Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Disteptii si camelota

de Andrei Marga

Nu se poate face arta, politica si meserie intelectuala fara tenacitate si inteligenta. <Disteptii> produc camelota. Ca sa cultivi un pogon sarac de Gorj cu porumb si dovleci iti trebuie vitejie, tenacitate si inteligenta, pe care n-o gasesti la Capsa si prin anticamerele demnitarilor capitalei romane. Cu un pogon, taranul hraneste familia, daca nu ar fi birurile. Din pricina prolificitatii si a birurilor au impanzit Bucurestii pe care-l hranesc cu cobilitele. Mai trimit si acasa pentru malai si casa noua. Am fost trimis si eu de mic copil la procopseala in lume. N-am pierdut legatura si nu mi-am scos radacinile pentru a umbla nauc pe glob. A profitat si arta mea. M-am salvat ca om". Reflectia este aforismul nr.117, din „Pravila lui C. Brancusi", intocmita de Petre Pandrea. Este, evident, o reflectie ce trimite la mai multe teme: starea Romaniei, morala rurala, soarta istorica a satenilor din Gorj, propria evolutie.

Sa ramanem acum la prima parte. Ea ne spune ca persoane istete („distepte") ocupa demnitati si roluri influente si „produc" o marfa proasta, de carpaci („camelota"). Sunt persoane care nu traiesc dedicarea ce creeaza „tenacitatea" si „vitejia", ci intretin un fel lunecos de a fi, la un nivel jos, de strecurare prin imprejurari. Constantin Brancusi nu era nicidecum pesimist si nu impartasea fatalismul istoric, dar faptul nu-l impiedica sa fie lucid in privinta starii din tara si sa spuna lucrurilor pe nume. Stau astazi lucrurile altfel?
Intre timp, au avut loc doua schimbari.
„Disteptii" nu se mai recruteaza dintre relativ putinii care facusera stagii in strainatate, ci dintre multi care au trecut pe acolo. si mai important, ei nu se mai selecteaza dintre fruntasii profesionali ai generatiilor, ci dintre cei care s-au pripasit cum s-a putut. In Franta, un sociolog era intrigat de faptul ca, odata cu Sarkozy, s-a oprit traditia ocuparii pozitiilor inalte in stat cu absolventi de varf. La noi, daca s-ar face statistica, sa zicem a ultimei decade, ar fi deceptionant. Nu doar sportul plagiatului i-a propulsat pe multi, ci si examene chinuite, aranjamente in culise, absolviri mediocre, lucrari scrise in colectiv sau de altii, avansari proptite de parinti, rude sau nasi, interventii misterioase, atasarea la coterii, nimereala. Meritocratia ar fi sfidata, daca s-ar face o cercetare pe intrebarea simpla: ce calibru au de fapt cei care ajung sa decida? Sociologul francez punea intrebarea pe malurile Senei. Ce va fi cand se va constata statistic vasta confuzionare a valorilor de la noi, care face ca decidenti sa se selecteze dintre absolventii de mana a doua, ba chiar si a saptea, daca nu mai rau?

A doua schimbare majora consta in aceea ca dedicarea, care mai era chestiune de etica, chiar de patriotism, nu se mai discuta. Acum prevaleaza impresia ca si in functiile publice ar fi valabil dictonul „fiecare face ce vrea, caci este liber". Perceptibila neintelegere a rolurilor publice duce vizibil la situatii stranii. De pilda, tocmai in democratie se abuzeaza de procedura numirilor subiective in functii, tipica regimurilor autoritare. Nu altcineva decat un ambasador a trebuit sa atraga atentia celor care guverneaza ca ar fi cazul sa aiba si un proiect catusi de putin coagulat pentru aceasta tara. Nu mai staruim asupra faptului ca devin demnitari, cu o frecventa uimitoare, insi legati de forte oculte. Nu este vorba aici de cei care asigura ordinea interna sau apararea nationala, ci de cei din educatie, cercetare, administratia publica, justitie, cultura, care apar tot mai mult in statele de functiuni ale acelor forte.

Constantin Brancusi avea in vedere lucrul de mantuiala si stilul lunecos ca prestatii ale „disteptilor". Intre timp, acestea au intrat in obisnuinta, incat multi nici nu le mai baga in seama, sau le iau ca blestem spunandu-si ca „asa este politica pe Dambovita, Somes, Bahlui sau Bega!". Conectata prin multe fire cu camelota, a intrat pe scena o alta consecinta a „disteptilor": infantilizarea activitatilor.

