Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

GLOBALIZAREA, UN MODEL ESUAT

Magdalena ALBU


„Haideti spre alta flacara!”
Panait Istrati


Inca din faza ei initiala, globalizarea s-a dovedit a fi unul dintre experimentele social-culturale supuse pe deplin esecului. Si nu pentru ca aceasta nu a constituit, practic, dintotdeauna, un proces firesc, multimilenar de interconectare civilizationala, daca privim intregul traseu de pana acum al istoriei lumii, ci dintr-o cauza stigmatizanta, am putea-o defini, si o reparametrizare a raului, care au erodat continuu la temelia bunelor intentii primare (pornind de la ideea ca ele au existat). Excluderea definitiva a Fiintei umane din filosofia sa specifica, iata prioritatea globalizarii, in numele unui pretext deloc persuasiv al progresului colectiv necesar (am mai abordat cu ani in urma un asemenea subiect complex). Dupa ce si-a desacralizat, prin varii modalitati de exploatare, propria-i creatie brutala de laborator - individul-marfa -, noului pattern empiric nu i-a mai ramas ca ultima optiune de anvergura decat sa alunge in mod fatis din perimetrul ontologic al actualitatii Omul-Fiinta - singura entitate constienta de faptul ca trebuie sa valorizeze, in integralitatea lor, resorturile incarcate de finete ale verbului „a gandi”. Perspectiva noii forme de imperializare postmoderna (cu alte cuvinte, vorbim aici despre o constructie conjuncturala, alcatuita dintr-o serie de structuri monolitice, uniformizante, de mare influenta si dominatie, analoage fostelor imperii din trecut) denota, evident, epuizarea tuturor variantelor posibile de organizare superioara a lumii Pamantului si, implicit, suficienta vizionara a celor care, actualmente, o conduc. A-ti inchipui numai ca e cu putinta sa topesti instantaneu, impotriva legilor firii si prin nenumarate constrangeri antiumane, diversitatea in unitate, dupa ce, secole la rand, te-ai caznit sa aduci in prim-plan, pe baza unui sir de motive politico-economice diverse si cadre filmice intotdeauna cu aspect revolutionar, viceversa, nu face altceva decat sa arate ca globalizarea cu orice pret se comporta, din pacate, ca un discutabil punct final in evolutia culturala a umanitatii. Sau poate ca, dimpotriva, ea va ajunge, intr-un tarziu, la adevarata esenta a lucrurilor, insa nicidecum alegand calea anatemizarii declarate a templului axiologic precedent, ci propunand, intru sporirea concreta a cunoasterii generale, ca sa-l parafrazez pe Solomon Marcus, o perpetua si lucida „naveta” intre civilizatiile terestre.    

Ridicata, din ratiuni precise, pe deconstructie totala si ateizare, prezenta neostructura de tip imperialist isi dezechilibreaza de una singura fundatia lipsita de rezistenta, prin intermediul unor metode de limitare totala a gradelor de libertate ale Persoanei, metode pe care le doreste cat mai grabnic instaurate la nivel planetar. Adoptand, ca maniera de manipulare a maselor, caracterul dual al actiunii (prin fixarea in mentalul colectiv a unui anumit sens al lucrurilor, potentat intens si cu destul de multa convingere in cadrul discursului mediatic obisnuit, un sens de stricta aparenta doar, in spatele caruia se afla, desigur, dimensiunea corecta si intelesul real al faptelor), globalizarea anuleaza din ce in ce mai vadit semantica generoasa a factorului democratic si incearca din rasputeri sa instituie un control sever asupra populatiilor Terrei. Ne aflam, practic, in era cand o minciuna o inveleste pe alta, iar ambele acopera, totdeodata, adevarul intrinsec - o  schema noua de dictatura mondiala, putem spune, unde ceea ce s-a acceptat cu strictete de-a lungul timpului ca fiind drepturi universal-umane se va transforma, incetul cu incetul, in directii filozofice cu un pur facies utopic, iar democratia intr-o notiune vaga, de fatada, ambigua chiar, a unei comunicari publice minimale si nimic altceva.

