Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

„MUGUR ALB, SI ROZ, SI PUR...” – CONVORBIRE CU PICTORITA MIRIAM COJOCARU

Roni CACIULARU


Miriam Cojocaru, nascuta in 1945, in Romania. Licentiata in Chimie.  Din 1973 – in Israel. Dupa zece ani, devine Doctor in Chimie. Lucreaza in invatamantul superior, la „Universitatea Bar Ilan”. Concomitent, urmeaza cursuri de arta la „Universitatea” de la Tel Aviv si la „Universitatea Bar Ilan”.  De asemenea – studii la „Avni & Meimad Art Institutes” si in Studiourile unor pictori ca Tzwi Tadmor, Jan Rauchwerger si Ira Reichwerger. Urmeaza cursuri de arta cu Dr. David Greibs. Membru a Asociatiei Pictorilor si Sculptorilor din Israel. Numeroase expozitii personale. Succes incontestabil, la public si la presa. Arta lui Miriam Cojocaru afirma un talent autentic, viguros, delicat si triumfator.

***
Dorel Schor: „Pictorita (Miriam Cojocaru – n.n.) poseda stiinta jocului echilibrat intre desen si culoare. Imbinarea insidioasa a elementelor picturale reuseste sa exprime emotia, dar si vitalitatea si rigoarea care-i definesc demersul, reusind sa ne transmita senzatia unor delicate poeme cromatice. (...) Pictura este pentru creatoare o expresie frontala si interpretativa a ceea ce se intampla in jur, dar si in lumea ei interioara...”

***
Candva, notam si eu: „Arta acestei pictorite inseamna, in primul rand, subiectivism bine temperat. (...)  Originalitatea expresiei, vibratia interioara (...) sunt franturi din zbaterea unui clocot de subtext (...). Ochiul artistei stie sa gaseasca in intimitatea existentei diurne, farmecul inefabil al trairilor profunde. In aceasta intimitate asistam la relevarea unui „joc secund”, care se refera la profunzimea existentei. Uneori usor trista. Desi alteori (...) apare un fel de Oda a Bucuriei, mai mult in surdina (...). Mi se pare ca autoarea are iscusinta (...) de a releva frumosul si trairile dintr-un anume al doilea plan al vietii”.

***

Ar fi multe inca de spus despre pictura lui Miriam Cojocaru. Dar, ce ne intereseaza acum, aici, in aceste randuri, este omul, sufletul artistului, modul sau de a simti si de a se „dezvalui” prin viu grai. O conversatie deci, un interviu ar putea sa ne releve, poate, cate ceva din fiinta care, prin arta sa, ne este atat de aproape. Pornesc in gand cu o intrebare, banala si atat de ispititoare: „Cine esti dumneata, distinsa doamna?!” Dar nu o intreb astfel, spre a nu intra, cumva, cu ciubotele intr-un suflet delicat si deloc simplu. Si dupa ce ne asezam la o cafea, in cochetul salon al casei Cojocaru, dupa ce schimbam cateva vorbe, zic asa, intr-o doara:

- Stau si ma-ntreb cum sa-ncepem?
Interlocutoarea mea ia aceasta spunere ca pe un fel de provocare:
- Si vrei sa-ti spun eu?!

- De ce nu!?
- Daca-i asa, uite ce-mi scrie cineva, in Caietul de impresii al recentei mele expozitii, intitulata „Innoire”, de la Casa Chagal, a artistilor plastici din Haifa...

- Te-ntrerup doar pentru o clipa. Am fost acolo. Am auzit parerile unor oameni foarte competenti, ca si multe opinii ale privitorilor de rand, iubitori de pictura: cu totii considera ca  a fost „un regal”! Infiorarea mea in fata tablourilor expuse acolo, n-a fost deci singulara!
- Ma bucur! Dar sa lasam asta. Ce-mi spune cel pe care il citez? Ca tablourile mele sunt foarte frumoase, dar in viitor, daca se poate, „da-le o expresie mai vesela”...

