Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Eliberarea la Constantin Brâncusi (I)

de Andrei Marga

Multi dintre cei care vad la Targu Jiu Masa tacerii, Poarta sarutului, Coloana fara sfarsit, poate si alte sculpturi ale lui Constantin Brancusi, isi dau seama ca acestea exprima altfel lumea.

Unii vad si lucrarile de la Craiova sau Bucuresti, o seama dintre ei pe cele din Franta, Anglia, Statele Unite sau alte tari. Nu trebuie sa fii specialist pentru a percepe, oricate piese (desen, pictura, sculptura) ai putut vedea dintre cele 720 ale marelui artist, ca aici este vorba de o privire proprie proiectata asupra lumii.

Considerandu-i cronologic opera, se poate spune, fara teama de a gresi, ca, vrand sa fie el insusi, Constantin Brancusi a inaintat neabatut pe drumul gasirii de sine. "Mon jeu est a moi", a spus chiar el, dandu-ne astfel o cheie a intelegerii operei sale (Vezi Sorana Georgescu-Gorjan, "Asa grait-a Brancusi. Ainsi parlait Brancusi. Thus Spoke Brancusi", Scrisul Romanesc, Craiova, 2011, p. 129).

Achizitiile brancusologiei, mai ales cand sunt datorate celor care au fost in preajma lui Constantin Brancusi - incepand cu Peter Neagoe, Petre Pandrea si V. G. Paleolog, dintre romani, si Carola Giedion-Welcker, Walter Pach si Robert Payne de pe plan international - si celor care au reconstituit cu grija date ale vietii si operei, precum Barbu Brezianu si Sorana Georgescu-Gorjan, sunt demne de incredere. De cele mai multe ori, insusi Constantin Brancusi ne ajuta sa-i intelegem opera. El spunea, de pilda, la un moment dat, ca "am plecat de la Rodin, l-am suparat, dar trebuie sa-mi caut calea mea. Am ajuns la simplicitate, pace si bucurie" (Sorana Georgescu-Gorjan, p. 129). Iar reflectii de acest fel sunt multe in lasamantul sau.

Oricat de amanuntite ar fi datele despre un autor si oricate reflectii despre ceea ce a facut, ramane insa deschisa intrebarea asupra intuitiei, de multe ori viziunii conducatoare care a stat la baza lucrarilor sale. In fapt, operele artistice, filosofice sau teologice, chiar stiintifice, raspund la intrebari de diferite profunzimi, fiind conduse de intuitii si, in functie de autor, de concepte ce le prefigureaza teme, felul de a proceda, stilul. La fel stau lucrurile in cazul lui Constantin Brancusi. Chestiunea actuala este aici, in opinia mea, intelegerea cuprinzatoare, in lumina unei viziuni unificatoare, a intregii opere a sculptorului care a renovat profund arta.

Indeobste, se cauta aceasta sondand originile. Petre Pandrea a descris cel mai convingator inradacinarea felului de a aborda lumea al marelui sculptor in istoria moderna a locurilor natale: „Brancusi a fost un tipic pandur al spiritului. Prin nucleul ideativ initial este un artist oltean si un roman cu valabilitate mondiala cu teme, probleme, aspiratii si solutii universale" (Petre Pandrea, "Brancusi. Amintiri si exegeze", Meridiane, Bucuresti, 1976, p. 155-156). In acest fel se explica mai bine, deopotriva, atat ascendenta carpatica, cat si nivelul inalt al performantei, la distanta univoca de cei care il autohtonizeaza fara probe pe Constantin Brancusi si-i reduc involuntar marimea, cat si de cei care-i detecteaza cu totul partial mesajul, caci nu-i cunosc radacina.

Sunt de parere ca de la o astfel de optica trebuie plecat pentru a face un pas inainte - obtinerea intelegerii cuprinzatoare a operei. De aceea, la evocarea, ce se face in mod obisnuit, a imensului talent al artistului este de adaugat mereu examinarea cu perspective deschise a operei insesi. In plus, va trebui asumat, dincoace de abundenta istorie a lucrarilor ce se dedica diversilor autori, ca numai cu istorie nu se capteaza niciodata semnificatia intreaga a unei opere. In continuare, asadar, este nevoie sa stabilim sub ce aspect Constantin Brancusi a innoit sculptura, arta si, prin acestea, sensibilitatea si gandirea contemporana si, desigur, sa-i surprindem intuitia si vederile conducatoare, pentru a-i determina pina la capat rolul de cotitura in arta moderna.