Dincolo insa de toate lucrurile negative, pe care le-a generat cu sau fara voie experimentul esuat al globalizarii, metamorfozelor ample de tot soiul nu a fost supusa in vreme doar latura materiala a existentei, ci, asa cum era de asteptat, tinta primordiala a constituit-o, cu precadere, natura profunda, spirituala a Fiintei umane, iata, deja obligate sa adopte in pantheonul ei cultural complex un restrictiv esantion valoric al postmodernitatii („valori” relative, din pacate, cu o vadita esenta duplicitar-idolatra, ce incearca sa substituie nefondat si zadarnic, pana la urma, o multitudine de adevaruri milenare imuabile). Caci cum se mai poate discuta in acest context palid nuantat despre constructie identitara si alteritate, atata timp cat anularea definitiva a unicitatii Persoanei si, deopotriva, a notiunii de constiinta individuala, excluderea raportarii Omului la Dumnezeul-Creator si, implicit, neatribuirea Creatiei universale in integralitatea sa divinitatii, eliminarea din existenta mundana a Iubirii ca forma superioara de a trai si a liniilor de forta ale moralitatii, damnarea fatisa, pana la oprobiul public, evident, si includerea in arealul vetustului (catalogat, intotdeauna, drept involuant) a Persoanei care alege sa mearga pe directiile anterior mentionate, pornografizarea cu intentie a spectacolului existential, distrugerea programata a sacrului din constitutia funciara a umanitatii si asa mai departe, reprezinta doar cateva dintre tintele extrem de periculoase, promovate pana la cel mai fin detaliu in ziua de azi impotriva Fiintei, in genere?!...  

E-adevarat, diversitatea sperie si acum, in postmodernitate, asa cum variatiunile pe tema schimbarii au nascut in permanenta un important factor destabilizator pentru echilibrul precar al imperiilor de odinioara. Filozofii globalizarii se straduiesc asiduu actualmente sa compuna in mod paradoxal, prin concepte fatis dizarmonice, o „simfonie”, evident, zgomotoasa a irationalului tutelar, batand moneda pe faptul ca actuala forma de infratire mondiala - de anulare, mai corect zis, a diferentelor specifice dintre natiuni si de renuntare totala la divinitate - se vrea a fi, de fapt, trecerea la un etaj evolutiv superior al intregii omeniri. Inlocuirea binelui cu raul dominant, a pacii cu haosul, a moralitatii cu opusul ei, a Iubirii cu sexul si perversiunile sale felurite, a Omului cu tehnologia, a Luminii cu intunericul etc. fac dimpreuna referire directa la politica generala de distrugere programata a axiologiei prezente, in vederea instaurarii unei alte noi ordini planetare (cu fatis iz imperialist), unde statul in sine si natiunile ca atare nu mai reprezinta organisme vii, distincte, cu structura culturala si lingvistica omogena, cu particularitati esentiale si dinamici identitare complexe, ci, din contra, obstacole majore in reiterarea aceluiasi proiect abracadabrant al constructiei satului global. O fatala eroare de manageriat al lumii, dar si unul dintre cele mai inconsistente puncte de inflexiune ale istoriei, un proces in curs de desfasurare din care capii conducatori ai societatii contemporane se vede ca nu si-au insusit, in detrimentul umanitatii, nimic.                 

