Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

CRONICA LITERARA: „DEZILUZII” SI „VIATA CA O ILUZIE” – DOUA ROMANE DE BERTHOLD ABERMAN

Stefan DUMITRESCU
 
Cu multi ani in urma am demarat un Proiect care imi ardea constiinta de mai mult timp si care era concretizarea unui vis mai vechi. Visul meu era sa-i aduc acasa pe scriitorii care alungati de vitregia istoriei si de ingratitudinea romanilor au fost obligati sa ia calea exilului. Sa manance painea amara a strainatatii si sa scrie in afara universului cultural romanesc. Ma gandeam ca prin aceasta le fac scriitorilor plecati din tara dreptate, ca ii ajut in existenta si in creatia lor, ca imi fac datoria fata de literatura romana, si ca demersul meu avea sa imbogateasca literatura romana.

Si cu adevarat Domnul m-a ajutat sa cunosc scriitori romani de mare valoare care traiau pe alte meridiane. Asa am lecturat cele trei romane ale doamnei Alina Diaconu, scriitor romano-argentinian, (si-a scris cartile in spaniola, adica in limba tarii de adoptie) despre care nu auzisem nimic, si care este una dintre cele mai mari prozatoare ale Americii Latine. Asa i-am cunoscut pe poetii George Filip si Adrian Erbiceanu, pe prozatorii Alexandru Cetateanu si pe Herman Victorov din Canada. Sau pe poetul Dimitri Grama, care traieste in Gibraltar. Cronicile despre cartile lor au aparut in revistele literare si de cultura, tiparite si on-line din tara. Vai, dar am vazut cu tristete ca scriitorii din tara nu prea s-au bucurat. Mai mult au tacut... Nu este bine. In mod normal ar trebui sa ne bucuram cu totii si sa-i primim cu bratele deschise. Anul trecut intamplarea a facut sa intalnesc pe o revista literara on-line un scriitor care mi-a atras de la inceput atentia... Este vorba despre domnul Berthold Aberman, evreu roman, care a trait mai toata viata in Romania si care la batranete s-a retras in Israel. Dupa ce ne-am cunoscut pe internet, ca sa spun asa, domnul Aberman mi-a trimis doua din romanele sale, pe care le-am lecturat cu mare atentie. Si cu sete.

Prin anii 1980 eram cu Nichita Stanescu la poetul George Tomozei acasa. Acesta tocmai povestise o intamplare care m-a impresionat foarte mult... Gheorghe Tomozei impreuna cu cativa scriitori si actori romani au facut un turneu in Israel. De fiecare data salile erau pline cu evrei care se nascusera si traisera in Romania, si care dupa spectacol ii asteptau pe artistii romani sa-i invite la un restaurant. Acolo ii rugau pe scriitorii si pe actorii romani sa le vorbeasca, sa le povesteasca despre ce mai este prin Romania. Sa le vorbeasca despre orasul, targul in care s-au nascut si au trait ei. Dar in orasul Pascani, pe strada cutare, mai este casa aceea mare, cu veranda? Era casa in care traise domnul care intrebase. Dar pe strada... din Falticeni, mai este stejarul acela?, intreba un altul care copilarise pe strada aceea. Le era dor de nu mai puteau de orasul, de locul in care se nascusera, de strada pe care copilarisera ei. Si in timp ce intrebau si ascultau ce li se povestea le curgeau lacrimi pe obraz. La domnul Herman Victorov, in cartea sa „Din viata unui om oarecare” am mai vazut aceasta dragoste imensa a evreului care plecat din tara traieste tot timpul cu dragostea fata de pamantul in care s-a nascut. Si pe care il poarta in suflet. De altfel dl. Herman Victorov dupa ce a plecat din tara, a vrut sa se stabileasca in Israel, in tara stramosilor lui (sa vina acasa, la radacina neamului, a fiintei lui, cum ar spune Heideger), dar nu s-a mai putut „aclimatiza” locului, astfel ca s-a stabilit in Canada, care avea sa ramana a doua patrie a lui dupa Romania. De mai multe ori in romanul sa extraordinar, „Din viata unui om oarecare”, isi marturiseste dragostea lui imensa fata de Romania si de poporul roman.

