Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

RADU MARCULESCU - PATIMIRI SI ILUMINARI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICA (EDITURA HUMANITAS)

Gheorghe Constantin NISTOROIU
          

„Fericiti cei prigoniti pentru dreptate, ca a lor este imparatia cerurilor.” (IISUS HRISTOS-MANTUITORUL  OMENIRII)

Radu Marculescu, descendent dintr-o ilustra si veche familie boiereasca, nepotul mosierului Tudorache Marculescu(1828-1908) si al Zamfirei Paraianu (1845-1897), tatal sau fiind renumitul avocat liberal Aurel Marculescu, mosier, erou si martir al primului razboi mondial (1878-1916, ucis in muntii Persanilor, la 23 Septembrie 1916, in batalia pentru dezrobirea Ardealului), casatorit cu Jeana Mihaescu (1887-1953), licentiata in Litere la Universitatea Bucuresti si studii postuniversitare la Sorbona, s-a nascut in scutecele de nea impodobite cu voiosia serafica a Colindelor Nasterii Domnului, la 29/ 30 Decembrie 1914.

Desi s-a nascut si a copilarit in Bucuresti, icoana tineretii lui Radu,  ramane conacul de la Perisani-Dambovita, care raspandea pana departe admiratia si renumele tatalui sau, conac incarcat de vremuri, ramas in picioare pana in 1949, cand a fost devastat si facut una cu pamantul de sacra manie proletara.

Urmeaza liceul la Spiru Haret, in timpul caruia debuteaza si publica articole in Vlastarul, revista liceului, pe care-l absolva pe primul loc. Devine pentru cateva minute partenerul celebrei cantarete si dansatoare, Josephine Baker, intr-un focos charleston pe scena gradinii palatului Ministerului de Externe, apoi in toamna anului 1932, se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti. Dupa licenta ajunge profesor de limba romana la Colegiile Gheorghe Lazar si Aurel Vlaicu.
   
In celebrele reviste Dacia Rediviva si Preocupari literare publica traduceri din poezia franceza, studii filosofice si literare. A doua conflagratie mondiala il concentreaza ca ofiter de rezerva in Regimentul 28 al Diviziei a V-a, unde se remarca deosebit in bataliile de pe Orhei, Nistru, Transnistria, Odessa, primind meritul Coroana Romaniei cu spade si panglica de Virtute militara, in grad de Cavaler.

Intr-un mic ragaz se intoarce in tara si se casatoreste cu Nicole Constantinescu, apoi la 25 August 1942, este din nou concentrat pe front. Participa cu mult zel la batalia de la Cotul Donului, dar in Noiembrie 1942, dupa marea tradare, cade prizonier.

Tanarul si bravul ofiter Radu Marculescu indura urgiile inzapazite de la Cotul Donului, Cercul Polar, Urali, Siberia, impletite cu ororile gulagului din lagarelor de munca fortata: Tambov, Oranki, Schit, Suzdal, Monastirka, Uscioara <<Gaura Dracului>>, Morsansk, Mihailovo, Odessa, Sighet, Bragadiru, Periprava, Capul Midia, prin refuzul de a se inrola in Diviziile rosii, ale miseliei, rusinii si  tradarii nationale, timp de aproape un deceniu (1942-1951).

Dupa cei 9 ani de prizonierat sovietic, Radu Marculescu mai face un „curs de pregatire” in tara la Bragadiru, de supraveghere politica. Pe arpegiile eliberarii din 17 Iulie 1951, cad fulgerele relei vestiri: sotia sa divortase si se recasatorise. Trauma sufleteasca il insoteste pe Radu timp de 8 ani pe un santier de constructii, pana cand o cunoaste Ligia Mociulschi (Manolescu) cu care se va casatori. Timpul bucuriei este scurt, fiindca in Octombrie 1959, este din nou arestat cu un lot de ofiteri fosti prizonieri in URSS.