In momentul actual, terorismul da impresia ca face si el in mod organic parte din filozofia de lucru a globalizarii, nemaiputand fi abordat, in conditiile date, doar ca forma primitiva, dar concreta, pentru a distruge comandat, sub doua dintre dimensiunile sale proprii - fizic si, mai ales, psihic -, Fiinta umana. El trebuie analizat acum intr-o cheie carateristica aproape atipica, tinand cont nu numai de efectivele care actioneaza la vedere, militarizat, prin actiuni extrem de violente la adresa umanitatii si a extinsei comunitati crestine, in special, asa cum s-a declarat in ultima vreme, ci si de masa specifica a finantatorilor lui reali si de multiplele ei interese concrete. De la bun inceput, se impune a observa un aspect definitoriu pentru problematica vizata, anume ca absolut toate constructele belicoase si deviante de laborator - nerecunoscute, desigur, la nivel international, de genul S.I. -, nu sunt agatate de carcasa ateismului (aparent viril, din prezent), ci de corpusul religios (in speta, al uneia dintre marile religii ale lumii - islamul), o conexiune care, cel putin la nivel de mentalitate evoluata a secolului XXI, ridica foarte multe semne de intrebare pentru ratiunea omeneasca. Pare si aceasta o vadita intentie de a arunca in derizoriu factorul funciar, care a salvat de milenii lumea -  spiritualitatea -, iscand un brutal „razboi” interreligios, in spatele caruia, de fapt, adevaratul substrat este cu totul si cu totul de alt ordin.

Sa incerci a face trimitere la un Ricoeur, Benveniste, Morin sau Lévinas, plecand de la conditiile initiale si la limita ale modelului studiat?!... Nu cred ca are vreun temei, fiindca orice abordare mai mult sau mai putin detaliata a modalitatilor de realizare a constructiei identitare sau a cunoscutei ecuatii a alteritatii iese completamente din calcul aici. Dintr-o data, pronumele personale „eu” si „tu” imbraca ambele roluri noi, iesite definitiv din schema filozofica mentionata. Reflectia asupra caracterului intercultural, la ce dimensiune se produce el azi si cat de interesate mai sunt comunitatile in a asimila produsele create de Celalalt, ar trebui sa constituie insa un subiect fundamental, deoarece se observa ca interactiunea directa dintre doua grupuri diferite, aflate pe un teritoriu comun, nu are intotdeauna o rezultanta pozitiva in raport cu procesul de constructie al identitatii colective (a se vedea, in speta, doua exemple antagonice - cel belgian si cel romanesc -, definitivate, desigur, in intervale de timp specifice, ultimul fiind un model benefic de integrare a comunitatii musulmane in arborele identitar principal, acceptor).

Totdeodata, trebuie privit cu mare atentie si asupra unei alte laturi grave a teatrului mundan cu scene de martiraj in grup, la care asista in prezent, neputincioasa, omenirea. Este vorba despre faptul ca tot ceea ce se deruleaza cu o precizie aproape matematica la nivel de regie a atacului terorist a devenit, practic, echivalent cu batalia decisiva pentru stabilirea coordonatelor exacte ale unui perimetru atrofiat ca structura identitara, profund antiuman si anticivilizational, bazat pe o arhitectura social-culturala completamente gresita, repet, asa-numitul „sat global”, care va sfarsi, indubitabil, in itele propriei lui strategii macabre, cu mult inainte de a-si incepe reprezentatia decisiva. In cazul terorismului conjunctural postmodern, sa-l numim, nu se poate discuta vreo clipa despre „construirea de cognitii adaptate scopurilor practice si filozofice ale subiectilor” implicati, conform lui Ferréol si Jucquois, tocmai fiindca nu ai termeni adecvati pentru a dezvolta o argumentatie solida in vederea justificarii unor astfel de actiuni ucigase la nivel planetar. Ca sa nu mai aducem in discutie si gradul de irationalitate a creierului uman capabil sa proiecteze scheme geno- si etnocidare repetitive - si ma gandesc aici la distrugerea recenta a unor marturii istorice semnificative pentru intreaga istorie a lumii, la Palmira, in Siria (de catre actantii S.I.). Evenimentele negative ale contemporaneitatii, indiferent de structura vizibila sau ascunsa, care le declanseaza, desigur, nu au nicio legatura cu naveta intre civilizatii sau cu vreo alta tinta nobila (cu toate ca s-a folosit, in mesajele de amenintare terorista din ultimul timp, cuvantul „demnitate”). Dimpotriva. Rezultanta finala a acestei desfasurari de violenta maxima a momentului nu presupune nasterea unei anumite identitati colective bine structurate, marcante, desi ea poate premerge dezvoltarea acesteia intr-un viitor nu foarte indepartat - sa nu neglijam acest lucru -, ci doar atingerea unor scopuri precise de grup, „legitimate” in sfera globala prin crima.     

