Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Calea spre justitie

de Andrei Marga
 
Multi isi fac merite din a clama cat de neclintit cred ei in justitie si ca hotararile judecatoresti nu sunt nici macar de comentat, decum de pus in indoiala.
Este adevarat, unii au sustinut toate acestea pana cand au ajuns ei insisi incatusati, dupa care lupta pentru dreptate in alte locuri. Altii sunt vehementi cand hotararile se aplica rivalilor, in speranta ca randurile acestora vor fi rarite cu mana magistratilor. Birocratia indigena protesteaza la orice punere in discutie a unei hotarari sau proceduri juridice, ca si cum s-ar atinge ceva imaculat. Se desfasoara, in orice caz, o propaganda ce vrea sa impuna convingerea ca justitia ce iese din instantele de judecata trebuie luat fara cartire, cu capetele plecate.

Aceasta propaganda este unica astazi, caci in orice tara in care se exercita cu exigenta forta justitiei, se poate discuta orice decizie a instantelor, fara fetisuri. Ea este si de prost gust, caci premisa tacita, dupa care binecuvantarea cu justitie pilduitoare a sosit, este evident ridicola. Mai presus de toate insa, aceasta propaganda face deservicii prestigiului justitiei.

Fireste, nu este discutabila nevoia ca sistemul judiciar sa functioneze in mod independent si sa genereze cat mai putine nedreptati. Ar fi bine ca acest sistem sa fie acea putere calma si inteleapta pe care cetateanul se poate bizui in orice imprejurare. In fapt, suntem inca departe de asa ceva si ramane din capul locului contraproductiva desconsiderarea a ceea ce mai trebuie facut pentru a transforma instantele in locuri de infaptuire a dreptatii.

Pentru a readuce discutia despre justitie la realitate, ar fi suficient ca cel interesat sa examineze o colectie de sentinte si motivari. Pe o prea mare parte acestea contin probe insuficiente, erori de logica si evaluari diletante. Ar fi de ajuns sa luam in seama imprejurarea ca multi dintre cetatenii care trec prin instante nu sunt deloc convinsi de corectitudinea abordarii si-si cauta unde pot, fie si tardiv, dreptatea. Sau sa consideram cantitatea revizuirilor de sentinte, cand se recunoaste eroarea si abuzul.

Ar fi suficient sa observam ca autoritatile din aproape oricare tara civilizata cauta sa-si scoata cu orice chip cetatenii din raza instantelor judiciare de la Carpati.
Situatiile acestea ar trebui sa dea de gandit celor interesati cu adevarat de justitie. Nu este tolerabil nici daca numai o sentinta loveste nedrept un om. Nu voi lua insa in analiza cazuistica, aflata de altfel la indemana oricui. Nici nu voi intra aici in explicatiile juridice, caci ele arunca adesea mai mult ceata asupra unor adevaruri de bun simt, ce-l intereseaza pe cetateanul simplu care suntem fiecare. Voi argumenta in schimb doua idei.

Prima este aceea ca trebuie distins intre justitie ca valoare fondatoare a societatii, care are importanta nu indeajuns respectata, pe de o parte, si hotararile de aplicare a justitiei, care sunt din capul locului dependente de intrunirea multor premise factuale, pe de alta parte. La noi unii deriva fara scrupule felul in care se aplica justitia din importanta ei si proclama emfatic ca am fi deja cu dreptatea printre noi. Spus simplu, din pozitia cruciala a justitiei in societate nu rezulta nicidecum ca deciziile instantelor ce promit sa o puna in aplicare sunt apriori drepte. De altfel, nici o practica judiciara matura din vreo alta tara nu pretinde fara precautii ca intruchipeaza justitia insasi si nu se justifica prin apel la zeita Themis!