Imprejurari recente au atras atentia din nou asupra infantilizarii. Nu mai staruim, de pilda, asupra faptului ca la audieri in Parlament unii ministri din guvernul actual marturiseau ca nu sunt pregatiti, caci „abia aseara am primit un telefon cu nominalizarea!". Comic, daca nu ar fi trist, mai nou s-a dezvaluit, de pilda, nominalizarea la telefon a demnitarilor in toata amploarea si grotescul ei. Cetateni apelati, dar care nu au raspuns la telefon, nu au fost nominalizati, iar cel care a fost gasit, si-a plusat sansele. Se spune ca uneori aceasta cautare nici nu a mers mai departe de primul telefon care a spus da. si mai graitor, la un spectacol de teatru un vecin de cabina s-a revoltat afland nominalizarea, aberanta, de altminteri, a cuiva ca ministru. A luat legatura pe loc, peste balustrada, cu politrucul aflat in cabina vecina, i-a soptit un nume, iar in cincisprezece minute televiziunile anuntau deja nominalizarea altuia, de care cei care faceau numirea nu auzisera vreodata. Este aceasta procedura de selectie a demnitarilor intr-un stat? Nu, este doar infantilism, ca sa nu complicam acum discutia cu interpretari mai largi.

Infantilismul apare ori de cate ori o activitate este redusa la joc, iar raspunderea este eludata. Sa luam cateva exemple.
A trebuit, de pilda, reorganizata industria in perspectiva competitiei severe din economia de piata, dar s-a tratat ca un joc nevoia de a asigura ceva in locul ei si s-a procedat cum se stie cand s-a recurs la simpla demantelare. Mai nou, cand este redusa la simple combinatii ale persoanelor si partidelor, democratia este asimilata pagubos unui joc si, desigur, tradata. Desconsiderarea sau necunoasterea valorilor fondatoare ale justitiei - cum ar fi, de pilda, demnitatea umana sau legitimarea - sub pretextul prevalentei procedurilor, respectiv, a formalismului juridic, este un alt joc in chestiuni in care nu e de glumit. Confuzia ce consta in personalizarea excesiva a deciziilor in institutii ale democratiei, precum partide, organizatii, comisii, consilii, primarii, si, invers, in dizolvarea raspunderii personale, in numele folosit impropriu al democratizarii, in institutii care trebuie sa dea performante economice si profesionale, de felul ministerelor, intreprinderilor, universitatilor, tine de infantilism. Cand, in loc sa se conceapa o politica externa matura, se face chibitare si propaganda pentru consumul naivilor, in vreme ce ordinea lumii se stabileste cateva etaje mai sus, este tot infantilism.
sirul ilustrarilor poate fi prelungit. Fiecare exemplu probeaza ca diagnoza infantilizarii are de partea ei fapte de netagaduit, iar toate la un loc ca nu este vorba de ceva punctual, risipit in societate precum gripa pe vreme rea, ci de o maladie ce a cuprins institutii si decidenti.
Intr-o carte in intentie monografica, Alexandra Viatteau (La societe infantile, Hora Decima, Paris, 2007) socoteste "infantilizare" maladia ce rezida in inlocuirea gandirii cu divertismentul (entertainement) si a constiintei gravitatii problemelor cu jocul. Inlocuirea merge, desigur, la petreceri, pe stadion, in sala de spectacole. Ea are acoperire atunci cand alte probleme (de concepere, de organizare, de producere, de rationalizare) sunt rezolvate. Inlocuirea este insa infantilizare atunci cand este nevoie de respectarea vocilor persoanelor, de rigoare si de raspundere.

Ca ilustrari, autoarea aduce in discutie comportamente din jur. Pe de o parte, fiindca este pluralism, se crede ca adevarul si justetea opiniilor nu mai au importanta, incat ne putem lasa in seama jocului fortelor aflate pe scena. Pe de alta parte, intreg jocul (chiar interpretarea ca joc!) sta sub supravegherea paternalista a celor care au ajuns la conducere. Se cultiva insistent, de pilda, ideea scaderii importantei principiilor in viata intr-un context profund marcat de ideologii. Cetatenii, inevitabil diversi ca opinii, optiuni, viziuni, sunt redusi astfel, tot mai mult, la indivizi ce se misca unii printre altii, aidoma atomilor intr-o molecula. Se cultiva sentimentul libertatii nelimitate, intr-o situatie in care atitudinea si consecventa lor, chiar opinia lor, nu conteaza.

Alexandra Viatteau spune ca in Franta are loc o "retragere progresiva a schemei istorice crestine a raportului dintre spiritul personal al omului si Dumnezeu", care, atunci cand a fost bine inteles, a functionat ca fundament al demnitatii umane, al umanismului, al libertatii individuale, ca si al diversificarii persoanelor sub aspectul convingerilor. Aceasta retragere duce in mod periculos la un "profil intelectual si moral slabit", in conditiile in care castiga teren vederi meschine ale "abandonarii de sine si confortului, promotoare ale imaturitatii si ingustimii" (p.30-31). Insasi "civilizatia europeana" pare a se desparti de acel fundament istoric in favoarea jocurilor ce discrediteaza rigoarea pana la vulgaritate. Gravitatea initiala a umanismului pierde teren in fata "cheltuielilor ludice, destinate sa amuze colectiv multimile impinse la infantilism".