In interventia mea - care nu este a unui brancusolog sau a unui critic de arta, ci a unuia preocupat de circumscrierea si innoirea gandirii propriu-zis contemporane - vreau sa aduc argumente pentru ideea ca reusita exceptionala a lui Constantin Brancusi este legata de o asumare constienta de sine si de un efort de profilare desfasurat cu neobisnuita clarviziune. ?i opera si viata lui le confirma.

Pe de alta parte, cum am aratat si cu putini ani in urma, sunt de parere ca viata si opera lui Constantin Brancusi se cuvin etalate altfel decat s-a facut pana acum in Romania, caci din ambele este cazul sa se invete. La noi se fac destule omagieri, mai mult sau mai putin de circumstanta, dar eminamente retorice si fara efect durabil. Spus fara ocolisuri, s-a facut excesiv de putin in tara de bastina pentru a pune in relief traseul oltean, romanesc si apoi francez si international al lui Constantin Brancusi, caci se lucreaza cu idei sarace, cu delasarea obisnuita si egoismul „intelectualilor" oficiali!

Daca privim cum isi etaleaza alte tari personalitatile exponentiale (Shakespeare, Mozart, Jefferson, Beethoven, Goethe, Lev Tolstoi), nu mai este nevoie sa insist. Oricum, ar fi cazul sa se invete din ceea ce au trait, au gandit si au facut cei omagiati. Cu siguranta, Constantin Brincusi este unul dintre cei mai inspiratori. El a contribuit inconfundabil la crearea modernitatii artistice. Nu multi artisti il concureaza in reflexivitate. Inca si mai putini sunt creatorii care sa-l egaleze in autoformare.

Asa cum au sesizat cei care au fost in preajma lui, la Constantin Brancusi "marea unitate a omului si artistului, a persoanei si operei se manifesta cu acuitate" (Carola Giedion-Welcker, "Constantin Brancusi", 1958, Meridiane, Bucuresti, 1981, p. 22). Iar daca observam desfasurarea vietii si operei sale ne vine in minte "demonul" lui Socrate - acea voce launtrica ce prefigura calea de urmat. Constantin Brancusi nu pare sa fi fost strain de o asemenea voce, care l-a facut sa avanseze continuu. Aceasta i-a particularizat din capul locului personalitatea. "Trebuie sa ne eliberam noi insine pentru ca ceilalti sa se poata elibera prin noi" (Sorana Georgescu-Gorjan, p. 143) - a adaugat adesea insusi sculptorul. Directia inaintarii a fost la Constantin Brancusi, dupa cele mai solide indicii, eliberarea spre gasirea de sine si, corelat, redarea inaintarii omului spre eliberare prin revenirea la esential, ca destin suprem in lumea data.

Biografia sa este prima proba a acestei sustineri (1). Alte probe ne vin din scrutarea organizarii operei si si a pieselor ei (2), a felului de a proceda ca sculptor (3), din examinarea conceperii lumii (4) de catre Constantin Brancusi si din gandirea artistului (5). Aceste probe ne permit sa-l intelegem pe Constantin Brancusi nu doar in raport cu talentul sau neobisnuit sau cu originile sale, ci si ca atare, in calitate de autor de opera de mare anvergura pe scena culturii moderne (6). Cred ca intelegerea mai profunda si repunerea in atentie a marii lectii pe care aceasta o degaja constituie cel mai potrivit omagiu ce i se poate aduce astazi lui Constantin Brancusi, la celebrarea nasterii sale. Sa reliefam, deci, probele amintite, cat mai strans.