Procesul fiind bine pregatit si inscenat, marele Erou mai primeste o condamnare fara sentinta si trimis la renumitul lagar, Periprava. Dupa eliberare si pensionare la varsta de 60 de ani urmeaza cursurile superioare de pictura bisericeasca de pe langa Patriarhia Romana, care ii aduc timp de 25 de ani, mari satisfactii, bucurii, faima si cununa celor 16 biserici pictate singur, plus 9 pictate alaturi de fiul sotiei sale Ligia, Mihai Bogdan Mociulschi, unul dintre cei mai valorosi pictori bisericesti de la noi, din tara Gradinii Maicii Domnului.

Pictura religioasa l-a innobilat spiritual pe Radu Marculescu, purtandu-l pe o aripa de inger sub streasina cerului: „Am inteles atunci ca o icoana e ca o sfanta Liturghie, dar in linii si culori, la care cel ce o oficieaza nu are dreptul sa puna nimic de la el.” Piesa de teatru Mesterul fara nume i-a adus Eroului Radu Marculescu prin gala UNITER in 1992, locul 2 din cele 102 piese inscrise in competitia de arta concurentiala a momentului respectiv.

Pentru salvarea libertatii spiritului, a entitatii ontologice, a constiintei crestine pe care e imprimat chipul lui Dumnezeu, pentru lupta crancena a camarazilor de razboi si gulag contra terorii fizice si morale, Radu Marculescu trebuia sa depuna marturie si in fata oamenilor, nu numai inaintea Bunului Dumnezeu, prin volumul lucrarii monumentale, Patimiri si iluminari din captivitatea sovietica.  Succesul cartii s-a infratit in 3 editii succesive: 2000, 2007, 2010.

Lucrarea lui Radu Marculescu a fost prezentata in cadrul celor doua simpozioane de istorie ale asociatiei Fantom e.V., la Berlin in 2006 si 2008, an in care este tradusa in limba germana sub titlul Leid und Offenbarung in der sowjetisken Gefangenschaft, C/N Verlang, Berlin. Tot la Berlin Institutul Cultural Roman „Titu Maiorescu” a prezentat la 12 mai 2009, lansarea cartii, apreciata de presedintele Asociatiei Federale a Fostilor Luptatori de la Stalingrad, Dr. Gerhard Luther, drept „testamentul unei generatii pierdute”, iar Hans Bergel, reputatul scriitor a tinut sa afirme despre opera marelui roman ca este „una dintre cele mai complexe, mai asezate si mai suverane carti din punct de vedere spiritual, care nu completeaza doar literatura romana pe acest subiect cu un titlu in plus, ci imbogateste scrierile europene de gen cu un nou ton.” (op. cit., p. 209)

Lucrarea lui Radu Marculescu este nominalizata pentru anul 2000, drept cea mai buna carte de istorie, prin Premiul acordat de Fundatia Culturala, Magazin istoric. Cea de-a doua lucrare de referinta a lui Radu Marculescu, Marturii pentru Judecata de Apoi adunate din gulagul romanesc, s-a bucurat expres de editiile, 2005, 2011, 2012.    Radu Marculescu, se aseamana printului gruzin fara pereche in lumea aristocrata contemporana, nascut in acelasi an 1921, cu marele erou-martir roman Aurel State, Ciabua Amiredjibi. Persecutat, prigonit, arestat, anchetat in lagarele de munca, evadat, prins, rearestat, reevadat pe un traseu de teroare, fatidic, timp indelungat, pe mii de kilometri, cu 16 ani de lagare polare, cu 83 de condamnari politice, condamnat la moarte, care i-a invins totusi pe cei mai rai ai lumii: Stalin, Beria, Ceka, NKVD-ul, Gulagul, intregul sistem marxist-leninist-stalinist-sionist, reabilitat, de doua ori nominalizat la Premiul Nobel, deputat in Parlamentul Georgian, fondator si presedinte al Asociatiei Scriitorilor Georgieni, casatorit, cu 6 copii, iar din 2010, monah cu numele David, Mzechabuk Ciabua Amiredjibi - Iagor Kargareteli-Surasul Destinului alias Gora Mborgali, de cel putin doua ori neastamparat: (Gora=Neastamparatul; Mborgali=cel care nu s-a invatat minte ), coleg cu eroul nostru intr-unul din lagarele de exterminare stalinisto-bolsevice.

