Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

ANDREEA (PARTEA INTÂIA)

Ligia-Gabriela JANIK


Andreea privea zambind perechea din fata ei.
- Vreau sa dansez, spuse barbatul in varsta.
- Danseaza,  raspunse femeia de langa el cu voce neincrezatoare.
- Da, dar cu tine vreau!

Andreea privea absenta spre fereastra din spatele domnului Rothe. Acesta ii era un pacient foarte drag, iar sotia acestuia il vizita de doua - trei ori pe saptamana. Ambii erau trecuti de saptezeci de ani, iar domnul Rothe, din cauza diagnosticului pus de medici, era nevoit sa locuiasca la azil.

Andreea zambi la auzul vocii barbatului din caruciorul cu rotile. „Da, dar cu tine !”, ii rasuna in urechi vocea lui. Gandurile incepura sa zburde prin camarile sufletului ei, auzind tot mai incet conversatia celor doi. Privea spre fereastra mare si luminoasa care se afla in spatele pacientului. Chiar daca era luna februarie, soarele transmitea caldura si razele puternice inundau incaperea. Oare, voi apuca si eu ziua in care sa mi se spuna la batranete: „ da, dar cu tine...”!?

Era de mai bine de douazecisi cinci de ani casatorita. Venise intr-un loc strain, necunoscut, lasandu-se cu incredere pe bratul barbatului pe care il iubea si alaturi de care isi intemeiase o familie. A renuntat la tot pentru a-l urma, necunoscand povarnisurile vietii, dar simtea ca odata pornita pe acest drum, nu va mai putea da inpoi, deoarece pentru ea nu este cale de intoarcere din drumul casniciei. Deseori isi amintea de cuvintele mamei sale: „Draga mea, casnicia este precum autostrada. Un drum cu sens unic si de aceea niciodata sa nu dai inapoi”. Niciodata? Tresari la gandul acesta.

Invatase de mica sa accepte viata cu bune si rele, fiind constienta ca aceasta trebuie urmata asa cum a fost trasata de catre destin. Stia ca va trebui sa lupte pentru mentinerea armoniei si a echilibrului ei sufletesc, dar totodata si pentru armonia familiei. Privea prin geamul luminos la fulgii jucausi in bataia razelor de soare, ca apoi,obositi, acestia sa se astearna pe caldaramul inghetat. Parasise de multi ani satul natal, dar in sufletul ei niciodata nu renuntase la el. Facea ce facea si gandurile tot intr-acolo i se indreptau, ca-nspre o icoana sfanta. Si cum sa nu fie, cand amintirea leaganulului copilariei sale era cea mai sfanta icoana, cum ii placea deseori sa o numeasca?

Niciodata nu se acomodase in orasul acesta imens unde oamenii, tot mai grabiti, parca vorbeau cu totul o alta limba. Doar de dragul familiei, isi ascundea zbuciumul sufletesc si dorul nestapanit de padurile racoroase care inconjurau meleagurile natale. „As fi egoista, gandi ea, sa renunt la acest oras cu furnicarul de locuitori si sa ma retrag in linistea rustica de acasa doar de dragul meu”. Nu-si permitea sa indeparteze copiii de mediul in care au crescut, doar pentru ca dincolo, coloritul viu al ierbii parea mai verde, cerul mai senin, vaile, dealurile si muntii care inconjurau regiunea, erau mai prieteni decat prietenii de la oras.

Nu zic, si aici erau campii manoase, dealuri, paduri si izvoare cu ape cristaline, dar parca nu erau ca cele din satul ei natal. Uneori, in drum spre serviciu, oprea masina pe malul fluviului de langa orasul X, trimitand celor de acasa bezele in varful degetelor. Alteori, zburdalnica intra cu picioarele in apa, neluand in seama privirile iscoditoare ale orasenilor. Dorul de casa o coplesea insa cel mai mult la sarbatori. Astfel, isi faurise un fel de trai numai de ea stiut. Cu sufletul era acasa, iar fizic, era prezenta aici, printre oameni dragi. Adora acele frumuseti virgine dupa care tanjea atat de mult, dar din pacate, erau prea departe. Acolo era „acasa”, dar aici avea familia pe care o iubea si la care nici in ruptul capului nu ar fi putut sa renunte. Astfel a ajuns sa traiasca in doua lumi diferite.

