Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

GEORGE FILIP LA 77 DE ANI. LA MULTI ANI, POETE!

Muguras Maria PETRESCU


„nu-s george FILIP, asta-i doar un nume,
batut cu fierul rosu - un stigmat,
sa nu ma rup de cardul meu prin lume,
cand pe idei, ma vreau crucificat...”
(george FILIP, Portret invers)

    

Martisorul din anul acesta, i-a adus binecunoscutului poet canadian de origine romana in afara de implinirea a 77 de primaveri si cel mai recent volum de poezie, „Poeme dansante / Dancing Poems”, traducere in limba engleza de Muguras Maria Petrescu si David Paul Vnuck, cu un „Cuvant inainte’’ semnat de traducator si un eseu „George Filip sau baletul mastilor’’ de Muguras Maria Petrescu, Editura Calauza v.b. – Deva si Editura Destine – Montreal, 2016, 195 pp.

„Volumul „Poeme dansante / Les Poèmes qui dansent” a fost tradus de Muguras Maria Petrescu si in limba franceza, fiind publicat de aceleasi doua edituri mentionate mai sus. Ilustratia cartilor ii apartine lui David Paul Vnuck.  

In volumul „Poeme dansante”, George Filip se distinge ca stapan deplin al cuvantului si al metaforei. Emotiile lui au fost faurite cu secera si ciocanul in trecutul Romaniei, in care s-a inclus o ocupatie a Uniunii Sovietice, un guvern marioneta, dar si o opresiune greu de imaginat. Noi, cei care nu am trait niciodata in astfel de conditii, doar prin poezia lui George Filip putem intelege experimentul neputintei, al fricii, sentimentul de a fi pierdut ceva si, de ce nu, capacitatea lui de a visa la o existenta mai buna atat in viata, cat si in moarte. Stilul liber de a scrie al lui George Filip curge lin, chiar daca aparent nu are o linie melodica. Cu o libertate a sufletului si prin imagini vii, cuvintele lui picteaza pe panza spiritului cititorilor, facandu-ne sa simtim mereu nevoia de a fi super atenti, atat la atmosfera politica din launtrul cat si din afara granitelor tarii noastre.”

David Paul Vnuck,
Jurnalist cultural – Membru UZPR
Toledo, Ohio, Statele Unite ale Americii

***

GEORGE FILIP SAU BALETUL MASTILOR

George Filip este unul dintre cei mai deconcertanti poeti, pentru simplul fapt ca nu scrie intr-o maniera conventionala, ci se foloseste de chipuri anonime ce apar si dispar in nicaieri, manuindu-le ca pe niste marionete hade, denudate de tot ceea ce ar fi putut vreodata sa fie frumos, sau actionandu-le cu o maiestrie si o dexteritate ce se revolta dintr-o durere amara, paradoxal tot impotriva lui, uneori chiar cu o bucurie rautacioasa. Atunci mai exista acest frumos? si daca da, cine ii stabileste etalonul si pe baza caror criterii, cand totul nu este decat o masca dintr-un carnaval reprezentat poetic, adevarata fata a lucrurilor ascunzandu-se?