Curajul aristocratului ofiter, al neatarnarii, avantul tineresc in somtuoasa uniforma verde a sufletului sau in care lacrima filosoful, il azvarle pe Radu Marculescu pe culmile gloriei intre cuceritorii inespugnabilei cetati a credintei divine, sub flamura surasului sau inlacrimat al destinului. Spirit mereu tanar, vesel, primitor, boierul Radu Marculescu radia de sinceritate, de echilibru, de omenie, de politete, de cultura, de armonie: „Spirit inalt si luminos, cum l-a caracterizat prof. univ. dr. Radu Serban Palade, iubitor de Dumnezeu si de semeni, de neam si de tara, Radu Marculescu a fost un etalon de umanitate si moralitate. A suferit imens, dar a iesit victorios. Dumnezeu l-a supus la mari si aprige incercari, dar l-a si ajutat sa se bucure si sa duca la bun sfarsit creatia lui artistica, literara, plastica si spirituala. A fost un om monumental: profesor, pictor, scriitor, poet, dramaturg, traducator, eseist, istoriograf, teolog, roman, crestin... A devenit membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, al Asociatiei Fostilor Detinuti Politici din Romania, al Asociatiei Veteranilor de Razboi. Asa cum spunea psalmistul:
   L-au lovit valurile si nu l-au clintit!
   L-au batut vanturile si nu s-a plecat!” (op. cit. p. 210)

Lucrarea marturisitorului si eroului nostru Radu Marculescu cuprinde 13 capitole si se evidentiaza prin darul minunat, viu ce pastreaza in harul ei memoria unei inalte constiinte crestine in care se deruleaza suferinta caderii in prizonierat ori in infernul robiei. Daca pentru multi prizonieri aceasta infrangere s-a transformat in cadere, devenita apoi o catastrofala prabusire, pentru foarte multi camarazi, caderea s-a inaltat pe culmile de azur ale Biruintei.
 
In fiecare traitor crestin, temelia, stalpul, farul constiintei sale spirituale este Adevarul revelat, singurul pe care se poate cladi: viata, binele, dreptatea, frumosul, crezul, nadejdea, suferinta, daruirea, vesnicia sa si a celorlalti cu care isi impleteste destinul haric. Adevarul divin revelat, in credinta crestin-ortodoxa, nu trebuie manifestat in credincios, in luptator, decat in constiinta sa mistica, harica, mesianica, hristica, prin traire, ca menire, ca atitudine, ca responsabilitate, ca iubire, ca marturisire, asumandu-se demnitatii si onoarei Neamului sau, indiferent de incercari, de zguduiri, de drame ori tragedii, care se vad mult mai clar cand suferi cu ele, prin ele: „Astfel, avea sa spuna eroul nostru Radu Marculescu, pas cu pas, cu inima stransa, am urmarit toata drama poporului nostru: ocupatia sovietica, foametea, dezorganizarea organizata, arestarile, condamnarile, executiile, deportarile, in genere toata rasturnarea lumiii noatre cu capul in jos si cu fundul in sus. Dar si inceputurile unei << rezistente>> (eroica, disperata, dar fara noroc). Iar in final, abandonarea noastra de catre Occident (din interese de joasa specie) la picioarele de lut ale uriasului sovietic.” (op. cit. p. 447)

In lagarul-schit al captivitatii, dincolo de constrangerile exterioare si polare, in candela sufletului fiecarui prizonier mijea totusi licarul unei ancore, a unei sperante. Poate ca harul schitului mai imprastia sacralitatea acelor ostenitori, inmiresmata de duhul trairii liturgice. Pronia cereasca incalzeste sub aripile Ei procesul de remodelare si de renastere interioara, a celor care nu abandonasera lupta combativa si dinamica a crestinismului, revenirea la credinta calauzitoare, care transcende destinul intr-o tainica solidaritate ce pune piatra de temelie launtrica, ca stalp al rezistentei spirituale, al rezistentei prin religie:

