Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Vederi de pe Prispa - Lacrimi pe tricolor - LA RASCRUCEA DORULUI (4)

 Robert Pugler, Germania
 
Am trait sub regimul comunist fara sa dau mare importanta masinii securitatii din poarta si nici telefonului ce haraia de cate ori il foloseam. Ignoram cat se poate” Cooperativa urechea” si ma straduiam sa n-o bag in seama. Cand m-am vazut in fotografie „paj de hotel”,  purtator de bagaje la Intercontinetal, am invocat politetea ce m-a indemnat sa ajut pe un om in varsta la bagaje, contrar cerintelor protocolare din comertul exterior de atunci. Pastrez inca si acum in biblioteca cartea „DOKTOR SCHIWAGO”, in limba germana primita de la un client prin intermediul secretarului de partid al intreprinderii, fapt ce constituia atunci o grava abatere de la legile protocolare instaurate de securitate pentru lucratorii ce aduceau valuta forte statului.
 
Traiam insa o epoca in care germenii unei politici ceva mai tolerante confereau generatiei noastre speranta unei vieti mai demne. In scurt timp insa, au urmat cacofoniile stridente si cultul personalitatii al „Marelui geniu carpatin”. Ma aflam atunci chiar in concediu, pe Litoral, si am vazut cum filmele si revistele occidentale au disparut deodata, peste noapte. Intamplarea face ca pe faleza, la plimbare, sa ne intalnim cu acelasi secretar de partid, care cu cativa ani in urma mi-a dat cartea "nepermisa". Ne oprisem tocmai in fata unui afis al teatrului de opereta ce anunta un spectacol estival, cand deodata fiica mea de trei ani, fiiind de cateva luni la gradinita, incepu sa strige in gura mare: „Tzeausescu pe-tze-re !”, aratand cu mana spre afisul estival si tragandu-l pe nenea secretarul de pulpana hainei, asteptand parca o reactie  solidara. Deh ! Aveam un „soim al patriei” printre noi ! Mi-am jurat atunci sa-i pot oferi, indiferent de pret, un alt viitor.
 
Carnetul cu secera si ciocanul pe coperta, a devenit conditia sine qua non pentru cei care doreau sa ramana intelectuali. Chiar daca nu posedai acest carnet, trebuia sa fi absolvit o scoala de partid, ca sa devii un  individ, ce sare spontan in picioare si bate din palme la aparitia marelui „guru”. Celora ca mine, ce manuiau valuta statului, li s-a impus fara echivoc intrarea in partid si  „spalarea creerelor” la asa zisa „academie” stefan Gheorghiu. Atunci ne-am hotarit ca s-o pornim in lume, indurand mai intai cu stoicism sedintele unde te umileau ca tradator de tara. Asa zisii „ prieteni” te ocoleau si nu-ti mai calcau pragul casei. A urmat transferul cu sila in locuri de munca necalificate, precum si alte umilinte la care eram supusi pe cand ne ceream dreptul de emigrare in audientele regizate martial de securitate.
 
Statisticile spun ca in acele timpuri au parasit pamintul romanesc peste sase milioane de romani,  simpli meseriasi pana „la crême de la crême” a neamului nostru. Exilul a fost actul de protest al generatiei noastre si un act de mare curaj civic.
 
Unii dintre noi am fost vanduti ca „marfa umana” ( germanii si evreii), pe valuta forte, ingrasand astfel conturile „familiei geniale”, altii, in disperare, au travesat Dunarea sau canalele Begai inot, cazand sub gloantele patrulelor de graniceri si platind cu viata dorinta lor de libertate. Multi, asemenea noua, s-au luat „la tranta” cu serviciile de pasapoarte din tara pentru a le smulge consimtamantul, crezand cu patima intr-o viata mai libera si mai demna.
 
N-am plecat in exil  la adunat capsuni prin Spania sau pentru a lucra cimpul in Italia si nici pentru a ingriji de batranii sau copiii strainilor de peste hotare, ci ca semn de protest fata de un regim nedrept si antidemocratic, ce izgonea cu trufie si dispret fratii intru acelasi neam, ori ii vindea pe o "mana de arginti".
 