Libertatea, ca expresie totala a divinului fiintial, si drepturile Omului,  in toata plenitudinea lor, am din ce in ce mai mult sentimentul ca vor deveni, cat de curand, un condamnabil „lux teoretic” si nicidecum un mod firesc de a trai. Iar teoria din spatiul public legata de faptul ca, pentru umanitate, efectele negative ale terorismului contemporan vor capata, practic, un caracter de banalitate in viitorul apropiat (banalitate la care contribuie din plin si selectia mediatica a evenimentelor sangeroase) nu reprezinta altceva decat o viziune reductionista asupra unui fenomen periculos, anume acela de a se ajunge in punctul de acceptare a crimei de catre comunitatea globala ca pe o forma de „normalitate” existentiala. Dupa cum se stie, explorand cronologic firul istoriei, creionarea oricarui construct planetar antisocial, fundamentat tocmai pe aceasta consimtire impusa a violentei dominante si pe lipsa de reactie imediata a Persoanei contra ascensiunii rapide a raului absolut, echivaleaza cu intoarcerea brusca a umanitatii postmoderne in Evul Mediu intunecat, unde viata oricarei Fiinte cu ratiune si afect nu valora aproape nimic in aburii incolaciti ai decadentei generale. Si atunci, trebuie mentionat acest fapt, crima era un lucru la ordinea zilei, iar demnitatea o simpla „piatra filozofala”, pe care nu si-o „permiteau” foarte multi. Dar, oricare-ar fi motivele din spatele generarii, formarii si intretinerii pe actuala piata a razboiului global a unor produse humanoid-robotizate de tip terorist, lumea are datoria sa-si articuleze gandirea catre calea benefica a Luminii si a echilibrului firesc. In caz contrar, nu e greu de prezis nici care va fi drumul acesteia in viitorul imediat si nici traseele de forta ale noii sale paradigme culturale.          

Ca o concluzie restransa a celor analizate anterior, se poate afirma ca nu ne sta deloc asezat dinaintea ochilor un tablou completamente atipic, impersonal, cu adresabilitate directionata numai catre cei „initiati”, din contra, avem de-a face cu un careu complet neiluzoriu, explicit, doar in aparenta cifrat, bine pus la punct, unde modalitatea de a construi linii si crome pare desprinsa dintr-o geometrie neeuclidiana, opusa cu vehementa Luminii. Instituirea unui pretext anume pentru ca Omul sa demoleze cu sange o realitate distincta spre a instaura o alta, cu parametri radical modificati, a fost o practica permanent folosita de-a lungul istoriei (a se vedea, spre exemplu, ceea ce a stat, initial, la baza declansarii apocalipsei mijlocului de secol XX, denumita generic Al Doilea Razboi Mondial), iar entitatea artificiala de laborator S.I. nu face, evident, nici ea exceptie. Totdeauna s-a intamplat asa, numai mijloacele de actiune au fost diferite.

De ce raul a constituit tot timpul piatra de mormant trantita asurzitor peste sufletul zbuciumat al istoriei lumii?!... Din simplul motiv ca niciodata nu ar fi adus beneficii imediate (de putere personala si financiare) lipsitilor de viziune pozitiva conducatori ai planetei Pamant un proiect generos de pace globala, din structura caruia controlul abuziv si sclavizarea fortata a Fiintei umane ar fi disparut, bineinteles, definitiv. Caci, dominati de foarte multe neajunsuri launtrice, printre care si cel neostoit al vanitatii, vremelnicii pseudomanageri succesivi au pierdut din vedere, in autosuficienta-le dovedita permanent, ca nu ei au inventat in Univers forta gravitationala, apa, ce se vede si ce nu se vede. Nimic din toate acestea nu face parte integranta din proiectul lor colectiv macabru. Ca indivizi, s-au legat insa ombilical de anumite concepte (multe dintre ele inventate din asa-zise necesitati conjuncturale), cu scopul vizibil de a distruge o lume care nu este a lor, care nu le apartine si ai carei protoparinti, diacronic vorbind, nu pot fi cu niciun chip, tocmai pentru ca posibilitatea de a contribui in mod concret la actul initial al formarii sale nu exista, cu totii facand parte din statistica generala obisnuita a cetatenilor Terrei.  