„Eram cazati la etajul cladirii intr-o mare incapere ce slujise candva de paraclis, cu ferestre mari care deschideau minunate vederi spre padure. Mi-aduc si acum aminte de un magnific mesteacan din dreptul ferestrei mele. Sub lumina lunii, pe cerul limpede ca o bautura tare, se caligrafiau ramurile lui pana la cele mai mici ramurele prin care copacul-in inchipuirea mea-sugea din tariile cerului o licoare dumnezeiasca pe care, prin miile lui de radacini, o difuza pamantului, transfigurandu-l. Mesteacanul imi sugera cam ce ar trebui sa fie pe pamant menirea noastra: sa absorbim macar un strop din licoarea cereasca si sa o difuzam lumii, ca sa o facem nu-Doamne fereste-un <<paradis pe pamant>>, ci un taram de existenta putin mai suportabil. As putea spune ca de aceasta metafora vie din fata mea, mesteacanul rasturnat, cu radacinile in cer si roadele harice sub pamant, se leaga pentru mine inceputul unei vieti de meditatie si de discreta rugaciune, ale carei prime urmari au fost o stare de liniste si de impacare cu mine si cu destinul... Pana la captivitate citisem Biblia o data in intregime si Noul Testament de vreo trei, patru ori... Pe parcursul prizonieratului am mai reusit sa citesc o data Vechiul Testament si de cateva ori Noul Testament. Ei bine, lecturile acestea, de acum mi-au fost revelatorii. La tot pasul gaseam asemanari si aluzii la situatiile pe care le traiam noi in vremea de fata. Totul din ce citeam mi se parea de o actualitate uluitoare, fantastica. As fi ramas la o intelegere mediocra a Evangheliilor daca experienta captivitatii nu mi-ar fi revelat adevarata semnificatie a mesajului lor, care nu e de renuntare si resemnare (cum mi-ar fi putut aparea-si nu numai mie-la o lectura in conditiile unei vieti banale si confortabile), ci de lupta si indrazneala, atunci cand il receptezi in conditiile dramatice ale unei confruntari pe viata si pe moarte cu cei ce umbla sa-ti prinda nu numai trupul, ci si sufletul in plasa Satanei. <<Ce-i va folosi omului daca va dobandi lumea intreaga si sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul lui?>>iata replica evanghelica la toate tertipurile <<puterii>> de-a ne prinde in capcanele ei.

<<Indrazniti! Eu am biruit lumea!>> a fost de asemenea, deviza <<rezistentei>> noastre si a contribuit prin forta mesajului ei evanghelic la eliberarea noastra din frica si angoasa sub care ne duceam un simulacru de viata, facandu-ne-desigur, intr-un tarziu si la capatul multor sacrificii-sa impunem <<puterii>>respectul demnitatii noastre ca oameni.” (Capitolul 4, p. 172)

Manastirea Oranki, ctitorie si metoc tarist, devenita lagar sub auspiciile purpuriului bolsevic dupa 1918, a „cazat” din vara lui 1944, primele loturi de romani, langa nemti, unguri, italieni si spanioli. Alaturi de munca anevoioasa, hrana era destul de insuficienta si proasta, dar compensata prin suplimentul propagandei sustinut indarjit de comisariatul politic, de a se alcatui Diviziile rosii ale tradarii si rusinii. Desi, lupta era acerba si total neegala, majoritaea ostasilor romani au ramas darzi in demnitatea lor, dincolo de scrasnetul ruginit, amenintator al tovarasei Ana Pauker: „Vom trece peste cadavrele voastre si nu ne vom lasa pana ce nu ne vom face stapani in Romania.” (Pr. Dimitrie Bejan, Oranki-Amintiri din captivitate. Ed. Tehnica, Bucuresti, 1998, p. 23)