A doua idee este ca in tara noastra pana la justitie (dreptate) a mai ramas inca o cale lunga de parcurs. Spun aceasta pentru ca infaptuirea justitiei depinde de multe lucruri: de calitatea legilor, de valoarea procedurilor, de criteriile probatiunii, de corectitudinea constituirii probelor, de relevanta lor, de pregatirea magistratilor, de selectia acestora si de integritatea lor. Oricit s-ar simti contrazisi numerosii discusanti superficiali despre justitie, fiecare dintre aceste momente conditioneaza ajungerea la justitie.

Asa stand lucrurile, este de la inceput mai realist ca in dezbaterea publica si, desigur, in actiunea celor responsabili de impartirea dreptatii in societate, sa se caute inlaturarea neajunsurilor din sirul intreg al dependentelor justitiei, decat sa se cultive pretentii demagogice ca justitia functioneaza deja fara cusur. Exprimat si aici cit se poate de simplu, justitia nu este mai buna decat societatea si impartaseste inevitabil valentele si carentele acesteia. Doar ca raspunderea sistemului judiciar este mult mai mare, fiind pe masura importantei in societate a valorii dreptate, care i s-a incredintat!

Spunand cele de mai sus, nu trec sub tacere prestatia onesta a multor juristi calificati, care inca mai exista la noi. Se pot lua la lectura numeroase sentinte si motivari si se poate observa ca, in eventualitatea in care probele au fost recoltate corect (de pilda, se stabilesc fapte, nu vorbele cuiva despre acestea, se circumscriu fapte juridice, nu impresii despre lungimea parului, nu se aresteaza omul si apoi se constituie probele, cum se face frecvent astazi!), nu este ceva de obiectat.

Dar nu juristi calificati si integri se bat cu pumnul in piept ca ei fac justitia la care toti trebuie sa se inchine. Nu ei pretind ca justitia este independenta si ca nimeni nu trebuie sa o discute. Pretind infailibilitatea hotararilor din instante si cauta sa impiedice orice discutie noii activisti politici, dintre juristi si mai ales dintre nejuristi. Impreuna, acestia intretin in viata publica un fals abominabil si costisitor - cel al justitiei independente, curate, infailibile, deja venita pe Pamant. In mod sigur, de acest fals nu are nevoie intr-o societate matura nici un cetatean ramas rational. Doar curentul unor activisti care s-au catarat pe institutiile acestei tari si vor sa le tina captive are nevoie de un astfel de fals.

Ca orice propaganda, si propaganda ce se agata mai nou de justitie recurge la sofisme si la pretentii fara suport. Iata doar cateva exemple.

?tim prea bine din istorie ca fara justitie nu exista demnitate a persoanei, comunitate in jurul dreptatii, performante, bunastare. In cultura de care apartinem avem o dezbatere lunga asupra relatiilor dintre adevar, dreptate, bine, frumos, cu sinuozitatile lor. A ramas insa larg recunoscuta pozitia cheie a justitiei in societate. Dar din pozitia de valoare fondatoare (nu e posibila societate propriu-zis umana fara justitie!) nu rezulta nicidecum ca dreptatea impartita de instante este automat justitia! Intr-o asemenea derivare, care se foloseste copios la noi, este, spus cu eleganta, un paralogism (un fel de sofism rudimentar), pe care nu altcineva decat celebrul Kant l-a demontat pentru totdeauna.

Este vorba de paralogismul deducerii unei realitati din conceptul ei, ca si cum ai deduce existenta eului din unitatea amintirilor, bogatia proprie din aceea ca ti se cuvine o parte din bunurile Pamantului, importanta a ceea ce faci din aceea ca toti oamenii sunt egali. Pozitiv exprimat, la justitie se ajunge in instantele judiciare plecand, desigur, de la conceperea justitiei, dar facand in asa fel incat hotararile din instantele judiciare sa fie pe legi bine elaborate si formulate, pe proceduri chibzuite, pe probatiune serioasa si sa fie luate de judecatori priceputi si integri. In fapt, conditiile de posibilitate a justitiei in instante sunt numeroase si nu se intrunesc prin decretul cuiva. In orice caz, ele nu se reduc nicidecum la simpla invocare a maretiei justitiei. Altfel spus, conteaza sentinta judecatoreasca, dar impreuna cu calea pe care s-a ajuns la sentinta.

