Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

INTERVIU CU DOMNUL VICTOR ROSCA - INGINER, SCRIITOR SI PUBLICIST

Daniela GIFU


O VIATA DE LUPTA, SUFERINTA SI SPERANTA

Intotdeauna am cautat cuvantul romanilor din diaspora. In Montreal, de pilda, am gasit romani exemplar integrati, care se implica constant, si adesea benevol, in cultivarea valorilor spirituale romanesti. Dornici sa le spuna despre experienta traita celor ramasi Acasa. Sau sa le dea acestora din urma posibilitatea de a le impartasi celor plecati intamplari de Acasa. Asa l-am descoperit pe domnul Victor Rosca, in anul 2006, in paginile revistei „Candela de Montreal””. O revista nascuta din dragoste de neam si limba. Am primit-o, sub forma tiparita, de la un prieten comun, poetul George Filip, si el traitor in Montreal. Apoi aveam sa regasesc „„Candela de Montreal”” si in mediul virtual, devenind o cititoare fidela a acesteia. Incepusem sa public fel de fel de texte (eseuri, proza scurta, articole tematice), cand, la un moment dat, domnul Rosca avea sa-mi propuna, trei ani mai tarziu, sa am o rubrica permanenta in filele revistei domniei sale. Aflase de preocuparile mele legate de discursul politic. In mod natural, rubrica avea sa se numeasca „Filozofia discursului politic”. Asa s-a nascut o noua prietenie literara. Desi 2015 a fost un an foarte incercat pentru dl. Victor Rosca, care si-a pierdut sotia dupa o lunga suferinta, cand a venit in Romania, vremurile s-au dovedit potrivnice unei intalniri fata-n fata. Ne-a ramas insa Skype-ul. Povestim, ne consultam si ne impartasim parerile. Despre viata unui Om-istorie, cum imi place sa-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani in Montreal, voi incerca sa relatez in randurile care urmeaza.
----------------------------
                                           
Daniela GIFU: Ce anume a rabufnit in dumneavoastra atunci cand v-ati decis atat de indarjit sa va abadonati tara?

Victor ROSCA: Am parasit Romania in 1988 pentru ca atunci mi s-a oferit ocazia. Cand am plecat imi era lehamite de regimul care, din 1948, timp de 40 de ani, in fiecare zi m-a facut sa simt sabia lui Damocles deasupra capului meu, 6 ani in inchisori, unde am cunoscut regimul de infometare si munca fortata din lagarele de munca din Balta Brailei; 2 ani am trait sub teroarea domiciliului obligatoriu. Si mai grav, in martie 1952, dupa eliberarea din prima detentie, executata in inchisoarea elevilor din Targsor, pentru ca am refuzat sa colaborez cu Securitatea si sa devin informator, mi s-a inscenat un accident, cu intentia de a ma ucide. Un camion Skoda de 5 tone m-a acrosat din randul tinerilor de pe corso, in orasul Fagaras, si a trecut cu rotile din spate peste mine. Rezultatul? 5 fracturi de bazin si o hemoragie interna. Ca urmare, doi ani am fost paralizat. Eu n-am abandonat tara de dorul aventurii sau pentru ca nu o iubeam. Eu am plecat din Romania din cauza suferintelor fizice si psihice la care m-au supus conducatorii ei din acele timpuri.

Daniela GIFU: Povestiti-ne calvarul prin care ati trecut pana cand ati reusit sa parasiti „raiul” comunist.           

Victor ROSCA: Gheorghe Craciun, acest Javert al Directiei Securitatii Regiunii (judetului) Brasov, in 1953, cand eram inca in doua carji, nevindecat de urmarile accidentului, a refuzat propunerea subalternilor sai de a ma scoate de sub urmarire si, in mod dracesc, indarjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizandu-mi un nou dosar de urmarire informativa, cand informatorii erau marsrutizati (cuvant utilizat in dosar) de inaltii gradati catre mine. Intrucat scapasem cu viata de sub rotile camionului, el voia sa-mi insceneze un  nou proces si sa ma vada iar dupa gratii. In 1959, dupa 6 ani, fortand prietenii si colegii de serviciu sa devina informatori si sa dea declaratii acuzatoare, a reusit sa-si ajunga scopul, inculpandu-ma in legatura cu Revolutia Maghiara si condamnandu-ma la 4 ani de inchisoare. Din 1958 marimea condamnarii nu mai era importanta. Detinutilor ce executau sentinta in lagarele de munca fortata, deschise in 1958 in Balta Brailei, li se putea prelungi punerea in libertate, cu o pedeapsa administrativa, la fiecare noua scadenta. Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului. Destinul insa n-a vrut sa fie asa. Gheorghiu-Dej, imbolnavindu-se si cunoscandu-si timpul ingaduit pe pamant, a facut acel gest cu tenta umanitara, deschizand portile puscariilor politice prin gratierile personale din 1963-1964.