In sprijinul diagnozei "infantilizarii", autoarea aminteste o seama de premonitii. Jacques Maritain avertizase cu decenii in urma asupra proliferarii de "sclavi ce se socotesc fericiti", in cadrul "civilizatiei de masa". Anterior, Lev Tolstoi semnalase "tentatia de a abdica de la autonomia personala adulta pentru a urma <tendinta generala>".

Alexandra Viatteau adauga probe rezultate din observarea «jocurilor si competitiilor colective » si a « dependentelor » persoanei, mai nou de organizarea comunicarii, care reduc individul la « eternul copil al statului si societatii ». "Despuiat de forta spirituala, in conduita sa morala personala si sociala, livrat asaltului instinctelor si impulsurilor oarbe, incurajat prin forme de manipulare ce ataca insesi fundamentele umanitatii sale, omul de astazi risca sa regreseze si sa faca sa regreseze democratia in care el traieste. Infantilizarea de masa este un fapt grav" (p.64). Autoarea il invoca in sprijinul argumentarii pe David Riessman (cu renumita sa analiza, La foule solitaire, Artaud, Paris, 1964), care a profilat "omul extradeterminat" - individul alcatuit din cliseele momentului, despuiat de interioritate, care depinde de impulsurile din afara. Ea observa ca in societati avansate de azi se constituie un "nou conformism", in conditiile dificultatilor individului de a gandi pe cont propriu, de a aduce la formulare propriile idei si afecte, de a vorbi articulat si de a se exprima pe sine.

Traim, cum se observa din cele de mai sus, infantilizarea pe nivele. Ea consta in ceea ce face un individ sau altul, dar si in ceea ce face societatea ca ansamblu. Alexandra Viatteau invoca ambele nivele ca indicii ale "societatatii infantile".

Intr-un punct important socotesc diagnoza totusi discutabila. Nu este de ignorat faptul ca in jur se petrec fenomene mai grave decat "infantilizarea". De pilda, "animalizarea" sau satisfactia sadica de a-l vedea pe altul privat de drepturi, despuiat de demnitate, jupuit pur si simplu. Sau "dezumanizarea", sau incapacitatea de a gandi in termeni de reciprocitate drepturile, libertatile, institutiile, critica. Infantilizarea este insa fara indoiala preocupanta astazi. In societati cu democratii exersate, indivizii pot fi stimulati la manifestari infantile, dar institutiile si demnitarii raman, in mare, gravi. Reala competitie, reactia cetatenilor si, poate, traditia si instinctul conservarii ii fac gravi cand este vorba de exercitarea puterii si de raspunderea pentru propasirea propriei natiuni. Puterea se poate pierde, castiga, ea poate scadea, creste sau se poate transfera, dar, in democratii exersate, se vede mai rar detinator un responsabil al puterii care sa se joace. Acela poate fi slab, fara viziune, poate gresi, dar Caligula si Nero nu au in mod frecvent urmasi!

Asa stand lucrurile, se poate spune ca diagnoza "societatii infantile" nu distinge intre societati cu comportamente infantile, dar cu institutii riguroase, si societati in care infantilizarea a cuprins, in virtutea contraselectiei, institutiile insesi. Diagnoza ramane, insa, o buna semnalare a faptului ca in societatile actuale se petrece o degradare ce consta in reducerea gravitatii abordarilor in favoarea jocului.

Pe acest fundal largit al degradarii, observatia lui Constantin Brancusi cu privire la camelota bate mult mai departe decat se crede. Marele sculptor punea mediocritatea (rezultatelor si decidentilor) din societate pe seama "disteptilor" - insi cu o cultura aparenta, ajunsi sa hotarasca pentru ceilalti, care profita de oportunitati pentru a-si satisface interese meschine, in numele democratiei prost intelese. Cu imensa sa autoritate profesionala si morala, exemplarul artist a revigorat distinctia dintre "istetime" si "pricepere", dintre "strecurare" si "realizare", dintre "ajunsi" si "personalitati". Constantin Brancusi se cuvine ascultat. Autorul compozitiei sculpturale Trecerea Marii Rosii se mai cuvine ascultat in privinta unui alt adevar aparat de el, care la noi convinge inca anevoios: "Cine nu lupta contra raului, s-a predat inamicului" (nr.119).

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page