1. Ridicat din Hobita Gorjului, Constantin Brancusi a vrut sa invete. Ramas devreme fara tata, cu mama care nu a avut bani sa-l tina la scoli, traseul vietii sale avea sa fie mai putin obisnuit. Dupa cativa ani de ciobanie, punctati de fugi de acasa, a intrat ca meserias la o boiangerie din Targu Jiu, de unde a plecat plin de orgoliu. Il regasim ospatar la bodegi din gara Craiovei. In apropierea dulgherilor, si-a dezvoltat aptitudinea de a ciopli si a intrat la ?coala de Meserii si Arte din capitala Olteniei. Dexteritatea sa a devenit repede "legendara" (Petre Pandrea, p.86), primul rezultat fiind confectionarea viorii din scandurile unei lazi de fructe. Mai tarziu va confectiona din materiale improvizate un fonograf, la care asculta muzica.

La Craiova, Constantin Brancusi a avut sentimentul celei de a doua nasteri. Sustinut de profesori austrieci ai scolii, face o calatorie la Viena, care ii deschide orizonturile. Absolva scoala de meserii cu bustul Vitelius, dupa unul antic. I se face oferta de a ramane sa-i invete pe altii la acea scoala, dar vocea launtrica ii spune sa mearga mai departe.

Vinde partea lui de mostenire din Hobita spre a se intretine la studii in ?coala de Belle Arte din Bucuresti. Aici, Constantin Brancusi intra in mediul marcat de viziunea germana a timpului, incurajatoare pentru eliberarea propriilor energii si cucerire, conform caruia "Bine este ceea ce Forta impune, iar Frumos ceea ce Forta rasfrange" (V. G. Paleolog, "Tineretea lui Brancusi", 1967, Scrisul Romanesc, Craiova, 2004, p. 72). Pentru a fi admis, Constantin Brancusi a sculptat Laocoon. Rasunetul dexteritatii sale sporeste. Colegii sunt ?irato, Ressu, Petrascu, Paciurea, trecuti deja prin experienta unor scoli din alte tari.

Cei din jur ii remarca enorma capacitate de munca, precum si "harnicia fara preget, destoinicia si indemanarea" (V. G. Paleolog, p. 57). Invatatura in apropierea unui anatomist prestigious (profesorul Gerota) il familiarizeaza cu dispunerea muschilor si oaselor, incat dobandeste o noua perspectiva asupra laturii carnale a omului. Are impresia ca in carti sunt intelepciuni la care si el poate contribui, incat incepe sa formuleze maxime proprii. Canta la vioara, contrabas, flaut si mai ales cu vocea, in corul unei biserici. Va fi interesat nu atat de muzica culta, cat de "muzica popoarelor", din folclorul romanesc preferand doina.

Se pune pe un drum neobisnuit - cu mers pe jos, dormit si hrana contra lucru la diferiti mestesugari, in sistemul artizanatului medieval - spre Paris, capitala schimbarilor in artele plastice. München-ul, apoi, Zürich, Basel, Luneville sunt statiuni ale drumului sau.
Constantin Brancusi a inceput la Paris ca infirmier, apoi a fost spalator de vase in restaurant, pentru a studia la vestita Ecole Nationale des Beaux-Arts.

O parcurge in 1905-1906, ani in care lucrarile sale incep sa atraga atentia. Este angajat asistent, dar nu accepta perspectiva de epigon si il paraseste pe celebrul Rodin spre a-si crea, fie si cu riscul lipsurilor materiale, profilul propriu. Acesta se contureaza in jurul lui 1907, cand are loc cotitura spre sine ca viziune artistica (Ion Pogorilovschi, "Brancusi Geneza 1905-1910", Universalia, Bucuresti, 2007, pp. 19-38). Sensibil la schimbarile din viziunile timpului, lucreaza la aceasta profilare, artistic si conceptual.

La Paris, Constantin Brancusi a castigat faima care, mai ales dupa Primul Razboi Mondial, a trecut oceanul. Cu deosebire Marcel Duchamp, dintre francezi, Alfred Stieglitz, Peggy Guggenheim, dintre americani, contribuie la ascensiunea sa spre notorietate internationala. Legaturile sale ii includ, pe langa cei deja pomeniti, pe promotori ai schimbarii din literartura si plastica Ilarie Voronca, Victor Brauer, Tristan Tzara, Marcel Iancu. In buna masura in paralel, prestigiul sau urca si in tara. Camil Petrescu si Lucian Blaga aveau sa fie printre cei care si-au dat seama de originalitatea operei sale. Invoca filosofii greci ca exemplu al unei dedicari pe care mariajul ar afecta-o (Petre Pandrea, p. 55).