Nu doar acest paralogism ne obliga sa privim indeaproape hotararile din instante. Se adauga imediat un alt argument de logica elementara. Aspiratia naturala a unui judecator este sa ajunga la atatea probe si la acele rationamente care permit o concluzie apodictica, adica necesara, sau cat mai apropiata de aceasta. Adica, spre a face cat mai intuitiv acest aspect, la o concluzie de nezdruncinat, ce ar fi trasa de orice minte normal inzestrata daca ar fi lasata sa judece. In acest sens, Eugeniu Sperantia observa, lucid, ca "logica juristului de vocatie este nu un instrument, ci o nevoie a sufletului; si nu e, drept vorbind, nici o deosebire intre iubirea de logica si iubirea de justitie." (Vocatia de jurist).

Avem concluzii apodictice sau apropiate de acestea in instante? Spus onest, avem un ocean de decizii probabile in raport cu realitatea si prea putine decizii apodictice sau macar apropiate de acestea. Natura treburilor umane face ca abia in situatii de un fel aparte judecatorul sa poata da sentinte care sunt adevaruri necesare in raport cu datele realitatii. Anume, atunci cand, de exemplu, inculpatul, in scris si fiind in totalitatea facultatilor sale mentale, recunoaste vinovatia sau cand se aduna probe veritabile (nu vorbe despre probe) asupra carora nu planeaza nici o indoiala (calcule umflate, de pilda, care se infirma la prima refacere) si care sunt ratiuni suficiente pentru a da ca inevitabila concluzia respectiva. Fiecare poate raspunde singur la intrebarea cand se petrec asemenea situatii. Efectiv, se petrec extrem de rar, oricum cu mult mai rar decat isi asuma propaganda amintita.

Ca urmare, judecatorul are a pune in lucru continuu cunoastere si constiinta, daca este, cum s-a spus, "jurist de vocatie", si nu activistul cauzelor murdare, fie ele si dosite sub formalisme. Iar cei care si-au impacat cugetul in fata sentintelor inainte de a se confrunta cu realitatile si discuta emfatic despre justitie s-ar cuveni sa invete moderatia. Fie si numai logica simpla ruineaza de la inceput pretentia infailibilitatii hotararilor judecatoresti. Nici magistratul calificat si integru nu poate trece peste limite ce tin de posibilitatile de intemeiere logica a propozitiilor. Decum cel care este mai putin calificat si lipsit de integritate!

La aceste doua argumente in favoarea discutarii pe teren, caz de caz, a aplicarii justitiei se adauga al treilea argument, ce tine de natura limitata a capacitatilor umane. ?tim prea bine ca doar Cel de Sus este omniscient si face dreptate singur. Pretentiile unor activisti ai sistemului juridic de la noi de a-i lua locul sunt cel putin deplasate. Dreptatea se imparte printre oameni in instante, de persoane ce-si pun, desigur, robe pompoase si parcurg ritualuri, dar au trebuinte, limite ca toti oamenii, pasiuni si hachite de netagaduit. Asa stand lucrurile, a pune hotararile judecatoresti in mana a doua persoane si a crede ca acele hotarari sunt indiscutabile este o simpla barbarie.

Nici cinci judecatori din aceeasi institutie, in care acestia depind fatal de un sef, care le prescrie prin simpla lui existenta comportamentul, nu pot face altceva. De aceea, din ratiuni ce tin de capacitatile fatal limitate ale naturii umane, nu este de asteptat vreo sentinta indiscutabila din partea vreunei instante - exceptind, desigur, situatiile ce permit concluzii necesare, apodictice, sau apropiate de acestea, cum am aratat. Se poate spune ca, in sistemul nostru judiciar, abia trecerea la practica curtii cu jurati in procesele de mare miza va putea mari siguranta in hotararile judiciare si va crea increderea in justitie, ce se cauta astazi zadarnic cu mijloacele fortei.