Evreii acestia care mureau de dorul locurilor pe care le parasisera sunt cu mult mai patrioti decat noi, romanii, a conchis Tomozei intr-un tarziu. Marturisesc ca si mie mi-au dat lacrimile, ca am fost profund impresionat de patriotismul si de dragostea evreilor plecati din Romania care sufleteste nu se putusera desprinde de pamantul in care s-au nascut si au trait. Din aceasta categorie de oameni imi imaginez ca face parte domnul Berthold Aberman, evreu roman stabilit in ultima parte a vietii in Israel, un scriitor talentat, cu un instinct literar aparte, si cu o opera literara bogata. Amintim cele mai importante carti scrise de dansul: „Trairi”, Editura Libra, 2003, „Ultima clipa”, Editura Abyteli, 2004, „Presedintele vaduvelor”, Editura Asociatiei Scriitorilor militari, Bucuresti, 2005, „Nimic nu mai e cum era”, Editura Napoca Star, Cluj, 2006, „Viata, viata, cum treci”, Editura Asociatiei Scriitorilor Militari, Bucuresti, 2007, „Scrisori nevinovate”, Editura Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2007, „Descoperirea”, Editura Scriitorilor Militari, 2007, „Valy”, Editura Asociatiei Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2008, „Tributul naivitatii”, Editura Asociatiilor Scriitorilor militari, Cluj Napoca, 2008, „Uita-ma”, Editura 24 de ore, Iasi, 2010, „Intrebari nerostite”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2011, „Dragoste Tarzie”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2012, „Deziluzii”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2013 si „Viata o deziluzie”, Editura Napoca Star, Cluj Napoca, 2013. Ne vom opri asupra ultimelor doua carti, aparute in acelasi an, la aceeasi editura, anul trecut, pe care le-am lecturat, si despre care credem ca sunt reprezentative pentru creatia romanesca a autorului.
 
Este vorbe despre doua romane, complementare as spune, in aceleasi timp motivele epice si filozofice ale celor doua carti se completeaza intr-o continuitate si viziune perspectivala, astfel ca la sfarsitul lecturii ai impresia ca ai citit cele doua parti ale unui roman.
 
Dupa lectura primei jumatati a cartii „Deziluzii””, care te introduce in ceea ce am numi universul sufletului uman, iti dai seama ca te gasesti in fata unui scriitor din categoria filozofilor, venind din stirpea lui Dostoievski. Romanul d-lui Berthod Aberman, Deziluzii”, caci un roman este, e o carte singulara in literatura romana. Spunem literatura romana pentru ca dl Aberman si-a scris cartile in graiul romanesc pe care l-a asimilat de cum a deschis ochii, ca si celalalt mare scriitor evreu-roman din perioada interbelica Max Blecher, cu care se aseamana... Scriitor pe nedrept uitat.

Domnul Aberman este ceea ce am denumi un scriitor al „sufletului”, un poet al sufletului, un acuarelist al sufletului, un insetat de cunoasterea de sine, de profunzimile fenomenului uman, de raspunsul la marile intrebari ale constiintei in existenta aceasta. Pe tot parcursul romanului incercarea lui de a patrunde in zonele insondabile ale psihologiei umane seamana cu zborul fluturelui care inconjoara lampa de milioane de ori, fascinat si hipnotizat de lumina... Iata ipostaza sufletului aplecat ca o fiinta care sta in genunchi asupra lui insusi, insetat de profunzimea sinelui sau: „Sufletul. Incerc sa-l mint, sa-i spun ca se inseala. Nu-i o solutie, e prea tarziu... Oare, nu si tu te vei preface-n scrum? Vei avea timp de a fi din nou prezentul sau vei reprezenta doar trecutul? Am visat impreuna, eram unul umbra celuilalt, eram dar, numai noi doi, si nu doi, ci unul singur! Nu vedeam, nu auzeam, iti amintesti?” (pag 10)
 
Sufletul ca si pamantul trece prin perioade mai grele si mai bune, un fel de anotimpuri ale vietii: „E iarna, sufletul mi-e inghetat. Astept cu nerabdare sosirea primaverii, si voi saluta din nou viata” (pag 11).