Cristos, Mahomed, Budha etc. - topiti cu totii in pelteaua uniformizanta a unui prezent caruia i se sugruma constient istoria... Caci globalizarea nu implica Iubire, Lumina dumnezeeasca sau umanitarism, ci contrariul lor. Din acest motiv, cea mai buna lectie de recomandat instrumentelor vazute si nevazute ale diavolului inselator nu e alta decat gandirea novatoare a Parintelui Staniloae, un savant al taramului teologic, cu traiect destinic pornit din punctul fierbinte al indoielii de Dumnezeu si ajuns, finalmente, la intelegerea superioara a semnificatiei, printre altele, a doua dintre entitatile lingvistice fundamentale, le-as numi, din vocabularul crestinismului - verbele „a via” si „a invia”. De ce tocmai teologia Iubirii, asa cum a perceput-o prin har divin, in adancul sufletului si al mintii sale, Dumitru Staniloae, sa constituie reperul singular de ordin practic intru demontarea, bucata cu bucata, a proiectului antiuman si neosclavagist denumit filozofard „globalizare”?!... Fiindca exista o necesitate vizibila de a ajuta in aceste momente Fiinta umana spre a nu se transforma, indirect, intr-o secventa debusolata din lantul putred al comunicarii si al propriei existente, dar si spre a nu se mai atasa singura, din felurite cauze endo- si exogene, limitatului si limitativului mod binar de a gandi si de a fiinta, mod binar ce genereaza, implicit, o serie de consecinte negative periculoase pe termen mediu si lung, cum ar fi, de pilda, anularea memoriei istorice durabile si inlocuirea ei cu memoria virtuala, inecata totalmente-n efemer. Omenirea nu are nevoie de un asemenea experiment pagubos, cum nici cultura sa nu trebuie sa devina ostatica in perimetrul de actiune al unor combatanti ignari.    

Vazute lucrurile din unghiul dimensiunii lor pur spirituale, e necesar sa amintim aici de intelepciunea Sfintilor Parinti ai crestinatatii, care au mentionat constant faptul ca traim unele dintre cele mai bune timpuri, cand se poate invata cu temeinicie arta veritabila a vietuirii, dar, totdeodata, si cele mai instabile, cand Persoana isi poate pierde cu usurinta sufletul, daca se lasa prinsa (cu sau fara voie) in mrejele ademenitoare ale orgiilor intunericului, devenite brusc modalitati firesti de a exista. O alta directie pe care n-au inteles-o deloc capeteniile neluminii, insa deosebit de relevanta in complexitatea ei, face referire concreta la gradul de evolutie spirituala a lumii (si a Universului, in genere), ce nu poate fi controlat discretionar de mintea umana, el constituind acea variabila absolut independenta fata de toate formele de organizare politico-sociala inchipuite de stratégii zeului NOM. Daca ar fi plecat la drum cu preceptul lipsit de violenta al pacii globale, dar si cu ideea ca nu poti scoate din ecuatia existentei umane factorul spiritual prin simpla lichidare fizica, raspandirea maladiei fricii si inducerea ideii de acceptare a carnagiului in grup ca pe un fapt divers la nivel de mentalitate comunitara, cu certitudine ca ratiunile lor subtiratice s-ar fi vindecat o data pentru totdeauna de filonul macabru, ce le stapaneste in integralitate fiinta.
 