Daniela GIFU: Asa a incetat excesul de zel al informatorilor, sau ati fost in continuare hartuit pana ati ales calea exilului?

Victor ROSCA: Dupa a doua eliberare, in restul de 25 de ani, m-am tarat printre informatori si oameni in uniforma, urmarit, uneori 16 ore pe zi, cenzurandu-mi-se corespondenta si instalandu-mi-se camere de supraveghere in apartamentul familial. In cei 30 de ani petrecuti in libertate, Securitatea a pus in miscare, impotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative si rapoarte contrasemnate de inalte cadre. Fiecare nota informativa fiind comentata si urmata de noi instructiuni de urmarire. Si, fiindca lucrasem in mai multe localitati, pentru ca urmaritorii sa fie siguri ca sunt prins in paienjenisul plasei lor, fiecare noua informatie era transmisa din Brasov, capitala regiunii de resedinta, organelor de Securitate din Sighetul Marmatiei, Miercurea Ciuc, Cluj, Timisoara, Campulung Muscel, Ploiesti etc. Acesti urmaritori inversunati ai Securitatii judetului Brasov, in frunte cu colonelul Gheorghe Craciun, m-au supravegheat in mod dracesc peste tot unde am lucrat, cu intentia de a ma aneantiza[1], fara sa reuseasca.

Cu aceste date, culese din dosarele primite de la CNSAS, la 22 octombrie 2014 dr. Corina Ilea, de la Université de Montreal, a organizat o Expozitie intitulata „Top Secret – The Good, The Bad and the Traced”, ce a avut loc la Maison du Conseil des Arts de Montreal (Consiliul Artelor din Montreal) (http://www.artsmontreal.org), starnind curiozitatea montrealezilor de origine franceza si a romanilor care au asistat la vernisaj.
        
Dar ceea ce a rabufnit in mine, inacrindu-mi viata si m-a facut sa-mi iau lumea in cap, a fost decizia abuziva si ilegala a Sfatului Popular al Municipiului Brasov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarasului Draghici, Primul Secretar Municipal, a hotarat sa-mi confiste unicul apartament, proprietate personala, mobilat, pe care il detineam in Brasov, ca domiciliu stabil, pentru a-l inchiria lui Ghiocel junior, locatar intr-un bloc vecin si care, in 1984, se batea cu pumnul in piept si-mi striga: „Ba, apartamentul a fost al tau, acum mi l-a dat Partidul mie!”. Totul se petrecea in timp ce eu si sotia lucram la Grupul de Santiere Teleajen din Ploiesti, unde aveam domiciliu de flotant si apartament din fondul de organizare de santier, ceea ce ne dadea dreptul sa tinem apartamentul din Brasov nelocuit. Dupa declaratia avocatului Ministerului, in fata Ministrului de Constructii, eu eram singurul lor caz, din tara caruia i s-a confiscat locuinta de domiciliu stabil. Atunci, impreuna cu sotia si cele doua fiice studente, am luat decizia de a parasi tara in care nu aveam dreptul nici macar la o locuinta personala. In urma acestei decizii, ambele fete s-au casatorit cu tineri cetateni ai altor tari, parasind Romania, una in 1984 si a doua in 1986. Eu cu sotia, in urma unei invitatii, in 1988 am facut o vizita familiei fiicei noastre din Canada, unde am cerut si am primit azil si unde am ramas pentru totdeauna.

