Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Eminescu inedit

 Gh. Bratescu

Sunt 154 de ani de cand Eminescu a intrat in istoria literaturii, inaltandu-se ca un astru catre nemurire. De obicei, aniversarea genialului poet prilejuia manifestari culturale ample, chiar daca numarul anilor nu aduna o cifra rotunda. In 2004, acest moment a trecut aproape neobservat, inabusit de evenimente frivole ale efemerei lupte politice, dintre care s-a remarcat strania iesire la rampa a poetului pamfletar C.V. Tudor, care a gasit de cuviinta sa-si etaleze sentimentele filosemite, chiar in ziua aniversarii lui Mihai Eminescu. Gestul pare duplicitar la un om care de decenii s-a angajat intr-o virulenta polemica pe tema antisemitismului eminescian, atacand evreimea, pe rabinul sef Moses Rosen, ba chiar si pe Elie Wiesel, cunoscutul antinazist evreu, ca defaimatori ai culturii nationale si ai istoriei romanesti.

Nu cunoastem ce motive ascunse sau simboluri au stat la baza gestului domnului C.V. Tudor, dar ceea ce este sigur apare, analizand obiectiv opera lui Mihai Eminescu prin prisma regulilor criticii literare, ca marele poet nu a fost deloc antisemit. Dupa cum nu a fost nici antirus, nici antiotoman. A fost un romantic. Dar din punct de vedere politic, un conservator. Privite retrospectiv, articolele sale din ziarele vremii, acestea au efectiv un caracter politic punctual. Total corespunzator liniei Partidului Conservator. Fondul ideatic al acestor articole, de altfel bine cunoscute specialistilor, nu este antisemit, ci o pledoarie impotriva nemuncii, castigului ilicit, coruptiei, imigratiei ilegale, toate considerate de gazetarul Eminescu drept tare ale ideologiei Partidului Liberal, cu care conservatorii se aflau intr-o vie disputa politica. Calul de bataie electoral la acea vreme era imigratia evreilor in Romania, care treceau frontierele clandestin spre a scapa de persecutiile la care erau supusi in Rusia, Austro-Ungaria si chiar in Imperiul Otoman. Eminescu nu a scris un singur cuvant impotriva evreilor in general, ci doar contra acelora care nu munceau, nu produceau nimic, ci se ocupau cu camata si micile afaceri "pe picior", cerand cetatenia romana din interese strict materiale, nu din spirit filoromanesc. Era la acea vreme acelasi fenomen care se petrece astazi, avand ca protagonisti cetateni romani ce emigreaza clandestin in tarile europene occidentale, dar pe care acestea ii returneaza in Romania, fara menajamente. In secolul al 19-lea, nu exista legislatia actuala europeana, pe care Mihai Eminescu o cerea cu insistenta si perfect argumentat, anticipand astfel vremuri care vor veni totusi peste mai bine de un secol. Eminescu, prin educatie si formatiune politica nu putea uri pe nimeni. Toata opera sa literara este o oda a iubirii, a fratiei, a credintei in Dumnezeu. El iubea deopotriva pe toti oamenii si in particular propriul sau popor. Pentru Eminescu, romanii de origine etnica evreiasca erau "bastinasi", deci cetateni autentici si cinstiti ai tarii, spre deosebire de "venetici", adica de imigrantii care nu stiau nici limba tarii, nici obiceiurile si moravurile romanesti, traind precum parazitii "pe spinarea taranului", cum considera el.

Atitudinea lui Eminescu este explicabila, analizand mediul in care a trait si s-a format. El a crescut intr-o familie unde disciplina si spiritul german erau litera de lege, facandu-si studii la Viena si la Berlin. Acolo a imbratisat modul de comportare foarte conservator germanic acomodandu-se cu acesta in decursul celor cinci ani traiti printre austrieci si prusaci, dar si influentat de filozofia germana si, in mod deosebit de Schopenhauer. De altfel, Eminescu si-a exteriorizat formatiunea sa spirituala germanica, prin abordarea problemelor esentiale umane: viata - moarte, iubire - lupta, intr-o maniera apropiata de temperamentul germanic, prin contraste violente, repetitii obsesive, meditatii sceptice. Eminescu isi investeste eroii cu atributele profetilor, razvratitilor, ale demonilor, accesand mitologia, influentat de romanticii germani, dar pe care le trece prin puterea geniului sau, intr-o modalitate de gandire, simtire si expresie, in datele spiritualitatii romanesti. Asa se poate explica amicitia sa cu Titu Maiorescu, germanofil convins, cu studii universitare si lucrari filozofice in limba germana, influentat de Herbert si Feuerbach, dar si lider al Partidului Conservator, in care formatiune politica va intra cu convingere si Mihai Eminescu. Ca si Maiorescu, Eminescu va lupta pentru inlaturarea etimologismului latinist si italienismului, a frantuzismelor care poluau limba romana, denuntand transplantarea formala a unor institutii, principii si reforme inadecvate spiritului national, dar si momentului istoric, pe care tinerii politicieni liberali cautau sa le aduca si ei de la Paris, unde-si faceau studiile. Era, in mic, acelasi razboi ideologic dintre Franta si Germania, transpus pe plaiurile mioritice. Acest filogermanism avea sa aduca, dupa Primul Razboi Mondial, disparitia definitiva de pe scena politica romaneasca a Partidului Conservator, dar nu si a ideilor conservatoare ale traditiilor nationale. Mihai Eminescu nu a apucat aceasta catastrofa a partidului sau, el murind in 1889, prematur, in varsta de 39 de ani. Cum s-ar fi manifestat el, la 65 de ani, daca traia? Urmandu-l pe batranul Petre P. Carp, membru fondator al "Junimii", societate culturala, in care a stralucit ca poet, si pe Titu Maiorescu, premier in anii 1913-1914, Eminescu ar fi sfarsit ca acestia prin a esua politic. Daca in schimb s-ar fi aliat cu Take Ionescu, dizident din gruparea conservatoare-mama si lui Nicolae Filipescu, ambii filofrancezi, care au creat Partidul Conservator Nationalist, in octombrie 1916, ar fi ajuns in final, alaturi de Iuliu Maniu, in Partidul National Roman, al carui program politic ii satisfacea dezideratele din tinerete si, in plus, se afla in lupta cu liberalii pentru putere.

