din roluri varfuri intelectuale care nu-l agreau.
Revenind la legea din 2011, se pune intrebarea daca a iesit ceva bun din prevederea amintita? A iesit o irosire incomensurabila de energii si competente importante pentru orice tara si o prabusire vizibila si astazi in banalitate si nerelevanta a universitatilor, urmata deseori de ocuparea locurilor de catre persoane bune de altceva. Nici rapoartele pline de autoflatari sau ceremoniile cam ridicole, nici chiar atribuirea abundenta de doctorate fara realizari si de doctorate honoris causa lipsite de acoperire din anii recenti, nu mai pot masca efectele nefaste.
Au reactionat, insa, intelectualii? Lucian Boia spune ca acestia au „abilitatea de a gasi de fiecare data argumente potrivite pentru a se justifica" (p.342). Pentru trecut poate ca este valabil, doar ca, intre timp, odata cu judecarea in tribunalele postbelice a crimelor comise sub dictaturi, unele argumente si-au pierdut valoarea. Argumentul, adesea invocat, „asa a trebuit sa fac" nu mai este acceptat de cetatenii maturi.

Sa luam in seama situatia de fapt. In 2011, cand se discuta cu parlamentari din arcul guvernamental de atunci sau cu responsabili academici, erai uimit cat de raspandite erau, pe de o parte, considerarea drept „tampenii" a deciziilor guvernului de la acea ora si, pe de alta parte, votarea docila a „tampeniilor", respectiv punerea lor fara ezitare in aplicare de catre unii care, formal, blestemau. Justificarea invocata era ca „partidul obliga" sau „asa s-a decis" sau „asta-i situatia". Este astazi altfel?

Nu sunt semne bune, daca luam act de conformismul care s-a asternut ca o plaga intr-o societate plina de necazuri. Se poate insa constata ca anonimizarea raspunderii, sub care se ascunde mereu oportunismul, sau transferarea imaginara a raspunderii de catre cel care voteaza sau executa „tampeniile" - o astfel de „justificare", asadar, a fost infirmata deja de completul de judecata de la Nürnberg (1946) si de cele care au urmat. Fiecare persoana trebuie sa raspunda pana la urma in fata justitiei, sau macar a propriei constiinte, pentru ceea ce a facut sau nu a facut la timp. Altfel, succesorii servantilor regimurilor de trista amintire inunda viata publica cu docilitatea lor, gata sa aplaude orice abuz.

Ceea ce a lipsit in mod evident „adaptabililor" inregistrati de Lucian Boia a fost convingerea ca exista valori (libertate individuala, justitie, dreptate sociala, raspundere personala etc.). Aceia stiau, desigur, ca pe lume sunt si aceste valori, dar, in sinea lor, le considerau bune pentru altii sau pentru alte vremuri. Consecintele nu au intarziat sa apara. Romania nu a mai putut reveni la democratie decat tarziu, iar ceea ce s-a cucerit in decembrie 1989 si anii ce au urmat este periclitat cu sarg, cu scurte intermitente, de prin 2009 incoace.

Cum se va putea extinde convingerea valorilor si devotiunea pentru adevarul ca „intelectual este cel care se dedica celorlalti"? Aceasta intrebare a redevenit acuta si dificila. Acuta pentru ca Romania nu are cum iesi din crizele ei fara verticalitatea intelectualilor. Dificila, pentru ca - dincoace de manunchiul concetatenilor consecventi cu valori si cu ei insisi - este latita cohorta parvenitilor, a activistilor senilizati de incultura, a celor care portretizeaza plini de ifose conducatorii, fara sa vada suferintele condusilor, a cautatorilor de avantaje indiferent pe seama cui. Se stie dintotdeauna ca pe scena deciziilor vin, in mod firesc, noi si noi oameni. Nu ar trebui intrebat oare daca vin oameni cu merite, capabili sa-si asume raspunderi, si nu sfertocalificati, descurcareti pe umerii rudelor si ai aranjamentelor oculte, pe care istoria ii lasa pana la urma pe drum?

Intrebarea se largeste inevitabil. Nu ar fi cazul sa se dea curs acelor valori simple - sinceritatea, cinstea, devotiunea pentru cauze publice, respectul performantei, meritocratia - profund dispretuite in Romania de astazi, pe care, asa cum s-a vazut si de aceasta data, cei atacati abia apuca sa le numeasca? Nu cumva tocmai teama de lumina ce s-ar proiecta asupra profitorilor actualei confuzii din societate explica ceea ce s-a petrecut? Nu cumva s-a instalat un primitivism care face ca prea multi „intelectuali" sa lupte mai mult pentru capatuiala, decat pentru performante propriu-zise? Nu cumva placerea lovirii este mai cautata de unii decat bucuria creatiei proprii? Nu cumva, in confuzia organizata a valorilor, se ajunge prea frecvent ca neispravitii sa-i loveasca pe cei care au facut ceva?

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page