Elaborarea proiectului hibrid numit globalizare nu s-a sprijinit deloc pe respectul cuvenit alteritatii si, bineinteles, templului axiologic anterior conceput de umanitate. Ceea ce s-a incercat din rasputeri a fost maltratarea voita a istoriei lumii, stiindu-se foarte bine ca, dand definitiv la o adevarurile primordiale, se va fi anulat din start insusi viitorul ei palpabil. Este si motivul pentru care s-a pus si se va mai pune pe tapet si de aici inainte problema grava a procesului de anulare a constiintei individuale si, implicit, a celei de neam, doi vectori consacrati intru definirea profilului sui-generis al fiecarei entitati statale in parte. Se poate vorbi chiar despre configurarea unui tip de marcaje aproape fictive intertari, sa le numim, in viitorul apropiat, care sa transforme patriile in teritorii si natiunile in populatii (acestea din urma cu o dinamica analoaga intrucatva uneia dintre proprietatile fizice ale fluidelor - miscibilitatea acestora -, daca privim catre migratia dirijata din prezent, si un comportament liniar, robotizat, o involutie, cu alte cuvinte, la nivel general, a societatii omenesti in ansamblul sau). Noua reconfigurare a hartii planetare in raport cu bogatiile solice si subsolice, neepuizate momentan, se va realiza, din pacate, intr-un dezacord flagrant cu substratul genetic propriu fiecarei natiuni. E si acesta unul dintre punctele principale de erodare a intregii conceptii globaliste, ce vizeaza, printre altele, dezintegrarea in sine pentru dominatie si, deopotriva, supravietuire. Un exemplu de constructie politico-economica si multiculturala aflata, actualmente, din cauze cunoscute, in echilibru instabil il reprezinta edificiul subred al Uniunii Europene. Uitandu-ne putin inspre istoria recenta a Europei secolului XX, merita sa facem trimitere la atitudinea generalului Charles de Gaulle, care adopta, la vremea respectiva, o pozitie singulara, dar ferma, in privinta supranationalitatii ca atare si a institutiilor de acest gen, ambele neconsonante cu viziunea fostului presedinte francez despre suveranitate nationala. Dupa atatia ani, se poate observa cu relativa usurinta un fenomen de o evidenta clara, ce are in vedere ca acestei notiuni fundamentale (suveranitatea nationala) sa i se reconfigureze definitia specifica prin mijloace felurite de parametrizare circumstantiala a sa. Mai putem nadajdui ca, in viitor, gandind lucrurile intr-o perspectiva bine delimitata istoric, acest concept nu va fi obligat sa iasa definitiv din vocabularul curent al limbilor lumii?!... Dupa starea de lucruri din prezent, raspunsul adecvat se construieste, cred, de la sine.

Incercarea de amestec uman de o eterogenitate evidenta intre limitele fizice ale unui Turn Babel postmodern, unde sa fie diluate cu bruschete destinele istorice ale statelor nationale, denota un alt tip de procedeu empiric la care e supusa azi umanitatea. O umanitate neintrebata in mod categoric de catre reprezentantii ei, daca doreste sau nu sa fie parte activa dintr-un astfel de plan conceput, fara nici cea mai vaga urma de dubiu, taman impotriva sa. Altfel spus, lumea e plesnita peste fata cu propiile-i maini, in cea mai uluitoare forma de legalitate. Cu toate astea, aidoma scriitorului roman Panait Istrati, „Cred in aceasta omenire. Ea exista astazi, ca si soarele in timpul noptii.” („Spovedanie pentru invinsi”), desi, ssa cum se prezinta, deocamdata, pare a fi cel mai mare rateu al Omului insusi, vremurile contemporane reprezentand nimic altceva decat proiectia finala a tuturor actiunilor negative puse la cale de acesta in camarile ascunse ale propriei sale constiinte obediente neluminii. Cei care vor sa schimbe lumea nu au avut si nici nu vor avea vreodata o adeziune majora la nivel colectiv - de altfel, in mod firesc - fata de tot ce intreprind prin forta multiplicata de ura, dezinformare si sange. Substituirea constanta pana la anulare de identitate, aderenta iluzorie a umanului la sfera anosta a materialitatii (care nu construieste neaparat civilizatie, ci doar confort efemer), transferul vizibil de putere de la nivelul inteligentei si virtutilor personale la cel al acumularilor nelegale de capital, reductionismul retardant, ce incearca din rasputeri sa mentina calitatea vietii unei persoane in intervalul inchis al satisfacerii exclusive de nevoi primare (daca ne raportam la geometria fixa a piramidei lui A. Maslow), suprimandu-i acesteia dreptul firesc la cunoastere pe verticala, iata doar cateva dintre multele cai distructive spre care e indreptata fraudulos omenirea de catre conducatorii ei circumstantiali.