Sufletul se percepe pe sine, isi simte durerile, varsta, are constiinta existentei sale in timp, si a misiunii sale care este cautarea si descoperirea adevarului: „E tarziu, mi-e sufletul greu, focul nu mai e atat de dogoritor, dar arde inca. Nici lacrima nu-l stinge, nici apa nu-l alunga. Dorul, suspinul, nimic nu-i mai alina durerea. Si de as sti macar unde se ascunde adevarul! Unde-i timpul?”

Sufletul nu este numai Mister in care te afunzi in cautarea adevarului, ci si un partener, un prieten cu care autorul romanului a dialogat continuu toata viata: „De ce te-a abandonat sufletul? E drept sau nu dar, si el ne abandoneaza uneori, periodic sau definitiv. Va fi vreodata materializat? Se spune ca ar avea chiar greutate. Intoarce-te! Vino din nou pe aleile dragostei noastre si nu mai umbla ratacind prin alte locuri. Te strig, te chem necontenit si tu te faci sau, nu ma auzi! Nu simti ca am ramas alaturi si impreuna cu tine mereu? Nu intelegi ca dragostea noastra nu se va termina niciodata?”

Sufletul este o Fiinta, el are necesitati si aspiratii ca orice fiinta, si traieste in tandem cu inima, un alt personaj foarte important al romanului: „Sufletul are nevoie de putina odihna, chiar cand inima va continua sa-si ceara drepturile si recunostinta functionarii cu loialitate. Ea toarce continuu, si de-ar continua asa in liniste...”

Sufletul si inima comunica intre ele, se ajuta, se hranesc unul prin altul, se iubesc si parcurg impreuna greul drum al vietii: „Iubire? O simte, o intelege doar cel care o traieste! Fiecare fibra, fiecare gand si totusi... Drumul lung si greu, piedici multe, timpul nemilos in fuga lui, ca apoi... uitarea sa inlocuiasca totul. Eram convins ca cel mai usor lucru in viata este sa iubesti pe cineva. Cel mai greu este sa gasesti pe acel cineva ca sa te iubeasca la fel. Te gasisem...”
      
Menirea sufletului in lume este adevarul si iubirea. Ca in credintele dacilor sufletul in aceasta lume coboara intr-o vale a plangerii, unde sufera, este fericit, trece prin mai toate incercarile, capatand toate contrariile acestei lumi. Personajul principal al cartii, Mirel, a fost in tinerete un cuceritor, sa folosim aceasta expresie.. Autorul nu ni-l descrie ca pe un personaj, cu trasaturi, cu un chiup conturat, cu o silueta, cu o individualitate distincta, ci ca pe o fresca realizata din tonuri contrare, din lumini si umbre, ca pe o suprafata tensionata din marele fenomen uman. Si asta pentru ca sufletul lui este atat de mare, de penetrant incat dizolva personajul, il pulverizeaza ca pe o pata pe peretele cenusiul al vietii: „A spune adevarul pare a fi o mare aventura. Cu greu s-ar hotari cineva a-l spune sau nu... Oscileaza inca... Are ce-i drept multe a spune. Si totusi... Daca a-i fi intrebat pe cineva dintre cei care-l cunoscusera mai indeaproape, parerile ar fi fost mult diferite. A trecut prin momente sublime dar a fost aproape si de sinucidere. A trecut prin toate obstacolele avand o remarcabila iubire de viata si incredere in ea. Ca a iubit poate ca nimeni altul, nu era pentru nimeni o noutate dar nici suferintele prin care a trecut. El Don Juanul a fost parasit. A fost un suflet mare, un bun prieten, un sprijin la nevoie, o fire romantica dar un vanitos, orgolios fara margini. Admirat. Considerat a fi un om foarte apropiat de sufletele oamenilor, contrar aparentelor”.
 