-  Dar cum sa fii mai vesel, daca nu esti?! Adica, problema sinceritatii in arta, nici nu intra in viziunea sa. In ce ma priveste, urmarindu-ti tablourile, am inteles ca esti un om mai sobru, grav, ceva mai dincoace de zambet, si mai aproape de o lacrima neplansa...
- Ai dreptate! Baza mea e a unui om trist si, recunosc, sunt mai tot timpul si nemultumita de ceea ce realizez. Progresul meu e legat de aceasta nemultumire. Si nu pot fi decat grava, neimpacata, umbrita cumva de mahnire. De fapt, tristetea mea e ascunsa, si nu-mi place sa bat toba cu ea; tristetea are, la mine, si cauze chiar ceva mai adanci. Caci eu vin dintr-o casa de evrei Supravietuitori ai holocaustului si ai Razboiului mondial. Mama a fost la Auschwitz, mereu selectata pentru munca, fiindca era tanara. Avea 24 de ani. In toata tragedia asta, norocul ei a fost ca era buna de munca, deci necesara inca in viata. Tatal meu, era un evreu blond, cu ochii albastri; si el a fost selectat pentru tot felul de munci. Era casatorit doar de 5 luni, cand a fost ridicat pentru munca obligatorie. Apoi a fost luat si pus in fata marsurilor armatei germane sau unguresti, la razboi, ca „pasitor de mine”.

- Ce-i asta, pasitor de mine?!
- Intrucat pe unde treceau soldatii puteau fi terenuri minate, un grup de evrei, intre care si tata, era impins in fata. In caz de ceva, sa moara evreii si sa se salveze soldatii unguri sau germani. Tatal meu era inainte de asta, de felul sau, comerciant , iar mama – croitoreasa de lux, la Salonul de mode al domnului Solomon, din Dej. Despre Auschwitzul mamei mele, mi-e greu sa vorbesc. Iar tata era si el, mereu, la un pas de moarte. Cand au ajuns in Ucraina, au avut de trecut, la un moment dat, un rau secat (In loc de apa erau pe jos multe paie) iar cel care a trecut primul a fost facut praf. Explodase, sub el, o mina. Tata, care era un pic mai in urma, a fost catapultat intr-un copac. O schija i-a distrus rotula genunciului. A fost trimis in Ungaria, la un Spital militar. I s-au facut mai multe operatii, dar fara rezultat. Intre timp, germanii si aliatii au inceput sa se retraga. Spitalul unde era tata a ajuns la Budapesta. Urmau sa se retraga pana in Germania. Tata vorbea bine germana. Un medic ungur, care intelesese situatia frontului, l-a chemat si i-a spus: „Tu ramai aicea, la Budapesta! Te descurci cum poti!”... Si i-a dat actele unui soldat ungur mort. In acest timp, mama era in ghetto-ul din Dej. Ghettoul a fost preludiul lagarelor de concentrare.Tata a venit, asa, cu piciorul in ghips si cu dureri mari, a venit de vreo doua ori s-o vada. Apoi fugea inapoi, la Budapesta. Altfel, risca sa-l opreasca in ghetou si apoi sa-l omoare... Suferinte, necazuri, tristeti – traite de parintii mei!... Dupa razboi, tata s-a intors si firul casniciei a fost reluat.

- Si-n 45, te-ai nascut!
- Eu am fost primul copil evreu din Dej, nascut dupa Razboi. Incarcatura genetica pe care eu am mostenit-o, are, cu siguranta, si destula tristete. Dar starea asta, ca un sunet de vioara, cantat pe struna „re”, continua odata cu intrarea mea in viata. Mama mea, dupa lagarul de exterminare, dupa toate suferintele prin care a trecut, a venit stoarsa de puteri si foarte bolnava. Fusese o floare, si iata ce-au facut din ea! Era atat de bolnava, de plamani, ca eu am fost data, timp de un an la o familie de unguri. Apoi, cand a venit de la Spital, n-aveam voie s-o sarut, nici ea pe mine. Copilaria mea s-a desfasurat in umbra bolilor mamei, de care aveam, totusi, atata nevoie. Dar, desi era un om darz, mai mult ea avea nevoie de ajutorul meu sau a lui tata. Din punct de vedere afectiv, eram foarte legata de mama mea.Tata, ce sa spun? Nu-mi arata prea multa  atentie. Era adeptul educatiei austro-ungare: pe copil sa-l saruti numai cand doarme! Tata era invalid, mergea cu baston si traia in durerile lui. Tata o adora pe mama! Iar ea era foarte frumoasa si tata era si un om gelos, desi ea n-avea, de felul ei, nici un fel de inclinatii, ca sa zic asa, „mondene”!  De fapt tata era in stare sa faca orice pentru ea. Tata era un om bun. Si era si un tata bun. Abea mai tarziu mi-am putut da seama de asta.