Nu a fost deloc ascet ("in trecut am avut si eu perioada mea de nebunie, am trait in lume", spunea el mai tirziu), dar atunci cand avea de realizat o idee, nu pregeta sa-i dedice toata energia, renuntand la nevoie la orice altceva. Impresioneaza prin combinatia de intelepciune traditionala si elaborare ideatica personala spre exprimare de sine si avanseaza spre centrul artelor plastice din Parisul timpului. Ii place sa treaca drept "prince-paysan", o admiratoare numindu-l chiar "le bon Dieu". Amedeo Modigliani il vedea asemenea unui profet din Vechiul Testament. Ziarul expatriatilor parizieni scria, in 1925, ca "nu exista poate un artist mai iubit, respectat si apreciat decat Brancusi" (vezi Alexandru Buican, "Brancusi. O biografie, Artemis", Bucuresti, 2006, p. 18).

Isi aduce in Gorj, la Hobita, prietene, dintre cele care gravitau in jurul sau la Paris, le imbraca in taranci si le indeamna sa umble desculte prin sat, asemenea localnicelor. Se supara pe autoritatile romane - care ii comandasera un monument in memoria lui Spiru Haret, iar el a oferit o fantana, ce avea sa fie refuzata - si nu mai vine ani buni in Romania. Intretine legaturi cu romani din Paris si din tara, care isi dau seama de ponderea istorica pe care o dobandise in consacrarea modernismului (vezi Doina Lemny, Cristian-Robert Velescu (ed.), "Brancusi inedit. Insemnari si corespondenta romaneasca", Humanitas, Bucuresti, 2004).

Constantin Brancusi a fost sensibil la apelul doamnei Aretia Tatarascu, ca lidera a femeilor gorjene, si a sprijinit realizarea memorialului de la Targu Jiu. Chiar daca autoritatile locale au avut o parere sau alta, el si-a impus pana la urma optiunile, iar „Poarta sarutului", dedicata eroilor Primului Razboi Mondial, si celelalte doua piese au ramas cum le-a gandit.

In 1939, Constantin Brancusi a facut ultima sa vizita la Hobita. Nu a agreat regimul politic din Romania postbelica si a devenit, la cererea sa, cetatean al Frantei, care il adoptase si careia i-a fost credincios. In 1957, la disparitie, era deja intrat definitiv in patrimoniul artei mondiale, ca unul dintre stalpii modernismului. Imediat, critica de arta internationala a observat ca „suprafetele sale tensionate, netede si polizate, epurate de efemerul vietii organice, intrau in contradictie clara in duritatea lor neprihanita, cu suprafetele rodiniene, dinamizate si animate de supletea modelajului; evolutia sa spre un limbaj propriu era evidenta" (Carola Giedion-Welcker, p. 24). Tanarul de altadata, plecat din Hobita Gorjului, schimbase sculptura mondiala si, prin ea, abordarea umana a spatiului.

Impins necontenit de „comandamentul launtric" (Petre Pandrea, p. 28) - sau, cum s-a mai spus, de „impulsurile de duca" (V. G. Paleolog, p. 30) sau de aspiratia de „fuga" (Pogorilovschi, p. 22) sau de „demonul plecarii" (Alexandru Buican, p. 49) - Constantin Brancusi a inaintat o vreme pe taramul geografic: Hobita - Targu Jiu - Slatina - Craiova - Bucuresti - München - Zürich - Basel - Paris. Ajuns la Paris, a inaintat mai ales pe alt taram - configurarea formulei proprii in sculptura, cautand, desigur, sa cunoasca, intre timp, America, Asia, Africa.

Se poate spune ca in efortul continuu de a se gasi pe sine, fiind altceva, Constantin Brancusi a reusit exemplar. Dupa disparitie, ministrul Andre Malraux a reamplasat impresionantul sau atelier, care fusese un fel de laborator al modernismului la Paris, la Muzeul de Arta Moderna din capitala Frantei, ca recunoastere a anvergurii operei.

