Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

PESTE TIMP ZBOARA DOAR CUVÂNTUL

Mihai BATOG-BUJENITA

Irezistibila invitatia pe care Bianca Marcovici ti-o adreseaza, aceea de a sta de vorba, cu un expreso in fata, pe o ipotetica&imaginara terasa din Haifa. Irezistibila din doua puncte de vedere. Poeta si prozatoarea care te-a invitat este un personaj fermecator, inteligent, cult si plin de spirit, un analist fin si profund al realitatilor inconjuratoare, dar si un om care a avut sansa de a vedea mai mult din aceasta lume in toata complexitatea ei, de cele mai multe ori coplesitoare si chiar nelinistitoare. In al doilea rand, te afli in Haifa, orasul cu o istorie cat sa umple mai multe rafturi de biblioteca, la poalele muntelui devenit un simbol al libertatii pentru multi dintre cei care au ajuns in Israel in ultimele sase decenii. Iar despre frumusetea acestui oras in care traieste si activeaza o importanta comunitate intelectuala de creatori si cunoscatori ai limbii romane nici nu mai trebuie sa vorbim. O fac, mult mai bine, in numele nostru, al tuturor, faptele.
    
Dar despre ce am putea conversa intr-un asemenea mirific context?
Cel mai bine, asa cum ne propune si Bianca Marcovici in acest volum intitulat: Espresso dublu la Haifa, despre lumea in care traim, cea care, aparent, nu are nici un fel de ascunzisuri sau taine, dar privita prin ochii poetei se dovedeste a fi plina de mistere sau lucruri ce ar trebui lamurite. O face inca din prima poezie: Patria, un concept de adanca spiritualitate si care, considera ea, trebuie scos din vorbaria fara rost in care a fost folosit pana la epuizare de politicieni, cei care l-au si golit de sens, folosindu-l doar ca mijloc de influentare, conform intereselor, a emotionalului public. „Patria e limba in care/ visezi si scrii, e cernoziomul/adaugat in doze mici,/ compartimentarea inimii… Patria e orizontul pe care l-ai lasat in urma, mai ieri,/ iar acum e casa in care traiesti imprevizibilul,/ iubesti! Patria e poezia,/ lumina ochilor copiilor nostri, in veci!” Atat de cald si de omenesc! Dar si atat de greu de inteles dupa secole de minciuni sforaitoare!

Parca nici nu mai stiai ca acest cuvant este atat de simplu si de cuprinzator, atat de aproape de tine incat chiar daca o lacrima ti se furiseaza in coltul ochiului stii ca-si are rostul si menirea ei. Ai prilejul sa simti, poate pentru prima oara, ce este patria si chiar sa-ti dai seama ca pana acum ai invatat despre ea numai cuvinte fara acoperire.  Dar de ce este asa? Iti raspunde tot poeta: „Vestile monopolizeaza presa/ manipuleaza, trebuie sa citesti printre randuri,/ sa descifrezi viata celebritatilor,/ sa te ascunzi dupa deget,/ sa-ti acordezi vioara mereu/sa nu distonezi” (Cortinele brocate)
    
Departe de imaginea poetului aflat in turnul de fildes, o inventie rautacioasa a unora care nu inteleg poezia si nici conditia poetului adevarat, Bianca Marcovici dovedeste in multe din versurile sale un caracter puternic ancorat in realitati, un ochi critic si o fermitate remarcabila in aprecierea adevarului: „cate un fascicol ne lumineaza/ conul de umbra/ si noi suradem cand evadam din noi”. (Conul de umbra). Sau: „in turnul meu, fildesul s-a scumpit enorm,/cimitirul elefantilor e deja ingradit/mi-e frica de ho?i,/sunt multi, Doamne!/care vor sa smulga fildesul pe viu,” (Turnul de fildes)

Si pentru ca tot vorbeam de frumusetea orasului strajuit de muntele Carmel, sa vedem cum este el acum, in inima unui contemporan lucid cel care stie sa priveasca partea nevazuta a lucrurilor si care are si curajul de a ne spune cu sinceritate dar si multa tristete ce vede: „Jurnale de razboi, din adaposturi si saloane/ De pe drumuri si servicii obligatorii,/ de dincolo si de la noi,/ de oriunde unde nu suntem iubiti/politica defaimarii lui Paganini!/… Haifa sub bombe... necontinuare, absurdul…/ Miro?i aerul privesti Muntele Carmel si identifici fumul si focul provocat/ De katiuse, cartierul, zgomotul, luminile mele diafane/ Urechile-mi tiuie de fiecare data/ Orice zgomot ma scoala de pe scaun, ma arunca in abis/” (Transmisie directa)

Se intuneca partea idilica a locului si putem chiar sa ne intrebam: o fi oare bine ca Bianca ne spune aceste adevaruri dureroase? Ar fi fost oare mai rezonabila varianta unei taceri convenabile pentru noi cei de astazi, dar mai ales pentru cei de maine? Sunt convins ca nu, macar pentru faptul ca poetul este considerat dintotdeauna glasul cetatii iar vocea lui, singura care va strabate veacurile, nu are dreptul sa minta nici macar prin omisiune! Si observam, vorbind despre versurile ei, ca „turnul de fildes” al autoarei este pamantul fierbinte pe care calca, lupta cotidiana pentru demnitatea oamenilor din intreaga lume, pentru a nu mai fugi cu copiii in brate pe scarile adapostului antiaerian, pentru ca muntele Carmel sa nu mai fie acoperit de norii exploziilor, pentru ca nepotii nostri, ai tuturor, sa nu se mai teama, pentru ca…

Adica ori „turnul ei de fildes” este inca himeric la fel cam ca toate visele noastre, ale traitorilor pe aceasta planeta inca nefericita, ori ea isi gaseste sursa de inspiratie in realitatile inconjuratoare, in ceea ce numim viata de zi cu zi. Sau poate ambele si atunci Bianca Marcovici nu mai este doar glasul cetatii ci al omenirii. Risipindu-se ea, asa cum fac poetii adevarati, cu generozitate si fara rasplata, pentru ca noi sa putem calca pe drumul luminii ascuns inca privirilor profane.

„Ca sa ne pastram/ dragostea tarzie/trebuie sa ne dozam fortele/ ca si cum am degusta un vin vechi/ sa-i simtim taria in cerul gurii/ cu ochii intredeschisi/ sa-i vedem banutul clatinandu-se/ si cercul gradelor leganandu-se/ca un hamac sofisticat”. (Vinul rosu)

Acest volum publicat de Editura Familia in anul 2015 si prezentat in editie bilingva are, ca adaos de valoare, traducerea lui Tomy Sigler (ZL), un fin cunoscator al celor doua limbi, facandu-l astfel abordabil cititorului care nu cunoaste limba romana dar care este interesat de creatia literara cu radacini in aceasta cultura. Voi aminti si postfata doamnei Grete Tartler, ea insasi muziciana precum autoarea, prin urmare atasata ritmului aproape alchimic al versurilor, deslusitoare perfecta a subintelesurilor care se releva numai prin ascultarea lor precum o incantatie liturgica.

Este un alt gest de minunata risipire al poetei, unul din acelea asemanatoare recitarii poemelor antice pe malurile marii pentru ca vorbele sa fie duse in cele patru zari, iar sunetul lor, chiar daca necunoscut urechii, sa incante sufletul si sa ne faca mai buni. Am convingerea ca Bianca Marcovici reuseste si de aceasta data!  
-------------------------------------
Mihai BATOG-BUJENITA
Iasi, 3 martie 2016


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page