In „Pome dansante”, chipurile mutilate si contorsionate duc o viata „frumoasa” antrenata intr-o lupta permanenta, pentru ca le este drag asa, pentru ca se complac in agonia de arrière-garda prefigurata de la inceputul acestui ciclu de viata, reluat la nesfarsit cu fiecare poezie, hamletian in faþa craniului lui Yorik, prin intrebarea retorica „a fi sau a nu fi’’ si ilustrat apocaliptic in tablourile lui Bruegel cel Batran sau in pictura flamanda a sec. al XVI-lea, pentru ca apoi sa fie stors liric, pana la ultima picatura de ironie amara. „A fi sau a nu fi’’ implica lupta permanenta sau celebra dilema hamletiana dintre un timp prezent si amintirea a ceea ce va fi fost trait sau retrait intr-un viitor la trecut: „adio arme si adio viata/ bidonul plin cu viata nu mai este/ si de-or veni groparii sa ma-ntrebe:/ le spun sa puna  trupul meu intors pe dos/ sa cant prin viata mea posterioara’’ („Testament aproximativ”). Poezia lui George Filip este invaluirea in blandetea misterioasa a unei nopti de inceput de lume. Personajele lui exercita o adevarata magie si fascinatie, naturaletea lor fiind dezarmant prezentata de poet. Din acest punct de vedere relatia lor este biunivoca si indestructibila, in sensul ca autorul nu poate trai fara ele, pentru ca-i sunt dragi precum creatia rupta din propria contemplare, dar nici ele nu si-ar afla rostul in afara orbitei lui si a atractiei exercitate de el. Ca majoritatea eroilor lui Pieter Bruegel cel Batran si personajele lui George Filip constituie imagini grotesti, schilodite dinainte de a se naste, cu diferenta ca, daca ele isi accepta soarta ca pe un dat asa cum vine, el, poetul, creatorul lor, este un revoltat in sine care „terorizeaza’’ arzand prin cuvantul scris. Fiind invaluita in blandetea misterioasa a unei nopti de inceput de lume (a fi) si duritatea care te sperie si te face sa te retragi in sine, afisand in exterior ridul adanc sapat pe chipul imbatranit inainte de vreme, ce se bucura in nerusinarea zbarcita si ranjetul lui a nu fi, poezia lui George Filip este o alegorie a hadului celor sapte pacate capitale. Ea mai inseamna si o provocare permanenta adresata cititorului de „a ridica manusa” intru purificarea unui Univers etern, a unei suferinte la care suntem predestinati, asa cum simtea odinioara poetul Cezar Ivanescu: „Suferintele mari se facura’’ („Rod’’). Din acest punct de vedere versurile cartii sunt alegoria suferintei celor patru puncte cardinale rastignite si infipte in carnea durerii umane,  a unei existente si radiografii a lumii acesteia, a unui intreg ciclu de (con)-vietuire.

O trasatura pregnanta a operei lui George Filip este singuratatea apasatoare a omului. El, pe de o parte, lumea de cealalta parte, el in postura de Hamlet, zbatandu-se intre „a fi’’ ca certitudine si „a nu fi’’ ca posibilitate sau chiar necesitate (?!) a unei ironii triste, amare, exprimata surprinzator printr-un dubiu de netagaduit: „daca v-ar avorta planeta desigur as fi/ singurul neavortat. Iar voi ati fi multi/ dar nu cred ca v-ar prii fara domnul POET/ chiar si el este uneori ad-hoc necesar” („Presimtire”). Versurile lui sunt insotite de presimtirea apropierii unui final inexorabil. Daca nici comunicarea verbala nu va mai exista, atunci nimic nu va mai exista „limba vorbita de voi se va stinge curand” („Presimtire”). Si totusi ce va ramane? Ce va mai fi? Ce va mai dainui? Cu aceeasi amaraciune si coplesit, impovarat de greutatea tristetii apasatoare, personajul principal al tuturor acestor versuri este el, POETUL, care recunoaste deschis, macar doua din pacatele capitale: crima, pe care omenirea insasi prin semenii ei o va comite in numele si pentru justitia viitoare (vezi modelul Cain si Abel), „dar justitia va ramane justitie/ fiindca va fi necesar sa ucida tot ce misca’’ („Presimtire’’), insotita de perfida tradare prefigurata de la inceputul veacurilor (vezi cuplul Lilith si Adam, sau Lamashtu, Lamia – frumoasele si ademenitoarele femei demon care ucideau, in special copiii nou-nascuti). Preacurvia manifestata si in somn. Aceeasi Lilith, care in evul mediu le provoca vise erotice barbaþilor (lilim = wet dreams), ucigasa de copii si seducatoarea barbatilor, caracterul ei demonic, partenera, desigur, a lui Satan (ingerul decazut al intunericului), iar ea regina imparatiei fortelor raului. Lilith este femeia pacatoasa, urmata de Eva, care la randul ei tradeaza prin neascultare si pacatul desfraului. In sensul rau al cuvantului, cele doua sunt primele femmes fatales care prin tradare isi exercita cu succes puterea de seductie. Cu siguranta vom regreta Turnul Babel de astazi si la propriu, si la figurat (la propriu, toate limbile pamantului care s-au vorbit, au murit, se vorbesc si astazi si se vor mai vorbi pana la sfarsitul veacurilor, comunicarea dintre individ si omenire, iar la figurat vezi limba noastra ca modalitate de comunicare interioara). Ce va ramane din toate acestea? Ca sa revenim si sa parafrazam aceeasi celebra intrebare hamletiana, spionul dintre noi, eternul Iuda sau celebrul Iago care, tot ironic spus, daca nu ar exista pe pamant vor fi obligatoriu inchiriati de printre „fantomele din cer” („Presimtire”). Speranta poetului, care parca adulmeca dezastrul sfarsitului de lume, asa cum se spune ca fac animalele inainte de o catastrofa naturala, este aceea de a nu mai apuca acea zi. In existenta permanenta intru pacat, ca si in „Presimtire” unde la final el conchide (este chiar convins de hotararea sa), ca asemenea chiriasului grabit, isi va face valiza, lasandu-i pe semenii lui muritori in plata Domnului si plecand spre o alta planeta, lucru care se vede si in destinul lui, iar in prezent nu neaparat zborul fizic in alta parte, ci perspectiva unei alte existente, a unei alte vieti, in care timpul nu exista. Concluzia este dura si deosebit de trista: „oameni, nu va irositi talentul/ nu va bateti joc de el’’, pentru ca daca nici acum in ultima clipa nu veti intelege ce se petrece cu voi, maine acest iluzoriu munte sacru, perspectiva luminoasa va fi doar aceea a deschiderii unui nou „targ de vite.”                       