Daniela GIFU: Ne aflam in anul 1988, cand impreuna cu sotia dumneavoastra  reusiti sa ajungeti in Canada. Si... sa ramaneti in Canada! Relatati-ne putin despre tara adoptiva si despre sentimentul de emigrant pe care l-ati trait si inca il traiti acolo...                                                                                                                                                                                                          

Victor ROSCA: Canada este o tara capitalista cu un regim social umanitar care ofera un sprijin financiar si cetatenilor care nu au un loc de munca. Mai mult, nu exista persoana cu varsta de peste 65 de ani fara o pensie, chiar daca n-a lucrat nici o zi in viata ei. Un alt fapt important este limita inferioara, minima, a  pensiei, stabilita periodic de guvernul federal. Canada este o tara cu o natiune in curs de formare, alcatuita in prezent din numeroase comunitati culturale. 135 de ani, cati sunt de la data cand au inceput programele de imigrare, nu au fost suficienti pentru constituirea unei natiuni canadiene. Un lucru este insa cert: desi in fiecare an intra zeci de mii de noi imigranti, casatoriile din interiorul celor mai multe comunitati etnice nu depasesc 25%. Or, numarul copiilor nascuti in familii mixte, adica din parinti apartinand unor comunitati etnice diferite, fiind mult mai mare, guvernul canadian are garantia ca in timp se va naste natiunea canadiana. Canada i-a primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor comuniste instalate de sovietici dupa al 2-lea Razboi Mondial; pe chinezi dupa retragerea lui Chiang Kai-shek; pe vietnamezi, cambodgieni si laotieni dupa retragerea trupelor americane; pe unguri dupa revolutia din 1956 si pe sirienii ce fug de frica jihadistilor. Fiind o tara umanitara, primeste solicitanti de azil politic sau umanitar, in toate momentele de disperare ale acestora. De la primul pas pe care l-am facut in Canada, am constatat ca totul este la fel si, totusi, diferit de ce traisem in Romania. De la zavorul pe care apesi ca sa deschizi usa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea apartamentului. Totul diferea de ce lasasem in tara.

Daniela GIFU: Dar despre comportamentul canadienilor ce ne puteti spune?

Victor ROSCA: Referitor la comportamentul canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile, in autobuz, in metrou, chiar si pe strada, a fost ca, privind o femeie, ea imi zambea. Chiar daca o face din complezenta, zambetul unui om te insenineaza, iti descreteste fruntea. O alta manifestare diferita, pe care am intalnit-o la reuniunile familiale sau la discutiile dintre barbati, a fost aceea ca la orice aluzie amuzanta se rade. Nu cu un ras schitat printr-o grimasa, de om amarat, ci cu un ras zgomotos, in hohote, de om sanatos.

Daniela GIFU: Cat de dificil a fost in acele vremuri sa primesti azil si sa te adaptezi intr-o tara capitalista?

Victor ROSCA: Inceputul intr-o noua tara este dificil pentru oricine isi paraseste locurile natale. In Canada, primul pas al unui solicitant de azil este sustinerea unui interviu in care iti expui motivele cererii in fata unui juriu format din functionari ai serviciului de imigratie. Solicitantul acceptat intra imediat intr-un program numit COFI (Curs de Orientare si Formare a Imigrantilor), subventionat de guvern si care se desfasoara pe o durata de 6-7 luni. In acest timp se invata limba franceza si notiunile elementare necesare pentru a te putea descurca in viata cotidiana, inclusiv cautarea unui loc de munca. In ultima parte a cursului se viziteaza o statie de metrou, sediul politiei, o piata de legume si fructe a fermierilor, un mare centru comercial, orasul subteran al Montrealului, un film etc.