Aprilie 1990. Sub capota masinii de serviciu calutii  ne trageau ferm catre frontiera romana. Treceam chiar prin Mako, (Ungaria, in apropierea granitei romane), orasul-hotel al diasporei romane motorizate, in drumul ei catre tinuturile natale. Insirate la marginea soselei, pensiunile, rasarite ca ciupercile dupa ploaie, determinau noul peisaj al acestui sat din pusta, al carui gospodari insa, pareau sa fi inteles sensul vremurilor si binefacerile turismului comunitar, castigand bani frumosi de pe urma celor, care manati de dorul de casa, lasau pe acolo, dupa o etapa de drum, cel putin contravaloarea unei nopti de cazare.
 
Atmosfera din masina vibra sub tensiunea amintirilor traite cu aproape zece ani in urma. In centrul localitatii, hotelul - loc de refugiu atunci pentru cateva ore de nesomn dupa multe altele, petrecute in frontiera romana. Oftand adanc, sotia, langa mine, parea sa contrazica modul ireversibil al scurgerii timpului. Am oprit masina si am incercat sa stavilim valul de sentimente starnit de amintirea umilintelor si injosirilor suferite. Cand am pornit din nou la drum, piciorul nu mai calca parca asa de ferm pedala de acceleratie, devenind mai sovaitor si incercand parca sa lungeasca distanta dintre noi si punctul de frontiera. Derulam incet filmul acelei nopti de pomina, cand, dupa ore de asteptare cu bagajele rasturnate pe masa de beton de sleahta de indivizi dubiosi de la granita, ce doreau cu ori ce chip sa gaseasca ceva dubios, ni s-a spus ( in mod inexplicabil ), sa revenim a doua zi. Noaptea aceea am petrecut-o chinuit impreuna cu copii in hotelul amintit. A doua zi, paznicii din frontiera ne-au spus cu batjocura si dispret sa plecam definitiv inapoi si sa nu mai venim vreodata, iar pentru intrebari si lamuriri, sa mergem la ambasada.
 
La Bonn am primit fara rezerve vizele si confirmarea ca nu suntem „persoane non-grata”( nedorite)! Cu toate acestea, adunatura de frontiera nu ne-a permis sa continuam calatoria. Mai tarziu, prin Austria, pe autostrada, in locul unde se percepeau taxele de drum, copii, stiind ca merg la mare, in Italia, aratau cu lacrimi in ochi spre bariera lasata in drumul masinei noastre, intrebandu-ne daca trebuie sa ne intoarcem inapoi.  De atunci si pana in prezent, barierele lasate jos si trecerile de frontiera au ramas pentru noi traume pshice.
 
Acum, dupa aproape zece ani, masina ne ducea iarasi catre aceeasi frontiera.Un ofiter tanar se apropie de noi si solicita prin geamul deschis al masinii pasapoartele. Vazand locul nasterii mentionat in documente, a zambit spontan si ne-a urat pe limba romana "bun venit in tara!". Ochii mi s-au umplut de lacrimi! Am intors capul si privirea intalni tricolorul romanesc desfasurat in adierea vantului de primavara si deodata mi-am dorit sa-mi ascund fata umeda in el. I-am spus sotiei doar atat: „omul sfinteste locul” si am pornit spre Bucuresti.
 
In ciuda tuturor tragediilor indurate si dramelor personale, noi - si cei ca noi, continuam sa ne iubim tara si neamul. Omitem insa lipsa spiritului solidar si de intelegere fata de nedreptatile si umilintele indurate in acele timpuri. Asteptam (de cand oare?), ca generatia libera de azi sa aibe macar o atitudine de intelegere fata de tragedia acelor timpuri, care au determinat milioane de confrati sa plece in lumea larga si sa considere exilul nostru ca un gest de protest civic, pentru o viata mai demna si mai libera. Asteptam de foarte mult timp sa vedem o mana intinsa ca intre frati adevarati, ca simpla dovada ca avem si noi dreptul de a sta sub tricolor.
 
Tricolorul plange insa ! El varsa nu numai lacrimile noastre, a celor din diaspora, ci ale intregului neam romanesc, care asteapta, ca la spovedanie, curatirea de trecutul  plin de pacate intre frati. Citez vorbele unui coleg de la „Bergschule”, din Sighisoara, unde ne-am intalnit de curand : „Inainte, ne-au izgonit si umilit , azi vor insa numai banii nostri !”
 
Dorim ca tricolorul sa zambeasca din nou mindru, spalat de umilintele la care au fost supusi cei ce au trait sub el si au suportat prigoana  si nedreptatile unor vremuri din fericire disparute, dar ale caror metehne si principii mai gasesc si azi, din pacate,  inca multi adepti.
 
Robert Pugler
Germania/Recklinghausen/26.10.2007

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page