Multa vreme s-a apreciat ca Mihai Eminescu era un inamic al filofrancezilor, socotindu-se in mod eronat pozitia lui antiliberala si sarcasmul cu care ii critica pe liderii acestui partid, frantuziti si plini de ifose pariziene. Mitul antifrancez eminescian se destrama analizand opera marelui poet, in care criticul obiectiv descopera nu numai accente ale romantismului german, care i-au conferit ritm si rigoare scrierii, dar si ample influente ale culturii franceze, precum si filoane puternice din lecturile operelor lui Theophile Gautier, marele romancier parizian, care i-au generat patos in exprimare si feerie in imagini. Nu sunt aprecieri de circumstanta, grabite ori tendentioase, ci purul adevar, cu atat mai mult, cu cat, cu doar trei ani in urma, au aparut, ca donatie dintr-o colectie particulara, o serie de scrisori inedite ale lui Mihai Eminescu, in care acesta isi destainuie afinitatea fata de cultura franceza, ascunzand dorinta refulata a unui contact personal direct cu cultura franceza, in Parisul, capitala a literatilor si artistilor secolului al 19-lea, care atragea ca un magnet tot ce avea mai valoros cultura europeana. Imaginatia ne-ar putea aduce la amicitii ale lui Eminescu cu Verlaine, Rimbaud si Mallarme, marii poeti ai vremii, ale caror opere cu siguranta le-a cunoscut in limba lui Voltaire, dar la Bucuresti. Eminescu vorbea si scria fluent frantuzeste. O arata limpede colectia de scrisori inedite, in care el se adresa si isi nota gandurile, nu in germana sau romana, ci in franceza. Era, de altfel, limba saloanelor bucurestene pe care le frecventa ca invitat al "lumii bune" de politicieni si bogatasi. In anturajul acestora, Eminescu, el insusi politician si redactor-sef al unui mare ziar, nu putea sa apara altfel decat frantuzitii liberali cu care se saluta, de altfel, politicos in asemenea imprejurari. El era violent doar in articole, nu in societate.

Mihai Eminescu isi arata simpatia degajata fata de literatura franceza chiar in opera sa, realizand cu rafinament genial imagini ce-i sunt lui insusi proprii, cultivand dezordinea organizata, studiata, voluptatea mizerului, prezenta arhaicului, vechiului. Concludenta este descrierea lui Toma Nour din "Geniu pustiu", eroul locuind intr-o camera spatioasa si goala, cu paianjeni pe tavan si maldare de carti pe dusumea, cu un pat si o saltea de paie, masa murdara acoperita de ziare vechi si ciorne de poezii, "totul un acadabra fara inteles si fara scop". In "Avatarii faraonului Tla", Eminescu cultiva fantasticul savant, in maniera exotico-pasionala a lui Th. Gautier. De altfel, Eminescu il si citeaza pe Gautier, de care se simte apropiat.

Iata deci, un Eminescu cu totul inedit, privit in intimitatea gandurilor sale, dincolo de cele ce poate sugera uneori lectura articolelor sale politice, facuta in graba, indepartata de contextul istoric al zilei in care erau acestea redactate. Privit astfel, asa cum apare el imortalizat in statuia din fata Ateneului Roman din Bucuresti, ca un simplu om, dezbracat de hainele lumii efemere, Eminescu se infatiseaza in deplinatatea personalitatii sale, cu har si iubire, despuiat de prejudecati absurde pe care unii au incercat sa i le atribuie fara temei.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page