Justitie nu poate fi acolo unde legile sunt strambe si prost formulate. Nici acolo unde procedurile duc oriunde, dar nu la dreptate. Nici acolo unde numirea magistratilor se face de catre un centru de putere, oricare ar fi acesta. Nu dau rezultate numirile in justitie in afara competitiei neingradite, care sa-i aduca in fata pe cei mai calificati si mai integri juristi, printre care sa decida in interes public colegii reprezentative.

Mandatele ar trebui sa secondeze, precum in SUA sau alte tari, schimbarile prezidentiale, care sunt, cum stim, intre altele, ocazii de oxigenare. Cadrul din Romania fiind deocamdata altfel, este de recunoscut cu onestitate ca deocamdata tara noastra staruie pe o cale ce nu are cum sa duca la justitie: legi prea putin in interes public, proceduri necugetate, criterii aberante in probatiune, desemnari voievodale de magistrati, politizarea acestora. Trebuie sa fii naiv sau de rea credinta sau propagandist sa nu recunosti injustitia ce se produce perceptibil chiar sub propaganda despre justitie.

Se invoca extensiunea sufocanta a coruptiei din societate ca argument al exaltarii justitiei, fie ea si cu neajunsuri. Se poate discuta si trebuie discutat serios despre coruptie. Fenomenul este mai extins decat se crede. El se combate in Romania actuala fara o examinare temeinica a dimensiunilor si surselor sale, la presiuni din diferite directii. In tari analoage s-au facut analize ale coruptiei, surselor si locurilor acesteia. La noi totul este lasat in seama unor opinii mai mult sau mai putin punctuale, care nu stiu ce este o societate si nici cum functioneaza institutiile, incat dau o imagine selectiva, preferentiala, dupa amicitii si inimicitii, a intinsei coruptii. Pe de alta parte, deocamdata ridica piatra luptei anticoruptie multi dintre cei care isi datoreaza pozitia tocmai actelor de coruptie.

Oricum, pentru moment s-a ajuns la o lupta oarba, pesemne durabila, ce tine de vorba naivii, dar nu rezolva problema. In definitiv, unde sunt raspunderile stabilite cu acuratete pentru marile pierderi prin dezindustrializare, instrainarea mijloacelor de transport, distrugerea padurilor, deposedari de terenuri, golirea tarii de valori, impostura ocuparii functiilor de decizie, rasturnarea ierarhiei valorilor in societate? Dincoace de toate, nu se ajunge la justitie cu lucru de mantuiala, care da rateuri in toate directiile, cum nu se ajunge la adevar masluind continuu. Asa cum din fals nu rezulta adevarul, nici din nedreptati sau dreptate la nimereala nu iese o societate dreapta.

Unii dintre juristi au atras deja atentia, spre lauda lor, ca este chestionabil nivelul de pregatire cu care se concureaza la magistratura si ca selectia tendentioasa face ca juristilor calificati sa le fie preferati cei manevrabili. Problema este, oricum, larga. Sa fim directi: Romania cunoaste un grav declin al nivelului universitatilor, care nu are cum sa ocoleasca facultatile de drept. In definitiv, ce intelegere (nu doar cunoastere formala!) a dreptului, ce cunostinte de economie, sociologie, psihologie, antropologie, de logica, de filosofie a dreptului se asigura juristilor in universitati?