-  Prin urmare o copilarie  grea si  cu tristeti, care-si faceau loc,  si ele, in sufletul unei viitoare artiste...
- Si asta nu-i tot. In 1950, ne-am inscris sa plecam in Israel. De-atunci am suferit, mereu, toti trei. Mereu primeam „negativ”, fara nici o explicatie, dar mereu ne reinscriam, cu toate ca de fiecare data tata era dat afara de la locul de munca, sau era retrogradat. Atunci dadea o declaratie ca nu mai plecam, si prindea un alt loc de munca. Painea casei era mereu incerta, si cu totii eram cu „Sabia lui Damocles” de-asupra capului. Mama avea 3 surori in America. Probabil ca cei care eliberau aprobarile se asteptau ca surorile lui mama sa ne "rascumpere" cumva.... Dar nimic nu se misca. Iar peste tot si toate, guverna o frica teribila! Frica de un monstru alcatuit din fiinte vii, cu chip de om: Securitatea. Cand oprea prin apropiere vreo masina, iti poti inchipui ce era in mintea si in inima noastra!... Dar viata este si frumoasa si luminoasa, iar eu, de-alungul anilor, am avut puterea de a-mi crea mijloacele mele de aparare psihica. Tristetea mea, cata este, e undeva, acoperita de valurile tumultuoase ale vietii, cu bune si mai putin bune. Si nu pot zice ca pe cerul acestei vieti au fost numai nori. Soarele exista, noi existam, viata merge inainte!
 
- Cand ai inceput sa pictezi?
- Inca de cand eram eleva. Am inceput prin a desena modele de rochii. Mama era tare mandra de mine. Vindea desenele mele, care deveneau rochii. Dar nu m-a cultivat spre arta, caci nu prea era domeniul ei. La scoala, la sfarsit de an, cand se mergea obligatoriu, o luna, la munca patriotica, in agricultura, pe mine si inca o fata, ne opreau la scoala, ca sa pictam material didactic. Pentru zoologie, pentru botanica...

-  A urmat si perioada studentiei, la Chimie, in Iasi ...
- Da. Si locuiam pe Copou, la Caminul studentesc. Dar nu ma pregateam pentru seminarii, ca toti studentii, invatand la Biblioteca Centrala Universitara, sau in salile de lectura de la Universitate, ori la vreo biblioteca din zona universitara. Nu. Eu mergeam in cealalta parte a orasului, la Palatul Culturii, destul de departe de Centrul universitar.