Autorul isi permite sa scrie uneori intr-un stil flatant, alteori, zeflemitor, frivol, ironic, muscator si usturator. Poeziile lui se inscriu perfect in tehnica de picture in picture. Poemele lui sunt o alegorie dansanta, spune el, serpuitoare, unduitoare, am spune noi, a celor sapte pacate capitale. El nu se refera anume la ele, insirandu-le intr-o ordine oarecare si nici nu insista in dizertatia lui lirica asupra temei lor religioase, de la care pleaca, folosindu-se de ea doar ca motiv de a-si da siesi startul discutiei, de a le prezenta in aceasta desertaciune a unei lumi care traieste intr-un infern permanent. Unde sunt, in antiteza, cele sapte virtuti, in dilema dintre a fi sau a nu fi? Din acest punct de vedere putem spune ca poezia lui George Filip este o zbatere permanenta a unei incertitudini si a unui inexorabil. Opera lui este o lunga alegorie in versuri creata de un om inzestrat cu harul scrierii versurilor. Citind-o ai impresia ca-l vezi pe acest om care respira poezia, propulsat prin tunelul unui timp „indarat cu mii de veacuri” (Mihai Eminescu, „Scrisoarea I”), descris la modul unui trecut prezent si ravnit in a fi trait intr-un viitor deja trecut. Poezia lui George Filip este si va fi cautarea permanenta a metaforei ce pare ca lipseste din versurile lui „in rime de vant” („Poem psihanalist”). El crede cu tarie in puterea cuvantului sau, pe care efectiv il domina suveran. Poeme dansante este o carte care sta sub semnul unei tristeti inexorabile, greu de imaginat si greu de trait, este o lunga si trista scrisoare de dragoste: „iubito, de departe-ti scriu/ cu mana mea schiloada/ nu-i niciodata prea tarziu,/ incarca-ti carabina// pe-aici e totul excelent/ femeile sunt zvelte/ din rude mari imparatesti/ a mai ramas padurea// inchide ochii cand iti cant/ e zgomot prin tacere/ iar calul doarme in genunchi/ pun punct – la revedere...” („Putina romanta”). O pendulare intre elegie si parodiac!
         
George Filip ne descrie o lume poetica a unei viziuni alegorice, de care el nu se poate desprinde. Dovada este realitatea ei, folosirea tonului de nostalgie, de amintire. Spuneam la inceput ca autorul este deconcertant in poezia lui. Pe de o parte el se scufunda in bucuria de a scrie, iar pe de alta parte este trist de tot ce stie, de toata experienta acumulata si traita de omenire dar si de el insusi. Timpul si locul poeziei lui sunt „in vid... acolo se loveste/ aripa somnului de vis/ cazand in carapacea scoicii/ fara stele diamante” („Farul de la Tuzla”).
         