Cum rezultatele erau din ce in ce mai mediocre, s-au hotarat masuri de la varf, printr-o reprezentare spectaculoasa jucata in mai multe lagare, cu o distributie deloc neglijabila: Ana Pauker, colonelul Cambrea, seful Statului-Major al Diviziei a V-a, coloneii Captaru, Maltopol, Tedu, Codler, maiorul Haupt, capitanul Bodiu s.a., in centru careia trona colonelul NKVD-ist Samoilov, orchestrand pe partitura de deschidere cu rusinoasa propunere si incheind-o cu amenintarile de rigoare. Soldatul Capraroiu a deschis sedinta de la masa rosie, incredintandu-i conducerea Anei Pauker: „Mare si ciolanoasa, aceasta se propti in pumnii ei puternici pe masa rosie, aruncand peste multimea capetelor noastre o privire de ura si provocare. Fata osoasa si dura era incadrata de late groase de par carunt, aidoma serpilor ce intregeau fata Gorgonei din mitologie, care impietrea pe oricine o privea. In esenta, discursul ei recapitula sloganurile limbajului politic sovietic din care nu lipseau salvarea tarii noastre de ocupantul fascist, luptand alaturi de Armata rosie eliberatoare; in concluzie, ne cerea adeziunea la cererea ce urma sa fie trimisa Generalissimului. Cuvantarea ei a fost punctata de frenetice aplauze, dar numai din partea celor de la masa rosie. Cele cateva rare si zgomotoase aplauze ale catorva activisti plasati strategic printre noi ca sa ne antreneze in astfel de simulari de entuziasm sunau fals si nu faceau decat sa sublinieze dezacordul tacerii noastre fata de penibila farsa la care eram obligati sa asistam. Iritata de aceasta pasivitate ostila, Ana Pauker trecu in final la atacuri directe asupra noastra. Stia ea bine care sunt sentimentele noastre atat fata de URSS, cat si fata de miscarea antifascista. Dar ne atragea atentia ca divizia de voluntari oricum se va forma, fie cu noi, fie fara noi si impotriva noastra...

Atunci ceru cuvantul, din partea noastra, capitanul Nicolae Popescu-Tudor. Ofiter de stat-major, inteligent, citit, bine pregatit, dar mai ales om de caracter, el isi asuma acum riscul, care friza sacrificiul, de a demasca in mod public tradarea care se dadea drept patriotism, cum si eliberarea de ocupantul fascist, care, in realitate, nu era altceva decat eliberarea Romaniei de romani si inrobirea tarii noastre pe termen nelimitat sub sovietici. Cum s-a si intamplat, de altfel.

Cu un glas ferm si taios, ataca mai intai pe ofiterii superiori din prezidiu, in cap cu Cambrea, fostul lui sef de stat-major de divizie, manifestandu-si uimirea de a-i intalni la aceasta masa rosie, pe ei, care instruisera atatea serii de ofiteri in cultul onoarei, al respectului fata de juramantul catre Rege si Neam si al dispretului pentru tradare. Apoi trecu la noua Gorgona, sovietica, Ana Pauker, care, militand pentru o stapanire straina asupra tarii noastre, isi repudiase patria, cum si aceasta o repudiase pe ea.

„Cu ce drept vorbeste dumneaei in numele natiunii romane impotriva careia a luptat si care, la randul ei a repudiat-o si ea?” intreba capitanul, aratand-o cu degetul. <<Zi-mi mai bine jidanca>> replica in sotovoce Ana, care tinea sa de-a filipicei capitanului o conotatie antisemita pe care aceasta in nici un caz nu o avea.  „Cat priveste mana generoasa de care ne vorbeste dansa, aceasta e o mana de fier intr-o manusa de catifea, care ni se intinde nu ca sa ne elibereze, ci sa ne subjuge, fiindca ea apartine unei puteri care in expansiunea ei spre apus si sud se impiedica de noi, romanii, ca de un obstacol. Aceasta linie nu e de azi, de ieri. Ea este o constanta a politicii marelui nostru vecin de la rasarit, care functioneaza incontinuu, indiferent de ideologia sau forma sa de guvernamant, fie sub pajura bicefala tarista, fie sub steaua rosie comunista. Aceasta linie de politica externa a fost elaborata inca de la inceputul secolului al XVIII-lea si articulatiile ei desprind cu o claritate care nu lasa loc nici unei iluzii-cum ar fi cea cu care se vrea azi sa fim imbatati-din acel faimos document care este Testamentul lui Petru cel Mare.”