- De ce?
- Ei, e si aici o poveste. Desi vroisem foarte mult sa dau admitere la „Arte Plastice”, la Bucuresti, n-am avut curajul s-o fac! In casa noastra, de evrei foarte incercati, nu se punea problema unei ocupatii de pe urma careia sa nu ai un venit sigur, o existenta bine asigurata. Asa ca m-am dus la Politehnica, la Chimie industriala, astfel ca la terminare sa am un post ceva mai bun, undeva, intr-un oras. La Universitate, daca as fi incercat, insemna ca cel putin trei ani dupa terminare, sa fiu la tara. Deci, am intrat la Politehnica! Victorie! Dar... Si acum urmeaza un „dar”, cat toate zilele! Dupa primul semestru, sunt data afara din facultate. Pur si simplu! Cineva ma „turnase” ca sunt inscrisa sa plec in Israel. Tata, cu tot piciorul lui bolnav si dureros, a alergat unde vrei si unde nu vrei. La Minister, la Comitetul Central, din nou la Ministerul invatamantului, la niste tipi care promiteau sa rezolve cazul fiicei sale. Nimic. Totul era incremenit. A-nceput semestrul al doilea, eu am plecat acasa, la Dej, alaturi de tata, innegurat cum rar il vazusem. ( La Dej, orasul era mic, lumea vorbea, vocifera: Miri, eleva aia atat de buna si cuminte, a fost exmatriculata...). Cu o protectie, am prins un post de profesor suplinitor, la tara, la vreo 10 km. de casa. Intre timp mi se comunica faptul ca Rectoratul a cerut reinmatricularea mea. Dar ea n-a venit, nici pana cu doua zile inainte de noile examene de admitere, si nici pana astazi. M-am dus – tot cu frica-n san – la Chimie, la Universitate. Am luat examenul de admitere si aici! Am locuit, din nou, la camin, pe Copou, dar de frica sa nu ma recunoasca cineva si din nou sa fiu data afara, timp de cinci ani, ma sculam devreme si ma duceam tocmai la Paltul Culturii. Aici, insa, ma simteam bine. Pauzele, timpul liber, mi le petreceam in Muzeul de arta de acolo. Si-apoi, la Palat erau si stralucitele conferinte ale profesorului George Pascu, despre muzica clasica. Si tot acolo m-am „infruptat” din  prelegerile despre arte, despre pictura... Ma simteam bine, era lumea mea. Eram intr-un fel izolata, si traiam mereu cu frica de a nu fi descoperita, dar mie mi-era bine acolo. Ei, si-ajung in anul cinci. Deodata, primesc o instiintare ca sunt chemata, peste doua saptamani, la ora x, la Serviciul de cadre al Universitatii. A cazut cerul pe mine! Stiam ca daca ma exmatriculeaza acum, nu mai pot relua cursurile decat, cine stie?, dupa 10 ani, si asta cu mari protectii. Cu cine sa vorbesc, sa-mi deschid inima?! Cu absolut nimeni! Plecarea in Israel era marele meu secret! Si pana-n ultima clipa, trebuia sa ramana secret! Cu parintii n-avea rost sa discut, pana ce nu cunosc mai multe amanunte. Si nici nu puteam: telefoanele aveau urechi. Iti inchipui, Roni, cum au trecut aceste doua saptamani!

- Si?...
- La cadre mi s-a propus sa fiu asistenta universitara, sa-mi fac formele de rigoare. Sigur ca n-am mers pe acest drum, cunoscandu-mi adevaratul meu „dosar de cadre”. M-am dus la „Repartitie”, am intrat printre primii, caci avusesem note bune. Eu cautam orasul Dej, acasa, la parintii mei! Dar nu am gasit nimic! Am luat un post in Bucuresti, gandind ca voi putea sa fac apoi, mai usor, un schimb. Eu tot spre casa parinteasca trageam. Pentru parinti, insa, Bucurestiul era o tragedie. „Regatul” era privit ca o alta lume, mai putin apreciata de unii ardeleni. Bucurestenii treceau asa, ca niste smecheri; regatul era, desigur, altceva decat normele si conduita austro-ungara...
      
- Intre timp l-ai cunoscut pe Ely, la Bucuresti. Cum a fost?
- Eu mancam la Cantina studenteasca de pe Popa Soare. El, desi nu mai era student, tot acolo venea, la pranz. Acest om, simpatic si spiritual, care avea sa fie sotul meu si marele meu prieten, cel mai bun prieten al meu, venea acolo mai mult, cred, ca sa caute fete!!! Lua masa, dar privirile nu-i erau doar in farfurie! Veneau acolo mai multi evrei. Chiar si absolventi ca noi, cu salarii mici. Masa costa putin, ca pentru studenti. Insa, acolo veneam si ca sa mai aflam cine a mai plecat, cine a primit negativ, cine s-a mai inscris, cum sunt tratati unii si altii... Dar noi eram tineri, si toata lumea era a noastra. Uneori se nimerea ca stateam la aceeasi masa. Mai vorbeam, mai glumeam, Ely povestea foarte frumos. De fapt, el a fost si un pic ziarist si un pic poet. Scria la Gazeta Politehnicii din Bucuresti. Uneori -versuri satirice. Intr-un rand, m-a invitat sa ne-ntalnim dupa masa. Ne-am intalnit. Si de-atunci am colindat impreuna Bucurestiul. Duminicile mergeam la Aeroport, sa vedem cine mai pleaca, ce proceduri mai sunt. Plecarea in Israel era mereu in capul nostru. Impreuna am invatat, in Bucuresti, si limba ebraica. Iar nunta, am facut-o la aceeasi Cantina studenteasca, de pe Popa Soare.