Cand ne-am prezentat la centrul de imigrati, inaintea noastra era un sir de cateva sute de metri. Ajungand la ghiseu, o functionara morocanoasa, fara sa studieze motivele cererii, ne-a programat data interviului peste trei luni, punandu-ne intr-o situatie dificila. Ce era grav in aceasta decizie? Faptul ca, pana nu erai acceptat, nu aveai dreptul la lucru. Or, fiica noastra era studenta, avea un copil mic si nu lucra, iar noi nu puteam sa-i fim o povara in plus. Nu ma asteptam ca functionara imigratiei sa nu cerceteze motivele cererii, aveam copiile celor doua sentinte, scoase din tara cu mare risc. Ca sa fortez rezolvarea, m-am gandit sa declar greva foamei. In acest scop, am plecat de la fiica mea. Si, cu ajutorul unei familii pe care o cunoscusem in urma cu numai doua zile, am inchiriat un apartament. Pentru ca nu aveam bani, am platit doar pentru doua saptamani, timp in care speram sa-mi rezolv situatia. Am pregatit un memoriu prin care explicam directorului Serviciului de Imigratie din Montreal ca, dupa ce scapasem din puscariile si lagarele de munca fortata comuniste si reusisem sa ajung in Canada, este inuman sa fiu tratat ca orice turist ce vrea sa ramana in Canada. Cautam un loc unde sa raman cat va fi necesar si din care sa pot contacta mass-media canadiana ca sa le expun ziaristilor motivul ce m-a impins la aceasta actiune extrema. Memoriul urma sa-l trimit, a doua zi, directorului Serviciului de Imigratie din Montreal.
 
Din intamplare, in aceeasi zi m-am intalnit cu doamna Silvia Carpen, fiica unei familii de imigranti din anii 1900, translatoarea noastra de la imigratie. Ea m-a rugat sa-i dau o copie a memoriului. Fara sa-mi spuna ce vrea sa faca, doamna Silvia Carpen a vorbit la telefon cu directorul Serviciului de Imigratie din Montreal si cu onorabila doamna Louise Robic, Ministrul Imigratiei si, in acelasi timp, Ministrul Comunitatilor Culturale din Québec. Cele doua personalitati, afland motivarea cererii noastre, compatimindu-ne, au dispus rezolvarea imediata a dosarului. Si in aceeasi seara, intre orele 20:00-21:00, pe cand eram cu sotia in noul apartament, administratorul blocului (consierge-ul) imi bate la usa si-mi spune ca cineva ma asteapta in strada, intr-o masina. Am iesit cu sotia, imediat. Intr-adevar, in fata blocului era stationata o masina neagra, luxoasa si inauntru, pe primele banci, erau doua doamne. Apropiindu-ma de geamul masinii am recunoscut-o pe doamna Carpen. Dansa ne-a facut semn cu mana sa urcam in masina. Nu ne-a spus unde mergem. Abia cand am ajuns in fata intrarii cladirii de pe 1616 Dorchester (acum, René Levesque) am realizat ca suntem la sediul Serviciului de Imigratie din Montreal. A doua doamna din masina era o consiliera a Serviciului de Imigratie. Am iesit din masina. Consiliera ne-a invitat s-o urmam. Inaintea noastra, a descuiat usa dupa usa, urcand undeva la etaj, intr-un birou. In circa o ora si jumatate dosarul nostru era gata si, privindu-ma, imi zice: „Sa-ti spun un secret: maine dimineata, un document cu numele dvs. va fi depus pe masa Ministrului Federal al Imigratiei pentru aprobare”.

A doua zi am avut aprobarea onorabilului Ministru Federal al Imigratiei. Am fost acceptati in program de urgenta. A fost prima noapte de la sosirea noastra in Canada cand eu si Linuca, sotia mea, am dormit fericiti. Din acel moment toate usile ne-au fost deschise. Inca nu terminasem COFI si am gasit de lucru in profesia mea, pe un santier de constructii. Sotia, pentru a putea lucra, a urmat Colegiul in specialitatea educatoare de gradinita si a lucrat la Commission Scolaire de Montreal. Din momentul in care lucram, cu fiecare zi ne integram din ce in ce mai bine in noua societate.
           
Daniela GIFU: Povestiti-ne despre comunitatea canadiana de origine romana pe care ai gasit-o cand ati ajuns acolo.