Marea sete si incercare a sufletului in aceasta vale a experientelor este iubirea... De altfel iubirea este forma cea mai ianlta de a se manifesta in lume a sufletului si a inimii, este universului in care traieste sufletul, pe care si-l creeaza singur in aventura lui. Iubirea ca forma a existentei si a re-creatiei sufletului si ca modalitate de a se salva in existenta sa si in lume: „Daruieste-mi iertarea, iubirea mea dintotdeauna si o vei primi pe a mea. Este ultima chemare. Ar fi o nedreptate sa se piarda tot ce am agonisit. Totul ar putea fi recuperat de am fi din nou impreuna. Sa credem, sa infaptuim reconstruind din nou cu migala si suflet”

Mirel care in tinerete a fost un dandi, care a frant multe inimi si a lasat in urma multe iubiri, fara sa isi fi gasit iubirea pereche, cea care dainui si care este temelia batranetilor, acum la varsta a treia, o intalneste pe Silvia si se indragosteste de ea... Silvia este ca si Mirel o fiinta de o frumusete si curatenie sufleteasca uimitoare.. vai, dar a trecut si ea prin ce a trecut el, a cunoscut tradarea in dragoste, a fost parasita, s-a trezit singura, a suferit, a fost si este dezamagita de viata... Intre ei se naste o prietenie foarte frumoasa, care le invioreaza sufletele, le lumineaza viata si le da sperante: „Povestea se repeta ca doar nu ea fusese prima sau ultima femeie din lume amagita si apoi abandonata. Atractia noului, nu va dispare niciodata. In parcul din apropierea casei a intalnit-o in disperarea celei parasite. A simtit pur si simplu ca reintinereste, ca a dat peste el norocul si daca va reusi sa o impresioneze ar deveni posibila revenirea la viata. A facut totul vorbindu-i, ascultandu-i durerea si apoi incercand sa o convinga ca el ar fi cel mai fericit om din lume daca ea si-ar pleca privirile asupra lui promitandu-i tot ce si-ar fi dorit. Sunt singur, parasit si eu dupa o iubire pe care am crezut-o vesnica”.

Dragostea lui Mirel pentru Silvia si prietenia lor este atat de frumoasa ca nu cunoastem in intreaga literatura o alta. Are Dostoievski in volumul „Nopti albe” o nuvele in care doi batrani, un el si ea, care locuiesc peste drum, traiesc o iubire de o frumusete ireala. Acum la batranete isi traiesc marea iubire... El o poate vedea pe ea de la fereastra cum ii croseteaza ciorapii, ea il poate vedea aplecat peste paginile albe cum ii scrie... Ei, batranii nu isi vorbesc, nu se viziteaza ca sa isi marturiseasca dragostea, isi scriu. Isi marturisesc grija unui fata de celalalt, isi dau sfaturi ca sa se protejeze, sunt atat de calzi, de draguti unul cu celalalt, ca nu poti sa nu-ti dai seama ca amandoi sunt suflete atat de frumoase, iar iubirea dintre ei este de o delicatete si de o puritate dincolo de firea omeneasca... Dragostea lor nemarturisita, este atat de frumoasa, de profunda, de pura ca nu poti decat sa te inchini in fata unei iubiri si a unor suflete atat de frumoase.

Prietenia dintre Mirel si Silvia si dragostea lui mi-au adus aminte de aceasta extraordinara nuvela a marelui scriitor rus. N-am mai intalnit o asemenea iubire frumoasa in viata mea de lector si de scriitor. Nu pot decat sa fiu incantat si sa-l felicit pe maestrul care a descris o asemenea iubire... care, asemenea unei vraji, ii transforma pe amandoi, ii intinereste, le da sperante: „Mirel, eroul nostru, era plin de viata, se misca cu vioiciune, radea si glumea spre a nu se vedea cel putin pe dinafara diferenta existenta intre ei. Mereu cu zambetul pe buze, optimist, si in ultimul timp chiar cu cate o gluma, mai picanta in raport cu starea cu care se intorcea Silvia de la serviciu.”