Ce experienta de viata are un magistrat care abia a incheiat sumarele studii de la noi? Daca se scruteaza cu precizie lucrurile, vom putea observa ca nu se asigura aproape deloc nici intelegerea, nici cunostintele si nici experienta de viata la modul serios, comparabil cu alte tari. Ca efect, intalnesti tot mai des magistrati care vizibil nu cunosc in ce consta sensul unei legi, ce este un fapt, cum se constituie o proba, cum se distinge intre conditii si cauze, cum se leaga faptele, cum se ia o hotarare judecatoreasca, ce scop are penalizarea, cum se asigura legitimarea, ce presupune demnitatea umana, ce raspundere sociala incumba justitiarului si multe alte chestiuni elementare ale aplicarii justitiei.

Recent, Curtea Constitutionala pare inclinata, in sfarsit, sa scoata din joc probele obtinute prin ascultari ilegale de convorbiri intre persoane. De ce asa tarziu, cand cei mai calificati juristi au aratat ca felul in care se procedeaza in constituirea probelor in Romania nu este compatibil cu regimul de libertati si drepturi? Oricum s-ar raspunde, o vasta revizie a criteriilor admisibilitatii probelor ar trebui sa urmeze neintarziat, daca tinta este o societate matura a oamenilor liberi si responsabili.

Sunt multe indicii ca nu se inteleg nici continutul si nici sensul pedepsei, chiar de catre cei care o administreaza. De pilda, in loc sa se recupereze daunele - intr-adevar milioanele de euro furate in chipuri diferite - instantele se reped in spectacole mediatice ce nu rezolva nimic pe termen lung. Asa cum se vad lucrurile, sunt deocamdata mai mult rafuieli intre grupuri, decat penalitati adecvate care sa permita societatii inlaturarea prejudiciului si descurajarea criminalitatii. De ce, totusi, nu se ating averile formate ilicit? Interesul pare deocamdata sa fie anihilarea politica, daca se poate civica, a oponentilor vizati, nu recuperarea daunelor de pe suprafata societatii.
Statul de drept este una dintre notiunile cele mai invocate in discutia de azi despre justitie.

Se stie prea bine ca statul de drept inlocuieste dintru inceput arbitrarul oricui - persoane, institutii si reprezentanti ai acestora - cu prevederile legii. Oricare cetatean constient prefera statul de drept statului arbitrar. Pe meleagurile noastre s-a ajuns insa, mai nou, in situatia in care trebuie cerut ca dreptul, si nu arbitrariul, sa fie aplicat inclusiv atunci cand este vorba de conceperea statului de drept. Spus fara ocolisuri, statul nu este nicidecum de drept cand persoane ajunse in functii prin accidentele istoriei aplica abuziv legi prost formulate si proceduri rau orientate in dauna unor oameni redusi la tacere. Statul de drept nu este paravan pentru nedreptati comise de cineva care detine la un moment dat puterea. Statul de drept este altceva decat o carcasa pentru abuzuri - de aceasta data in numele dreptului prost inteles si practicat in afara dreptatii.

Ca societate, avem nevoie de justitie, de mult mai multa justitie. Nu este cazul ca oamenii sa oboseasca pretinzind justitie. Dar, fireste, este nevoie de o justitie facuta altfel, cu o veritabila cultura a dreptului si cu raspunderea aferenta. Nu s-ar castiga oare daca cei care coboara discutia despre justitie la nivelul unei propagande ar invata din ampla discutie din SUA privind respectarea legii, care este de la sine inteleasa, si conditiile aplicarii literei legii, luate impreuna? Nu ar trebui sa se invete din discutia belgiana si britanica privind conditiile de obtinere a sentintelor sigure (ale apodicticitatii, in cele din urma) in justitie? Din dezbaterea italiana privind importanta "indoielii" metodice in actiunea judecatorului? Din cea germana privind nevoia "nelinistii etice" in intreaga aplicare a justitiei?

In mod tot mai evident, in Romania trebuie revenit la justitie si la cultivarea justitiei. Nici nu exista alta cale de a integra o societate in care, asa cum atesta sondajele, dorinta cea mai fierbinte printre cetatenii aflati in deplinatatea puterilor este emigrarea.




Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page