Victor ROSCA: In 1988, cand am ajuns in Montreal, comunitatea canadienilor de origine romana era constituita din generatia a doua a primului val de imigranti, veniti inainte si imediat dupa Primul Razboi Mondial, oameni scolarizati aici, in Canada, precum si din prima generatie a refugiatilor politici ce au parasit Romania dupa al 2-lea Razboi Mondial, fugiti de teroarea dezlantuita de dictatura comunistilor victoriosi. Descendentii primilor imigranti, unii cu casatorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din casatoria refugiatilor politici veniti dupa 1950, cu fete ale primilor imigranti. Mi-a placut explicatia data de Nicolae Pora, figura marcanta a comunitatii romane. Povestindu-mi de inceputul sau de viata in Canada mi-a spus: „Am venit din Franta in 1950, intre primii imigranti romani. Eram tanar si frecventam comunitatile romane. Intre fetele de aici am gasit o romancuta ce-mi placea. Dar eu vorbeam numai limba romana, iar ea vorbea numai limba engleza. Eu o credeam desteapta pentru ca stia engleza, iar ea ma considera destept pentru ca stiam limba romana. Si pe acest considerent ne-am casatorit”. In general, cei din a doua generatie erau scolarizati, aveau servicii in posturi de stat sau in intreprinderi si multi erau lansati in comert si chiar in imobiliar. Refugiatii politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi in cele mai inalte servicii: profesori universitari, doctori, conducatori de departamente in spitale, ingineri in intreprinderi industriale si de constructii etc.

Comunitatea romana pe care am gasit-o era una prospera si activa, cu relatii la imigratie, la primaria orasului Montreal, la inalte foruri religioase, la cele doua guverne, provincial si federal. O comunitate integrata in viata sociala, economica si culturala canadiana. Erau atunci doua biserici in Montreal, Biserica Ortodoxa Romana de Montreal, cu apelativul religios „Buna Vestire”, intemeiata de primii imigranti in 1914 si Biserica Ortodoxa Romana „Sfantul Ioan Botezatorul”, infiintata de reprezentantii patriarhiei de la Bucuresti in 1973.

Urmarind istoria, am constatat ca la Montreal comunitatea romana s-a format pe langa Biserica Ortodoxa Romana Buna Vestire. Cand am ajuns la Montreal, intre enoriasii celor doua biserici era o ura ce-i despartea in doua comunitati antagoniste. Totul era intretinut si  exacerbat de oameni dirijati special de la Bucuresti. Se lansau zvonuri impotriva personalitatilor, spre a-i discredita. Erau zvonuri gandite de oameni specializati in dezinformare. Ma pregateam sa cer azil politic, cand una dintre rudele apropiate din familie m-a avertizat: „Sa nu spui la nimeni ca ai fost inchis politic, ca astia sunt in stare sa te omoare!” Multi oameni dintre cei veniti cu valul refugiatilor traiau inca frica de mana lunga a Securitatii, ca sa ma exprim dupa jargonul in circulatie atunci. Eu am spus peste tot cine sunt si nu mi s-a intamplat nimic. Este adevarat ca mult mai tarziu, cand am publicat „Experimentul Targsor”, s-a gasit o persoana, un om cu scoala profesionala si liceul facut la seral, sa conteste tot ce am scris in carte. Or, eu, dupa ce am scris cartea, am dat sute de telefoane si am confruntat-o cu cunostintele colegilor de la Targsor, care inca mai traiau, unii inca mai traiesc si, cu aceasta ocazie, concomitent, am reusit sa adun in carte circa 600 de nume, dintre cei 800 de elevi care au trecut prin Inchisoarea  de la Targsor. De fapt, un colaborator al revistei „Candela de Montreal” a scris un articol, Raspuns unui denigrator, in care il combate cu citate din carti publicate de alti detinuti politici, aratand ca tot ce spune el sunt fantasmagorii personale.

Daniela GIFU: Ce nu v-a oferit Romania pe plan profesional?

Victor ROSCA: In februarie 1951, la iesirea din inchisoare, doi dintre colegii mei, ce facusera parte din grupul pe care il infiintasem in 1947 si care se eliberasera dupa un an, erau deja morti in lupta cu politia de granita din Padureni, Banat. Alti doi colegi, care nu putusera fi arestati in 1948, fusesera capturati de Securitate in ambuscade diferite si-si asteptau procesul; un altul se predase Securitatii si isi executa condamnarea, de 5 sau 7 ani, pronuntata in contumacie, in sentinta data la procesul din februarie 1949; patru colegi, ce n-au putut fi arestati in1948, erau inca in munti cu grupul de partizani ce se lupta pentru supravietuire cu Securitatea. In aceasta situatie, perspectiva mea de viitor nu era roza. Desigur, realizarea pe plan profesional depinde de pregatirea universitara. Dupa mai multi ani de inchisoare putini elevi au urmat studii universitare. Eu am avut o mare sansa in viata, fiind inzestrat de natura cu talent pentru matematica si o foarte buna memorie.