Cei doi se inteleg foarte bine, acolo in profunzime asemenea uni izvor care clipoceste este dragostea aceea nespus de frumoasa dintre un om in varsta si o femeie mai tanara decat el...
Starea aceasta nu va dura mult, pentru ca asa cum se temea Mirel, diferenta de varsta dintre ei isi spune pana la urma cuvantul... Silvia nu poate trai cu el dragostea trupeasca, la care se adauga curtea insistenta a unui coleg de serviciu care o iubeste cu adevarat... Intre Silvia si colegul ei dragostea care se infiripa va izbucni asemenea unui gheizer la suprafata. Amandoi sunt tineri, se iubesc, si sunt din punct de vedere sufleteste la fel de frumosi. Lucrul acesta te impresioneaza la autorul carti, dl Berthold Aberamn, toate personajele luisunt de o frumusete omeneasca iesita din comun. Nu putem sa nu vedem ca acest lucru vine din frumusetea morala, sufleteasca a autorului... „Silvia simtea, ii datora lui Mirel un puternic si sincer respect. Nu ar fi dorit pentru nimic in lume sa-i produca suparari care nu i se cuveneau. Si mai ales nu din partea ei. Si totusi cat putea sa mai traga de timp, de o situatie care pe zi ce trecea nu mai putea fi tinuta sub control. Era sau fusese pe cat posibil prevazatoare, ajunsa uneori la disperare nestiind sau neavand curajul de a-i spune adevarul. Doare dar... cel putin nu-l mai mintea ca nu merita fata de sufetul lui bun”.

Pentru ca Silvia are un suflet frumos si este un om cinstit, si pentru ca nu poate accepta viata dubla ii va marturisi prietenului si sotului ei ca exista un tanar pe care il iubeste si cu care ar dori sa se casatoreasca... Mirel resimte pierderea iubite ca pe o mare durere, dar o accepta demn, lucid... Ii va da Silviei libertatea, cei doi se vor desparti, fiecare mergand pe drumul lui... In viata lui Mirel il vedem aparand pe prietenul lui, Rubin, un om intelept, un prieten cald, un suflet nobil.. El este cel care il mangaie, il impaca in modul cel mai profund si cel mai bine cu el insusi, cu sensul nostru de fiinte umane pieritoare si tragice in timp. si care ramane alaturi de el: „Acum eram prieteni buni. Cate-o lacrima se ivea in coltul ochilor amintindu-ne de vechii prieteni acum plecati pe drumul neintoarcerii. Dragostea pentru ei fata de noi devenise o povara, o datorie... Nu vrem acum nici macar sa-i judecam. Eram indragostiti fiecare in parte de altcineva. Ce repede ne-am pus de acord. Cat de tarziu ajungem la asa zisa intelepciune de a sti de fapt ca nu stim nimic. Exista rareori si mici contradictii intre noi in aducerea aminte a celor de mult petrecute dar avem grija ca atunci cand „ne incalzeam” prea mult sa apelam la citate sau proverbe care ne readuceau pe calea cea buna. Se repeta in intreaga lume intr-un perfect acord: cand dragoste nu e nimic nu e! Mai exista oare in lumea noastra mare un singur om care sa nu stie sau sa nu fie de acord cu aceste simple dar atat de cuprinzatoare cuvinte? Acum totul e bine. Suntem impreuna.”?

Ca si cum autorul ar privi in urma fara sa se poata desprinde de esenta romanului finalul cartii este inca o fanta deschisa catre tema centrala a operei, care este sufletul si misterul lui:
„Granitele sufletului nu le poti gasi, chiar daca le-ai cauta pe toate drumurile; atat de adanca este fiinta lui” (Heraclit)