Cu alte cuvinte, daca, utopic abordand problema, multimea aceasta limitata si limitativa (ca, de altfel, si modul ei binar de gandire si de viata propus intregii societati) a managerilor planetari ar fi avut constant ratiunea calata numai pe stabilirea unor tinte benefice pentru omenire, cu siguranta ca toata cavalcada feluritelor schimbari, care i-au calcat acesteia permanent in picioare sufletul, nu s-ar mai fi produs niciodata, curgerea fireasca a istoriei retinand, in acest caz ipotetic, un alt rost general - meritoriu, fireste - in scriptele ei, in sfarsit, complet nemistificate. Dar, cum salasluim in perimetrul stramt al Realiei terestre si nu al Utopiei, evident ca lucrurile stau, din pacate, exact invers. Iar greseala fundamentala ii revine in totalitate doar Fiintei umane, care a acceptat tacuta de-a lungul vremilor nu numai varii seturi de legi impuse fara drept de apel de catre casta conducatoare a momentului (in numele evitarii unor posibile episoade anarhice si al respectarii asa-zisei ordini social-conjuncturale), dar si dezvoltarea, pana la urma, a unei asemenea structuri dominatoare. La fel se intampla si in contemporaneitate, cand rotativa istoriei macina dur in maruntaiele ei tocite viata, iar efectele globalizarii vin ca un vartej amenintator peste destinul fiecaruia dintre noi, chiar daca ele sunt sau nu constientizate la dimensiunea lor concreta acum.

Sigur ca, in anii ce vor urma, daca nu chiar mult mai repede, subrezenia unui astfel de model, ce a clamat intens multiculturalitatea - el fiind, dupa cum se poate observa, complet acultural, in sensul strict al dizolvarii tuturor culturilor nationale intr-o masa amorfa, nonidentitara -, isi va spune cu certitudine cuvantul, deoarece globalizarea e amenintata chiar din interior de catre propria sa filozofie anticonstructiva. Cred in omenire, repet acest lucru, nu si in cei care o conduc, motiv pentru care fac parte din segmentul larg al scepticilor, atunci cand vine vorba despre textura si destinul modelului anterior mentionat. Caci, atata vreme cat au existat nu de mult, in falsa lor grandoare, doua experimente  dure ale istoriei - nazismul si comunismul -, pe ale caror coordonate intrinseci, iata, pare ca aceasta se sprijina din plin, singurele cuvinte salvatoare raman cele ale autorului „Ciulinilor Baraganului”: „Haideti spre alta flacara!” Daca omenirea nu va constientiza in clipa de fata ca orologiul libertatii sale ii suna amenintator finalul, atunci vina pentru prabusirea ei viitoare nu va mai apartine doar procentului infim de vatafi oportunisti ai momentului. Sper ca nu se va ajunge intr-o zi ca istoria sa diagnosticheze globalizarea, in raport cu amintitele constructe social-politice ale secolului XX, drept noua forma planetara de societate inchisa, unde monstrul dictaturii oarbe sa aiba, de asta data, numai un singur cap. Ma tem de un singur lucru insa, anume ca, dincolo de o figura de stil sau alta, asa se va si intampla.            

Magdalena ALBU
Bucuresti, martie 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page