Impresionat de gest, Geo Bogza a putut scrie: "un taran din Gorj a facut pentru tara lui ceea ce pentru alte tari n-au putut face decat regi si imparati" ("Contemporanul", 17 aprilie 1964). Era un omagiu in aceasta formulare, dar si, involuntar, inceputul unei erori.

Este adevarat ca pentru Constantin Brancusi etalarea originii sale intr-un sat gorjean era o mandrie traita deschis, dar si o abila stratagema spre a-si crea legenda pe malurile Senei. Si el si altii stiau foarte bine ca adevarul este mai adanc. Asa cum au remarcat mai intai biografi americani si francezi, marele sculptor se ridicase, din radacini carpatine, la o performanta ce nu mai era nicidecum de simplu taran, chiar daca termenul nu are, pentru oameni cu capul pe umeri, vreo conotatie peiorativa. Si din acest motiv, cadrul de referinta al intelegerii lui Constantin Brancusi trebuie sa fie cu totul altul decat simpla lui origine - anume anvergura deschizatoare de noi orizonturi a operei pe care a lasat-o.

2. Opera lui Constantin Brancusi este o alta proba ca el a vrut sa ajunga la sine, fiind altceva, si a perseverat, fie si cu riscul unor privatiuni, pe acest drum al propriei eliberari de cat mai multe elemente ale traditiei. Ea a urcat continuu cu piese uimitoare, chiar daca sculptorul nu s-a caracterizat prin rapiditatea executiei, ci mai curand prin obsesia formei proprii, care l-a facut sa staruie indelungat (unele piese au fost lucrate vreme de 15 ani) si sa reia (sunt piese ce au cunoscut 29 de variante), dar, cum marturisea, nu "pentru a face altminteri, ci pentru a merge mai departe" (Sorana Georgescu-Gorjan, p. 47). In fapt, sunt lucrari care desfasoara propria sa viziune asupra eliberarii.

Dupa piesele de la Craiova - "Bustul lui Gheorghe Chitu", bustul "Vitelius", de pilda - cele de la Bucuresti - "Laocoon", basoreliefuri, "Ecorseu" (1902), "Cap de expresie", "Medalion", "Bustul Generalului Dr. Carol Davilla" etc., (care au fost inventariate si caracterizate exemplar de Barbu Brezianu, "Brancusi in Romania", Bic All, Bucuresti, 1998) - au venit cele de la Paris.

Acestea au inceput cu o serie de "portrete", dar opera de profilare definitiva s-a pus in miscare cu ceea ce Constantin Brancusi a realizat la Ecole des Beaux-Arts - "Repaus", "Adolescenta", "Orgoliu", "Copilul" - ultimele doua bucurandu-se de comenzi. Din tara i s-au comandat unele piese - "Portretul lui G. Lupescu", "Fiul campului", "Proiect de monument funerar in Buzau", "Bustul pictorului Nicolae Darascu". Au fost apoi cateva lucrari - "Supliciu I" (1906), "Supliciu II", "Rugaciunea"(1907) - unele sub influenta lui Rodin, care l-au nemultumit si pe care nu le-a continuat.

Se considera ca, odata cu distrugerea cu mana proprie a amplei compozitii Trecerea Marii Rosii (1906-1907), Constantin Brancusi se desparte de trecut - in mod exact, de stilistica rodiniana dominanta la acea data si, in general, de felul de a face sculptura deja consacrat. Un istoric german (Friedrich Teja Bach, Constantin Brancusi, DuMont, Köln, 1987, p. 356) a atras atentia asupra importantei acestui grup sculptural in biografia artistului. Asupra lui se discuta si astazi.

Monumentala lucrare atesta, cum au recunoscut specialistii, cel putin trei caractere: "titanismul" - adica "vastitatea materiala a exprimarilor in spatiu", pe care Coloana fara sfarsit de mai tarziu o va reconfirma; optiunea pentru "compozitie" - adica amplasarea mai multor entitati sculpturale in spatiu; orientarea spre "cicluri tematice", aici in mod evident ciclul biblic (Ion Pogorilovschi, p.25-27). Interesul pentru tematica vetero-testamentara, care a fost mereu viu la Constantin Brancusi ("Adam si Eva", intreaga simbolistica a "inaltarii", explorarile pentru templul "iubirii" sunt doar cateva probe!), si ancorarea in sensibilitatea romaneasca au mers evident impreuna la marele sculptor. Mai noua punere in opozitie a celor doua (precum la Ion Pogorilovschi, p.29) este, trebuie spus, gratuita, fiind fara nici o proba factuala.