Privea tacuta, ganditoare... „Oare, cand s-a produs ruptura?” Tresari surprinsa. „A existat vreodata cu adevarat? Ruptura? Am lasat sa se destrame o relatie pe care ma bazam?” Intrebari peste intrebari... „Voi afla vreodata raspuns la ele?” ...Si cu aceste ganduri, fusese trezita de aceeasi muzica, care se raspandea in surdina in sala de mese a azilului, cand tocmai s-a anuntat ca vizita domnului Rothe a luat sfarsit si trebuia sa fie insotit in camera lui. Nu aveau voie sa isi lase pacientii nesupravegheati cand primeau vizite si de aceea erau nevoiti sa ii insoteasca. La unii pacienti veneau rudele, la altii, copiii sau fostii colegi si prieteni. Dar existau si pacienti care, desi aveau copiii sau rudenii, erau dati uitarii. Era unul pe care il iubea foarte mult si de care i se facea mila. Domnul Witschel ai carui copiii nu-l mai vizitase de ani de zile, de parca uitasera de existenta lui.

Noi, personalul medical, suntem copiii lor, spunea deseori Andreea. Noi suntem mai mult decat familiile lor. Petrecem intre opt si zece ore zilnic cu ei. Noi le ascultam necazurile, ii hranim, ii ingrijim. Uneori se comporta de parca noi am fi copii lor, alteori - de parca ei ar fi copii nostri. Uneori invata de la noi, alteori invatam noi de la ei. Astfel, zi dupa zi, s-a legat o relatie stransa intre ea si pacienti.
- Andreea, Andreea! Tu nu auzi? Ce este cu tine? Vizita a luat sfarsit si tu nu ma auzi. Vreau sa ma duci in camera mea, te rog.
- Oh, da, scuzati va rog, domnule Rothe. Ma bucur ca ati avut prilejul sa petreceti un timp placut alaturi de sotia dvs.
- Ah da? A fost aici? Spuse pacientul care uitase ca tocmai fusese vizitat.
- Dar, Andreea, mi-a venit o pofta nebuna sa dansez... Dansezi cu mine?
- Eu?
- Da, tu!

Se uita o clipa la omul din caruciorul cu rotile. Un ras navalic o necaji dar se stradui sa para cat mai serioasa in fata lui. La urma urmei, nu i se cerea chiar imposibilul. Era o dorinta fireasca si normala, chiar daca altcineva in locul ei, poate ca l-ar fi refuzat, motivand ca este imposibil sa danseze. Ea insa, cu miscari lente, a dat drumul franelor de la caruciorul in care se afla „partenerul de dans” conducandu-l spre mijlocul salii. A schimbat CD-ul cu melodiile interpretului ei favorit, Demis Roussos, cautand valsul preferat ”Come Waltz with me!” La o adica, cine ar opri-o sa danseze cand, plina de viata, dorea sa faca o bucurie barbatului? Asa ca s-a indreptat spre carucior, invitandu-si  partenerul imobil la dans.
- Domnule Rothe, imi acordati, va rog, acest dans?  A intrebat cu reverenta.
Domnul Rothe, cu ochii sclipind de bucurie, fermecator, a desfacut bratele spunand emotionat si entuziasmat  parca raspunzand unei cereri in casatorie:
- Da!

Andreea facuse cateva piruete in jurul scaunului cu rotile, miscand caruciorul in ritmul muzicii. In felul acesta s-a perindat melodie dupa melodie, cei doi, absorbiti de muzica, s-au desprins parca de realitate, pana cand epuizati, au izbucnit cu respiratia intretaiata intr-un ras navalnic. Aplauze? De unde veneau? Andreea arunca o privire in jur. La o masa erau asezati vreo doi, trei pacienti care, chiar daca ii priveau, din cauza diagnosticului, nu intelegeau ce se intampla. De pe culoar insa,  doua asistente si medicul de sectie, urmareau incantati „spectacolul”.

Bravo! Bravo ! Andreea si domnul Rothe vor fi parteneri de dans la Carnavalul de joi. Carnaval? Se intreba Andreea. Oh, nu... In primul rand, nu ii placeau festivitatile cu aglomeratia lor si apoi, nu prea era in ton cu cei de la oras. Nu se dadea in vant dupa discoteci si baluri mascate. Avea stilul ei de viata prin care s-a remarcat din copilarie. Prefera linistea in locul forfotei, asa ca incerca sa inventeze o scuza, dar pe moment nu-i veni nimic.
- Oh, eu? Eu.... nu pot...!, ingaima gandindu-se la o scuza plauzibila.
- De ce? De ce nu poti veni, Andreea? La niciun Carnaval nu ai participat. Acum ai ocazia sa fii alaturi de noi si sper ca nu ne dezamagesti, zise una dintre asistente.
- Doar odata in an avem Carnaval si nimeni nu trebuie sa lipseasca, mai spuse o colega. Asa ca lasa vorba si vino. Te vom inscrie in lista de dansatori impreuna cu dl. Rothe. Gandeste-te la bucuria pe care i-o faci.
- Doamne, dar eu...eu... incerca cu glas incet sa protesteze.
-  Andreea! Chiar nu poti primi o jumatate de zi libera, de la sotul tau? Zise si medicul sugubat. Iar acum, fetelor, gata, la treaba. Hai ! Am vorbit si ne-am distrat destul.
- Voi veni, mai zise Andreea. Adica... isi spuse, sper sa pot veni.