 - Stam in Salonul asta elegant si intim, cu atatea tablouri semnate de tine. O incantare! Cum iti alegi  subiectele pentru ceea ce pictezi?
- Trebuie sa folosesc o expresie oarecum comuna: subiectele ma aleg ele pe mine. In momentul cand imi place ceva, cand vad ca dialoghez cu un anume gest, ca ma cucereste un peisaj, sau cateva obiecte asezate intr-un anume fel, ori un zambet, o floare, o pisica, atunci ma hotarasc si, cum am posibilitatea, trec la treaba. Primul gand, acest prim impuls, pe parcurs, in timpul lucrului, se mai schimba. Lucrurile, oamenii, natura, au legile lor, care ma obliga sa merg dupa ele. Le simt, le intuiesc, le gandesc. Uneori, mana care pune culoarea sau da conturul, gandeste pentru mine. E drept, nu intotdeauna ceea ce-ti propui merge. Ca si in stiinta. Si-atunci te racesti, abandonezi, poate revii altadata. Cu peisajele, de pilda,  eu am felul meu de a privi si reda. In natura, ma copleseste imensitatea. Dar nu renunt, fireste. Si-atunci incerc sa reduc ceea ce vad. Incerc sa ajung la aceasta imensitate prin fragmente, printr-un fel de sinteza subiectiva. Nu renunt de loc la aceasta grandoare, la imensitate, dar o redau cu unitatile mele de masura. Prin particular, incerc sa ajung la general. In plus, ma consider intotdeauna parte din tabloul meu. Ma implic, constient sau nu. Si daca reusesc sa ajung prin ceva mai mic la aceasta fascinanta imensitate – atunci sunt fericita.

- Ce alte momente de fericire ai putea sa amintesti acum?
- Sa reducem imensitatea notiunii, la dimensiuni ceva mai mici. Sa consideram ca prin fericire poti intelege ca ar fi unele momente de maxima multumire. Daca ar fi asa, pot spune ca un moment unic, maxim, a fost cand am auzit primul tipat al fiului meu, Gadi. Era explozia vietii ! Era viata, ca parte din mine! Un alt moment, a fost cand am terminat studiile universitare, depasind, aruncand la gunoi, acea stare de frica obsedanta, de a nu fi din nou exmatriculata. Si, sa nu zambesti: cand vad ceva frumos, fie si un nimic, tot sunt fericita. Un copac, un gest, o fiinta a pamantului si a cerului –  ele imi umplu sufletul de multumire. Pe un alt plan (stiai ca Ely e inventator de aparate care-i ajuta pe copii infirmi, de la o Scoala speciala!) ei bine, cand imi vorbeste de un succes al lui, tot sunt fericita. A facut, de curand, un aparat pentru o fetita, care nu-si poate folosi nici mainile si nici picioarele, si nici nu vorbeste, dar stie sa citeasca; a facut Ely ceva cu care poate alege, din repertoriul de cuvinte, pe cele care exprima gandurile ei. Cand l-a intalnit pe Ely, i-a „vorbit”! A ales un singur cuvant: „TODA"! („Multumesc”!). Un om izbutise sa comunice , in sfarsit, prin scris, cu lumea De emotie lui  Ely i-au dat lacrimile. Cand mi-a povestit, am plans si eu. De fericire! Fericirea, sa zicem, e ca o scanteie, iar multumirea e ceva prelungit, mai solid.
      