Celalalt roman cu care romanul „Deziluzii” formeaza o unitate complementara, (aparut in acelasi an, 2013, la aceiasi Editura, Editura Napoca Star) este in esenta sa tot o meditatie asupra destinului uman, a sufletului, a dragostei si a adevarului (care sunt valorile fundamentale ale existentei umane si reperele perene ale fiintei umane, in perimetrul carora autorul si-a dus existenta, a simtit si a gandit). Scrisul, lumina textului, expresiile, uneltele literare poarta pecetea inconfundabila a prozatorului Berhold Aberman, numai ca de data aceasta autorul isi alege o alta perspectiva... Istoricista, s-o numim, cu o viziune spatio-temporala asupra lumii mult mai larga Personajul central al cartii, care strabate toata cartea seamana intr-un fel cu Mirel, din romanul „Deziluzii”. „Ce a mai contat cu cata greutate a reusit pana la o anumita limita sa traiasca conform propriilor dorinte. A fost recunoscut uneori ca un om reusit in viata, devenit adesea chiar „faimos” „dar... totul a fost o iluzie si ca orice iluzie doar aparenta, inselatoare, eroare a simturilor lui sau a spiritului care l-au facut sa vada lucrurile diferit de cum erau in realitate. A crezut numai in valoarea banilor si a convingerii ca ajutat de ei si de mintea lui ascutita, de norocul care-l facea sa creada ca acolo unde pune el mana, reusita e asigurata. Valoarea pe care o dadea vietii il costa scump, dar... in ochii si constiinta lui merita. Manifesta rareori aspecte in comportare de zgarcenie. Se manifesta atunci cand rareori se gandea la ce ar fi daca intr-o buna zi nu ar avea bani si nici nu iar putea castiga cu aceiasi usurinta”

Portretul lui Alterica (numele personajului principal care vin de la Arum, Olter) de la inceputul cartii, este ca si portretul lui Mirel mai mult o fresca morala si psihologica formata din trasaturi, de multe ori contradictorii:
„- Ce stiti voi despre viata.
Eu va arat descriindu-l pe semenul nostru asa cum e si nu cum ar dori sa fie. Asa cum Dumnezeu l-a creat si nu prelucrat... I se reprosa ca separa prea mult sufletul de trup, cu predilectie al femeii despre care avea pareri contradictorii. Cand iubea vreo femeie, se transforma in aparatorul ei inversunat.
- Cine sufera in viata mai mult ca femeia? Cat e ea de minunata, ce fericire este sa o intalnesti... Dar nu intarzia sa povesteasca despre aceiasi femeie care tradeaza, cata suferinta aduce cu ea o data cu iubirea cand lua sfarsit.”

Atunci filozofa: Nu intotdeauna cei rai sunt cu desavarsire rai iar cei buni nu au numai calitati! Fiecare doreste ca binele sa invinga dar... din nou acest simplu dar nesuferit cuvant care poate schimba o soarta. Cand era intrebat de ce nu se capatuieste spre a se aduna la casa lui, cu familia lui pentru care sa merite a munci atat de mult raspundea: „Alterica seamana in ceea ce au ei esential, indeosebi cu inclinatia lor catre a filozofa, dar si cu destinul lor contradictoriu, ca al unui rau cu meandre in pustiul lumii, cu Mirel din celalalt roman analizat mai sus, semn ca personajele care „au idei” sunt pana la un punct un fel de alter ego al autorului, care este prin natura sa un filozof. De aici credem ca vine vocatia dansului catre filozofie, cultura lui clasica, solida, care abunda in citate din marii oameni ai culturii umane, citate pe care le gasim din belsug in cele doua romane, ca si setea de creatie manifestata prin scris.

Inclinatia catre a filozofa a personajului ii da o distinctie aparte, o frumusete vetusta, semn ca personajul apartine altei epoci, cand „cartea” si cultura reprezentau un ideal si erau caracteristica unei societati ce tindea catre puritate, moralitate, evolutie spirituala: „Fiecare in parte se considera un luptator pentru dreptate si in numele fericirii invocate doreste intelegerea. Rezultatele? Realizari dar si infrangeri dupa un timp oarecare si mai ales dupa multe ezitari inainte de a te uni cu femeia despre care crezi ca esti convins ca e ideala. Aproape ca nu exista om sa nu-si sustina ca fiind cele mai bune ideile lui. Cine nu-si doreste fericirea, dar formata dintr-un intreg si nu faramitata? Se uita adesea ca si ea e formata din bucatele.”
 