Peste doua zile se anuntase Carnavalul. Andreea, merse la serviciu imbracata ca de obicei, dar cand ajunse acolo, colegele o intampinara costumate. Odata pe an, tuturor angajatilor li se dadea voie sa vina la serviciu imbracati cat mai caraghios.  Era permis, dar de ce Andreea, pentru intaia oara simtea privirile curioase indreptate spre ea, stanjenind-o? Se uita la Bianca si zambi. „Hm, ce scolarita draguta!” Apoi, Elena cea in costum de iepuras. Jutta, Bernandine cea imbracata in clown cu nasul mare si rosu. Iar cealalta, era costumata in vrajitoare... Prima oara de cand lucra in sectie, se simtea stingherita. O colega, se apropie de ea si ii puse o palarie mare si grea pe cap.
- Hei, fetelor. A venit fotograful. Anunta cineva.
Fetele vesele, se pregateau sa afiseze un zambet cat mai dragut pentru fotografia care urma sa stea in albumul sectiei de psihiatrie, dar deodata, Andreea, simti o mana luandu-i palaria de pe cap.
- Hei, ce faci?
- Pst ! Andreea, ne fotografiem. Nu strica poza.
In spatele ei se afla medicul de sectie cu o palarie draguta pentru viitoarea „regina”.
- Cred ca asta ti s-ar potrivi mai bine, spuse medicul, decat palaria mare si grea, care ar trebui taman pe capul meu sa stea.
Andreea zambi medicului poznas tocmai in momentul cand aparatul de fotografiat facu: „clic”.
- Va fi o poza de pomina care va aduce mult noroc, spuse fotograful.
- Andreea, ne vedem jos, in sala de festivitati, spusera colegele in cor.
- Oh, Doamne. Cum sa scap?
Simtea privirea galesa a medicului nou venit al carui nume nu se stradui sa il retina. Avea timp sa invete un nume nou, spunea ea, cand i-a  fost prezentat. Dar, cum sa scape de privirile lui care simtea ca-i ardeau ceafa?

La ora cinsprezece si un sfert, a dezbracat halatul alb, ramanand intr-o  bluza bleumarin si o pereche de blugi. Si-a potrivit palaria de carnaval pe cap, coborand in graba scarile care duceau in sala de festivitati. Niciodata nu folosea ascensorul si nu intelegea de ce colegele ei stateau in asteptarea lui. De ce se imbulzeau cu totii la lift, cand aveau posibilitatea sa faca putina miscare?

Ajunsa in sala, a servit o cafea, apoi, cand s-au anuntat perechile de dansatori, a fost si ea nominalizata impreuna cu dl. Rothe.
- Desigur ca voi dansa, gandi ea. Voi dansa pentru Franz. Pacientul meu drag. Macar atata bucurie sa ii fac. Cat despre mine, mai putin conteaza bucuria si fericirea mea personala. Dar astazi, pentru ca tot sunt aici, vreau sa ii fac o bucurie domnului Rothe. Vreau sa se simta bine.
Si cu acest gand, traversa sala direct spre barbatul, care plin de emotie, parca zbura din caruciorul acela cu rotile. S-a aplecat spre el, i-a sarutat obrajii spunandu-i:
- Draga Franz, este timpul ca toti cei prezenti sa afle de ce este in stare sectia noastra. Asa ca, hai sa le aratam ce stim noi mai bine. Nu te panica, dragul meu. Vom dansa acel vals pe care il poti dansa mai bine, cel pe care deseori il dansam sus.

Impingand caruciorul spre mijlocul salii, Andreea cu sufletul la gura, imbujorata, astepta sa inceapa melodia. Nu era o mare dansatoare, dar acum, acolo, de dragul acelui pacient, de dragul colegilor si nu in ultimul rand al ei, se lasa dusa de ritmul melodiei. Niciodata nu si-ar fi inchipuit ca o persoana aflata in caruciorul cu rotile, dansa atat de bine pe ritmul muzicii. Era constienta ca omul din scaunul acela, avea ritmul in sange. Fusese un dansator deosebit in tineretea lui. Fusese instructor de dans. Asa ca se lasa condusa de mainile omului care se afla in carucior neavand altceva de facut decat sa se daruie in totalitate  celui care fusese candva expert. Se simtea atat de mica, atat de aproape in fata unui pacient pe care, pana acum,il privea doar prin prisma unui diagnostic.

Era o lectie in plus ca trebuia sa puna pret pe fiecare persoana, fara sa judece pe cineva dupa origine, varsta sau diagnostic. Cum avea sa spuna mai tarziu intr-un interviu:
- Pentru mine nu exista rebuturi omenesti !
Si inca odata se convinse de acest mare adevar.

(va urma)

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page