 „Aici se produse catastrofa. Samailov, care se invinetea pe masura ce expunerea capitanului avansa, cand auzi de Testamentul lui Petru cel Mare sari in sus ca un diavol stropit cu aghiazma si incepu sa urle: << Agiunge, agiunge bandit fascist! Ai vinit arma la mana pacinic narod savietic, ucis si  jefuit la el si acum faci aici complot...>>”(Capitolul 5, Inapoi la Oranki, p. 202-203)

La Mihailovo era un fel de lagar-filtru, unde se triau  si se expediau intre solstitii si echinoxuri prizonierii sovieticilor. Dintre toate garile cu ranile de razboi inca necicatrizate prin care misunau umbre si stafii, incadrate intre garnituri de soldati balsoi-ceasovoi, Voronejul se deosebea prin numarul excesiv de mutilati si invalizi. Garniturile de bou-vagoane nu pridideau sa adune multimea ranitilor. O astfel de garnitura a pus fata in fata intr-una din zile doua grupuri de prizonieri: ostasi romani si o satra de tigani tot romani care se priveau uimite:
„Ce-i cu voi?” ii intrebaram.
„Suntem tigani din Romania, raspunsera ei uimiti ca aud vorba romaneasca. Dar voi ce sunteti?”
„Suntem ofiteri romani prizonieri”...
„Hauleo, hauleo, incepu bulibasa sa-si smulga barba si sa planga. Chivo, Safto, Marghioalo, Titilico! Veniti sa vedeti pe ofiterii nostri saracii in ce hal au ajuns”...
„Hauleo, ofiterii nostri, saracii, ce frumosi erau!...Cum sclipeau toate pe ei!...Si cum le curg zdrentele acuma!”...
„Dar voi cum ati ajuns aici si incotro va duc acum? intrebaram”   
„Noi, domnilor ofiteri, am ajuns aici la Buh (Bug) dintr-o greseala la <<tilifon>>. Fluierul Iclar (Fuhrerul Hitler) a spus la <<tilifon>> lui Antonescu sa-i trimita <<jidanii>>, si Antonescu a inteles <<tiganii>>, si de aici ni s-au tras toate belelele.” (Capitolul 10, p. 550). Pe drumul repatrierii statul roman ateu a iesit in intampinarea bravilor ostasi si a darzilor eroi pe zdrentele carora mandria ostasului mai triumfa alaturi de tresele regale decolorate, cu baionete si caini politisti. Insotitorul convoiului care se repatria era nedespartit de voluminoasa geanta in care erau incarcerate umbrele lor, bandajate cu dosarele intocmite de NKVD, pentru a fi predate Secaturitatii noi Republici populare, ce trebuia sa faca corectura de rigoare: incadrarea de la „prizonier de razboi” la cea de „criminal de razboi”.

Radu Marculescu in fata urii si a furiei satanic dezlantuite asupra sa, asupra Neamului sau, asupra Dumnezeului nostru a invins prin puterea de sacrificiu a ostasului roman, prin autoritatea jertfei sale hristice, prin taria dreptei credinte, prin imensa rabdare, prin profunda smerenie, prin infinita sa iubire. In fata unui taifun ateu al sistemului antiuman, anticrestin si represiv plamadit din aluatul fariseic al urii, minciunii, delatiunii, profanarii si tradarii, sa se ancoreze cu nadejde de Crucea salvarii si a biruintei ortodoxe, oferindu-ne Icoana oglindirii sale ca model de integritate, de curaj, de inalta si regala tinuta culturala, de o dimensiune eminamente spirituala in care se solidarizeaza eroul si crestinul, ascetul si pedagogul, indrumatorul si misticul, frumosul si marturisitorul:
 
„Noi ne-am hranit din tot ce-am daruit,
Avutul nostru, tot ce-am risipit.
Nu pregeta sa suferi si sa sangeri!
Izbanda noastra creste din infrangeri!”
(Din testamentul lasat de erou camarazilor de suferinta)

Sa-I multumim Bunului Dumnezeu pentru acest Neam!                    
Sa fim demni de astfel de Eroi, Martiri si Marturisitori!
---------------------------------------------------------------------
*Din ciclul: Filocalia Suferintei si a Jertfei.
Cu Noi este Dumnezeu!

Gheorghe Constantin NISTOROIU
Brusturi-Neamt
10 ianuarie 2016  
 

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page