- Dupa felul in care te exprimi, presupun ca iubesti literatura.
- Imi place foarte mult sa citesc. Mai intai m-au pasionat marile descoperiri geografice. Imi placea sa ma duc, cu ajutorul cartilor, la Polul Nord, sau pe diferite meridiane, sa haladuiesc prin spatii necunoscute si pline de surprize. La liceu, profesoara mea de literatura tinea la mine. Ea mi-a deschis o fereastra: Hemingway. Mi-a dat si alte carti. Mi-au placut mult, la vremea aceea, Cezar Petrescu, Camil Petrescu... Totodata, Eminescu, Toparceanu, Arghezi, Cosbuc, dar si Rilke, Lermontov si atatia altii. Acum recitesc unele carti (si le gasesc altfel)...  De exemplu, Thomas Mann, Stefan Zweig, Bulgakov. Un alt scriitor, pe care l-am citit tot aici, in ebraica, este Kundera. Am citit tot ce-a scris el. Si pe Saramago l-am citit cu pasiune. Pe Amos Oz il savurez mereu. Mergem, eu si Ely la niste prelegeri de ale lui. E minunat! De fapt, osmoza spirituala dintre mine si Ely este totala. Fara sprijinul lui, fara ajutorul lui, n-as fi ajuns pana la ce am realizat. Inteligenta si bunul simt, ca si implicarea lui sufleteasca, sunt sustinerea mea cea mai eficienta.
      
- Ce fel de pictor esti, Miriam Cojocaru? Unde crezi dumneata ca te situezi pe scara valorilor?
- E o-ntrebare la care n-am raspuns. Cel mult, daca ar fi sa ma caracterizez printr-un singur cuvant, as spune ca sunt un artist sincer. Partea galagioasa, senzationala, comerciala instaurata in tablourile unora, desi ei, in esenta, sunt altfel -  imi repugna. In arta nu poti sa te prefaci, caci se vede si devii ridicol. Incepand cu prima mea expozitie, si continuand cu celelalte, traiesc un complex intreg de sentimente, la vernisaje, in special, inclusiv o oarecare jena: din cauza sinceritatii, simti ca parca te dezbraci in  ochii lumii.

- Cred totusi ca aceasa jena dispare, cand vezi cu cata caldura si pretuire te inconjoara oamenii. Dar, sunt curios: ce parere ai, un artist adevarat este egoist?
- (Pauza de gandire, raspunsul vine greu). Cred ca da. Eu, de pilda, nu sunt un om egoist. Dar cand lucrez, cand pictez, las la o parte orice si consider ca asta-i treaba cea mai importanta pe care o pot face. Iata de ce lupt, mai inainte, sa am linistea sufleteasca necesara. Adica, ma achit mai intai de toate celelalte atributii ce le am, familia fiind pe prim-plan, iar apoi am inima linistita, capul limpede si domnesc, totalitar, peste creatia mea.

- Vorbeam, mai inainte, despre unele din pasiunile dumitale. Crezi c-am mai uitat vreuna?
- Pasiuni? Da, mai sunt! Mai intai, sa subliniem gatitul in bucatarie. Apoi, imi place mult sa ma plimb. Ca, de altfel, si lui Ely. Si tot ca si lui Ely, imi place muzica buna! Si, pe de alta parte, apreciem mult sculele. Merg cu el prin magazinele cu scule si ma intereseaza ce vedem acolo. Desigur, asta tine si de profesia mea. Dupa ce am terminat doctoratul am condus, la Universitatea Bar Ilan, „Laboratorul de masspectrometrie. Lucram acolo cu un aparat foarte complicat, pe care periodic, cu o munca asemanatoare ceasornicarilor, il desfaceam, il curatam si-l reasamblam. Sculele inseamna inteligenta omeneasca.

- In cele din urma est un om trist, Miriam Cojocaru?
- Am invatat sa fiu un om echilibrat. Sunt totusi un om. Iar omul acesta, cu care vorbesti acum, are si un trecut, are incarcatura genetica a parintilor si a stramosilor sai. Sunt, prin urmare si un om trist. Dar si bucuros, de exemplu, de aceste zile de primavara. Cum spunea si Bacovia: „Verde crud, verde crud.../ Mugur alb, si roz, si pur/ Vis de abastru si de-azur/ Te mai vad, te mai aud !”...  E minunat sa traiesti si sa fii sanatos!

- E tocmai ce-ti urez si eu. Impreuna cu noi succese!
----------------------------------
P.S.: Picturile interlocutoarei noastre pot fi gasite pe Google: „Miriam Cojocaru”.

Roni CACIULARU
Petah Tikva, Israel
1 martie 2016     


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page