Alterica filozoful venea dintr-o familie de evrei saraci, nespus de frumosi ca oameni. Dl Berthold Aberman reuseste doua portrete de parinti admirabile, antologice in literatura romana: „Parintii, oameni saraci traiau intr-o casa care cu greu putea fi numita astfel dar, ceea ce-i dadea frumusete si chiar fericirea era numarul mare de copii. Vesnic era ceva care lipsea, care nu ajungea. Consider ca atunci cand eu mi-am facut aparitia in lume, am avut noroc. Tatalui meu, Avraham, i se spunea spre a fi recunoscut fata de atatia Avraami care mai existau, „Cizmarul”. Tot ce invatase de la maistrul lui, sa construiasca de la inceput o pereche de cizme, pantofi sau ghete, era suficient, dar se ocupa mai mult cu micile reparatii pentru cei nevoiasi, cate un petic care prelungea „viata” si de aceea avea multa clientela”.

Cizmarul Avraham este stalpul si intretinatorul unei familii numeroasa de evrei din perioada interbelica de o frumusete umana care nu poate sa nu te impresioneze. Zi de zi, ani de zile tatal care aducea banii in casa si sustinea familia era vazut aplecat pe scaunelul din micul lui atelier. Dar si mama, Ester, este si ea de o frumusete umana induiosatoare: „Atat el cat si copiii stiau ca gustul bun al supei nu e dat numai de carnea putina sau zarzavaturi ci, de dragostea cu care gatea pentru ei mama Ester. Guri multe de hranit, calcat, curatenie prin casa, poate prea multa. El spunea glumind bineinteles ca face aceasta munca pentru ca nu are ce face prin casa altceva care sa nu coste bani. Se plangea ca nevasta lui munceste prea mult spre deosebire de multe altele”.

Aici se vadeste talentul de artist plastic al domnului Aberman, in subtilitatea, caldura si realismul cu care creioneaza si coloreaza frumusetea parintilor, a familiei de evrei dintr-o mahala a unui targ moldovenesc din perioada interbelica. Mahalaua evreiasca este si ea bine sugerata, cu moralitatea ei, cu psihologia oamenilor, cu tipurile de evrei care mai calcau pe delaturi. Toate acestea au un parfum de epoca inefabil, care vine desigur din frumusetea sufleteasca a oamenilor... Frumoasa epoca, frumoase vremuri, pline de suflet, de moralitate, de credinta iti vine sa spui daca nu ai sti cat de greu le-a fost sa traiasca in acele vremuri bietilor oameni...

Te impresioneaza profund, aproape ca iti dau lacrimile, moartea tatalui, a Cizmarului, de cancer, si moartea mamei, moarte stranie cauzata de un glont ratacit... Baiat istet, cu inclinatii libertine, Alterica va avea diferite slujbe, care il ajuta sa-si intretina familia... Chiar daca este un pacatos, prin generozitatea lui, prin ideile lui, personajul acesta are o frumusete deosebita in literatura romana, in galeria de personaje a literaturii romane. Se va casatori cu Sofia, fata curata a unei familii de evrei din mahala, el care calcase de multe ori pe delaturi, cu care se va intelege bine, caci Sofia este o fata muncitoare si cuminte, ca si mama lui, care va avea tot tipul grija de casa.

Alterica, baiat istet, foarte priceput la afaceri si la a face bani din negustorie va ajunge sa aiba bani multi pe mana lui. E cheltuitor cu femeile dar nu isi va neglija familia... Fiind un negustor smecher, care stie sa se invarta bine, va fi prins si bagat la puscarie. Nu va suferi deloc caci filozofia lui de viata il ajuta cum nu se poate de bine. Va incapea in inchisoare cu conducatorii partidului comunist din acea vreme, pe care „ii serveste” caci are bani. Va iesi din puscarie la fel de vesel cum a intrat. Chivu Stoica, unul din Liderii comunisti romani de dupa 1945, mana dreapta a lui, vine in orasul lor intr-o vizita. Il recunoaste, il ia cu el si ii propune un post important in conducerea de partid a orasului. Alterica bineinteles ca va refuza, caci el are filozofia lui, nu este un trepadus, un profitor lipsit de constiinta... Si aici vedem frumusetea personajului, care ii da o aliura aparte.