Prin "Cumintenia pamantului" (1908), "Sarutul"(1908) si mai ales "Maiastra" (1912), incepand, in orice caz, cu 1907, Constantin Brancusi a trecut la sirul lucrarilor in stil propriu. A urcat repede la lucrari ale viziunii proprii, intr-un sir ce cuprinde "Somnul", "Figura antica", "Cap de copil dormind" II si III, "Tors", "Narcis"(1910), "Muza adormita" (1910), "Sarut" II, "Danaida", "Domnisoara Pogany" (1913), "Sarut" III, "Muza", "Cariatida", "Himera", "Femeia privitoare in oglinda", "Principesa X", "Arc de poarta", "Banca", "Fiul risipitor" (1914), "Sarutul" IV, "Mica frantuzoaica", "Platon" II, "Grup mobil - Copilul in lume", "Tors de tanara fata", "Coloana" I, "Coloana" II; "Domnisoara Pogany" II, "Socrate", "Sculptura pentru orbi", "Inceputul lumii", "Pasarea galbena", "Mana", "Adam si Eva" (1917-1921), "Printesa" (1918), "Torsul de barbat tanar", "Inceputul lumii" (1924), "Pasare in vazduh" (1926), "Pestele" (1918-1928), "Negresa alba" (1924), "Negresa blonda" (1926), "Pasarea in spatiu", "Coloana fara sfarsit", "Socrate" (1923) "Leda" (1923), "Doamna Eugene Meyer Jr.", "Fantana lui Narcis", "Miracolul", "Foca", "Testoasa", "Marele Cocos", "Pestele", "Noul nascut" (1915), "Coloana fara sfarsit" (1916-1920), "Masa tacerii si scaune" (1937), "Spiritul lui Buddha" (1937), "Poarta sarutului" (1937), "Testoasa" (1941-1943), "Testoasa zburatoare" (1943-1944), "Cocosul" (1941), si altele.

Nu sunt nicidecum lucrari ce stau una langa alta, precum fructele intr-un cos. Lucrarile lui Constantin Brancusi denota "treceri" tematice si sub aspectul conceptiei, dar, peste toate, si o coerenta remarcabila a viziunii artistice, precum si a viziunii generale. Broasca testoasa zburatoare (1943-1944) este, cronologic, ultima piesa majora a sirului, dar nu si ultimul proiect.

Cei care au inventariat piesele operei lui Constantin Brancusi amintesc mai nou trei mari compozitii ce jaloneaza biografia sculptorului: Trecerea Marii Rosii (1906-1907), Memorialul de la Targu Jiu (1937) si Templul Eliberarii. Ultima nu s-a mai realizat (a ramas macheta din 1927), incat Masa tacerii, Poarta sarutului si Coloana fara sfarsit, ce singularizeaza Calea Erorilor din Targu Jiu, raman, impreuna, dupa distrugerea voluntara a primei compozitii (din care au ramas, totusi, fragmente), marturia sculpturala cea mai concludenta a reprezentarii metafizice de catre Constantin Brancusi a "trecerilor" ce se parcurg in lume spre eliberare.

Sculpturile din lista completa merita considerate de fiecare interesat de sculptura, cel putin pentru a ne da seama cate avem inca, fiecare dintre noi, de vazut pentru a putea vorbi in cunostinta de cauza de opera lui Constantin Brancusi. Lista pe care abia am rezumat-o este, fireste, partiala, dar, cu intregirea de rigoare, sugereaza arcul intreg al operei brancusiene, inauntrul caruia lucrarile ce ne sunt accesibile se inteleg mai bine.

Andrei Marga, Discursul sustinut la Targu Jiu, 19 februarie, 2016, la aniversarea nasterii lui Constantin Brancusi

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page