Prin Poeme dansante George Filip ne supune atentiei doua emisfere alegorice prezentate liric, acea imbratisare unduioasa si permanenta de Yin si Yang, inlantuita intr-o rasucire dureros exprimata prin cuvinte si intr-o traire senzual transmisa prin idei-imagini, ce exprima deznadejdea unei arderi. Imbratisarea lui Yin cu Yang vine sa apropie pana la sufocare dintr-o dragoste totala, dar si sa respinga pana la ruptura. Asa se explica existenta celui de al doilea capitol Draga Maria, atat de diferit de primul, unit si cu al treilea doar prin erezia purificatoare a iubirii femeii: „Vom arde iar/ Pe ruguri/ Instinctele femeii” („Ardere”). De multe ori, citindu-i poemele m-am intrebat cum de cuvintele i se asaza exact asa cum trebuie, la versul potrivit si in locul potrivit. Chiar daca ii spui sa scrie poezie in vers alb, el tot in vers clasic se va exprima, intr-o arta perfecta, multiplicata in De 70 de ori cate 7 (capitolul III) ca o concluzie de viata inchinata si traita numai pe altarul poeziei.  
         
Ca om si poet, George Filip se poate schimba de la un moment la altul, de exemplu din observatorul de temut caruia nu-i scapa nimic, in omul care arde intr-o existenta vremelnica si mult prea limitata in timp si spatiu, ca orizont si perspectiva. De remarcat este faptul ca steaua sub care sta poezia lui, sau poate mai bine zis semnul zodiacal care-l guverneaza, ca si scrisul lui sunt imaginea unei tinereti moarte dinainte de a ajunge la punctul ei culminant: „declar ca-n viata mea ulterioara/ nici Leu ma vreau, dar nici minuscul Puric/ cu ambii se disputa omenirea/ si-i dreptul meu de-A FI sa nu fiu las/ ca liderii cei mai perfizi ai lumii/ ce semenii si-i duc la tribunal./ cu banii mei eu cumpar galaxia;/ cam cat credeti ca ar costa planeta?/ cu parazitii ei – cu toti poetii/ care se vand de verzi la camatari/ sa-si treaca sufletele peste Stix/ si unde nu sunt critici literari,/ dar nici neveste prea patriotarde/ care ne sting tigara-n podul palmei/ si-si culca serpii in privirea blanda/ a Boului biped – asa numitul OM/ din care urla moarta tineretea” („Testament aproximativ”).
         
Pare ar fi destul de usor si de la indemana sa-l citesti pe George Filip, dar si mai greu este uneori sa-l intelegi si sa reusesti sa hoinaresti pas la pas cu el prin poezia lui, anticipandu-i miscarile lirice, sau sa dansezi „cheek to cheek” alaturi de el, in unduirea poemelor lui dansante, printre segalniciile lui provocatoare din punct de vedere lingvistic, printre indraznelile lui lirice, toate acestea fiind sustinute de adevarurile lui dezarmant exprimate, fulgeratoare, ce cad naucitor cu precizia si viteza nemiloasa a unei ghilotine. De fapt, cand vorbeste George Filip serios, grav si cand rade? Tot timpul. Un dialog cu el este o permanenta provocare. Ca si lectura cartilor lui. Mintea, spiritul patrunzator, incisiv, sprintar, dur uneori, trist, melancolic si amar, obosit alteori, te fac sa fii mereu in garda. Si totusi nu-i abandonezi cartea, nu o lasi parasita pe noptiera si nici nu o pui inapoi frumos intr-un raft de biblioteca, deoarece rodul mintii lui te incita, iti doresti sa-l citesti mai departe. Si cu cat il citesti mai mult, cu atat iti dai seama ca George Filip are dreptate in exprimarea lui dura, de tough guy care se dezvolta in versuri intr-o maniera aproape axiomatica. Ajungi sa-l urasti, sa te certi cu el, dar trebuie sa-i recunosti, in final, faptul ca are dreptate: chapeau bas! Nonsalanta lui aparenta, senzatia pe care i-o da ca trece peste tot si peste toate sunt doar o impresie care te poate induce usor in eroare. Autorul este un scrutator, omul-poet de o generozitate sufleteasca incredibila in scris, care deschide tuturor usa spre universul cartilor lui. Este imposibil sa nu te regasesti in miile lui de versuri, sa nu rezonezi cu el. Daca ai reusit, tant mieux pentru tine, cititorule, daca nu, tant pis, mai incearca, George Filip este acolo pentru tine si-ti acorda cu buna-vointa intregul acces la opera lui, la el omul, poetul, prietenul tau.
         