Alterica si Sofia au o fata, care este inteligenta ca tatal ei. Vine perioada comunista, Alterica isi vede de comertul lui, anii trec, el si Sofi imbatranesc frumos. Fetita lor, Bety, inteligenta, invata bine... Va termina facultatea de medicina, va ajunge medic, se va casatori in Bucuresti, si cum anii trec nemilosi, Alterica se va duce si el pe urmele parintilor lui. Trebuie sa fim dupa 1970 cand tot mai multe familii de evrei emigreaza in Izrael. Bety si sotul ei o iau pe Sofi cu ei in Izrael... Cea care era o data era o sotie supusa, avand grija casei si vazandu-si de treburile ei, ne referim la Sofi, ajunsa in Izrael, o data cu fiica si ginerele lor, traind cu ei in casa, devine deodata nemultumita... Scriitorul ne reda cu o ironie subtila si cu un realism cald ciondanelile Sofiei, care se cearta cu fiica ei nemultumita ca e neglijata, mereu revoltata ca e nedreptatita...

Vine insa vremea cand si ea se apropie de ceasul trecerii in lumea de dincolo: „Bety a chemat Ambulanta si au mers impreuna cu ea la spital. In ultimele zile nu mai manca, nu mai bea, nu mai vorbea. Ajunsese la un bilant. Cochetase cu viata pana la 97 de ani... Ultimele ei cuvinte au fost. Am mintit intr-adevar dorindu-mi sfarsitul. Azi noapte m-am rugat simtind cum moartea imi da tarcoale: Doamne, ingaduie-mi sa ajung la ziua! A plecat linistita impacata grabindu-se sa ajunga langa Alterica al ei de-o viata si pentru o viata. Cei care-i urmeaza ii vor intalni pe cei apropiati conform ultimei datorii pe care o mai au. Si ei vor plati vietii-cu moarte... Pana atunci... teama de a nu intra in uitare... Chiar daca si ea e-nscrisa in legile omenesti. Din nou iluzii uitand fiecare generatie ca nu sunt altceva decat aparente inselatoare, acea eroare a simturilor sau a spiritului ce le face a vedea lucrurile, viata altfel de realitate. Fiecare isi traieste viata lui... Ca o piesa de teatru, asa este viata: nu intereseaza cat de mult a tinut, ci cat de frumos s-a desfasurat. Seneca!”

Astfel si acest roman care te emotioneaza si te impresioneaza prin filozofia lui se termina cu un citat dintr-un om ilustru. Spuneam ca acest roman este scris din perspectiva istorica pentru ca vedem derulandu-se prin fata ochilor nostri mai multe generatii de oameni, cu slabiciunile si cu frumusetea lor omeneasca. Si din aceasta perspectiva oamenii si vietile lor, atat de repede trecatoare, ni se par niste musculite efemere... Iata un adevar ar spune Alterica... sau o iluzie, si-ar raspunde singur... Intre iluzie si adevar penduleaza vietile noastre, fericirea noastra, ne spune autorul in cartile lui.

La finalul cronici noastre literare spunem ca ne gasim in fata celui mai filozof prozator dintre scriitorii evrei - romani, a unui scriitor foarte talentat, cu vocatia filozofarii, a cautarii neobosite a adevarului, care cand coincide cu iubirea, cand ia forma iluziei, a fetei morgana. Nu intamplator dl Berthold Aberman isi intituleaza romanele „Deziluzii” si „Viata - O Iluzie”. Cartile sale sunt pline de poezie, de inefabil si de intelepciune, si au marele merit ca deschid in mintea noastra un imens arc al intrebarii, ca deschid in mintea noastra orizonturi nebanuite, dar si ca ne apropie mai mult cu un pas.. de Adevarul dureros al existentei noastre pe pamant.
 
Ne bucuram ca punand intr-o lumina tare si veridica, dintr-o perspectiva critica plina de emotie, meritele operei d-lui Berthold, el se intoarce intelept si bun acasa, in literatura romana. Recomandam desigur cu multa caldura cititorilor cartile unui om minunat, intelept si filozof, asa cum este domnul Aberman!
-------------------------------
Stefan DUMITRESCU
Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania
Galati, 8 martie 2016

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page