Poeme dansante este cel mai enigmatic volum de poezie pe care George Filip l-a scris vreodata, caracterizat prin stoarcerea cuvantului de semnificatia lui, asigurand ideii acestuia o masura exprimata prin metafora si totul transpus in pictura minutioasa a verbului, care, in acest caz, ajunge sa devina insasi existenta lui. Tabu si indraznet, limbajul lui, asa cum il stim, se lasa modelat si disimulat in universalitatea limbilor engleza si franceza.
         
Sa nu uitam ca asemenea lui Sancho Panza, acest poet este servitorul cuvantului, tragand din greu la apararea si slefuirea lui, ajungand, in acelasi timp sa se ridice la inaltimea visului vazut „in realitate” de un Don Quijote modern. Si in toata aceasta furtuna sufleteasca, bantuita de zgomotele imenselor taceri, stapan si servitor (Don Quijote si Sancho Panza) vor muri inviind in cuvantul unei limbi uitate, nemaivorbita astazi, limba visarii si a visului, limba poeziei perpetuata de insusi cavalerul ei.

Muguras Maria Petrescu
Jurnalist Cultural,
Membru al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania


VINE  O  FATA              

cu mileniul aninat pe umar
da pinteni calului si vine tiptil.
lupul cu dinti de rubin original
ii musca sania trupului
in tura de lucru samariteana
si de ce la ora aceasta
nu danseaza pe uliti fetele caste?
nu exista decat femei
de rasa care aduc apa
sa ne hranim camilele
impovararea verde abuziv
imi tulbura vederea virgina
din ochii de vultur imi fura ideea
in cofe de dud pline la refuz
cu apa rapita fantanilor
ca la rapirea fecioarelor
numai clopotul acela batea
eu asteptam rastignit pe catarg
si strabunul meu a fost un pirat
si pe esafod a ajuns;
acolo... o fata...



THE GIRL IS COMING              

with the millennium hanging on the shoulder
she spurs on her horse while the wolf
with its original ruby teeth is coming stealthily
and bites from the sleigh of her body
in the Samaritan working a shift
and why at this time
chaste girls do not dance?
there are only race women
who fetch the water.
in order to feed our camels
the abusive green burden
troubles the virgin look
from the eyes of a vulture and steels my idea
in wooden cram-full mulberry pails
with the water stolen from wells
like in the abduction virgins’ case.
it was only that bell which was tolling
while I waited crucified on the mast
my forefathers were pirates too
and ended up on the scaffold;
there… a girl…

LA JEUNE FILLE QUI VIENT                

le millénaire accroché sur l’épaule
elle stimule son cheval tandis que le loup
avec ses dents originelles en rubis vient furtivement
et mord du traineau de son corps
dans le quart du travail samaritain
et pourquoi à cette heure-ci les vierges
chastes ne dansent pas dans les rues ?
il n’y a que des femmes
de race qui vont chercher de l’eau.
pour donner de la nouriture aux chameaux
le fardeau vert abusif
trouble mon regard vierge
et des yeux un vautour me vole l’idée
dans des brocs de mûrier qui bondent
de l’eau volée
tout comme dans le cas de l’enlèvement des vierges
ce fut seulement cette cloche qui sonnait
tandis que j’attendais crucifié sur le mat,
et mon aïeul fut un pirate lui aussi –
il finit sur l’èchafaud ;
là-bas... une jeune fille...
-----------------------------------------------
Prezentare, selectie de texte si traducere de Muguras Maria Petrescu
martie 2016

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page