La aproximativ doi ani de la eliberare, dupa ce scapasem din accidentul in care trebuia sa fiu ucis, in toamna anului 1953, incepand lucrul pe un santier al Intreprinderii 504 Constructii Fagaras, in urma reclamei de bun matematician pe care o aveam in Fagaras, directorul Intreprinderii 504 de constructii, Leöb Micsa, imi propune sa-i meditez sotia, ce urma facultatea muncitoreasca si era corigenta la matematica si fizica. Dupa reusita sotiei l-am meditat si pe director, inscris la facultatea muncitoreasca, cursuri fara frecventa (Facultatea Muncitoreasca era infiintata pentru scolarizarea cadrelor de partid si avea o durata de doi ani). Leöb Micsa, desi de meserie zugrav, era vioara intai in intreprindere. El dirija bunul mers al celor cinci sau sase santiere. Om inteligent, energic si hotarat, ordinele directorului erau executate de toti salariatii. Intr-o seara, cand faceam o ora de matematica, directorul scoate din sertarul sau un formular, o recomandare din partea intreprinderii, si-mi cere sa-l completez. Inapoindu-i-l l-a semnat si m-a trimis sa-l iscaleasca si ceilalti responsabili politici. Toti au facut-o fara comentarii, cu exceptia Secretarului de Partid, care a adaugat: „Eu stiu cine esti tu, dar daca semneaza directorul o fac si eu”. Drumul spre facultate imi era deschis. Examenul n-a fost o problema. In 1958, la inceputul anului cinci, colonelul Gheorghe Craciun, comandantul Securitatii Regiunii Brasov, cere Securitatii Capitalei (cf. dosarului primit prin CNSAS) sa ma elimine din Facultatea de Constructii pentru ca nu mentionasem la inscriere ca fusesem condamnat politic.

Daniela GIFU: Din punct de vedere personal cu ce v-a dezamagit Romania?

Victor ROSCA: In 1964, pe cand executam constructia fabricii de mobila din Sighetul Marmatiei, am avut a doua fetita, pe Narcisa. La Sighetul Marmatiei am inceput din nou sa simt ca sunt supravegheat de Securitate. De atunci nu m-am mai stabilit in nici o localitate dupa realizarea obiectivelor din prima etapa pentru care eram angajat. Practic, din 1963 pana in 1974 am schimbat zece localitati (zece santiere). Anul 1967 a fost un an decisiv pentru mine. Intamplator am aflat ca Ministerul Invatamantului organizeaza o sesiune speciala, pentru toti absolventii liceelor care n-au dat bacalaureatul in ultimii zece ani. La cateva zile l-am sustinut si l-am luat. Din 1949 si pana in 1959 (cred) nu s-a mai dat bacalaureatul.

In 1953 ma inscrisesem la facultate pe baza certificatului de absolvire. Cu diploma de bacalaureat in buzunar am plecat la Bucuresti, la Ministerul Invatamantului, care mi-a aprobat cererea de reinmatriculare in anul V, cursuri serale, la Facultatea de Constructii din Cluj. Pentru ca la seral se faceau cinci ani si jumatate, in iunie 1969 mi-am luat examenul de diploma cu media 10. La terminarea facultatii am fost angajat pe post de inginer sef la un Santier din Miercurea Ciuc, Harghita, unde am executat mai multe obiective, mai ales industriale si sociale. In 1972, Niculae Veza, directorul general al Trustului de Constructii din Pitesti, mi-a propus si m-a angajat sef de santier la construirea fabricii de ciment din Campulung (Muscel), amplasata la poalele muntelui Mateias, intre Campulung si Dragoslave, cu sase linii de fabricatie, unde numarul muncitorilor era in jur de 1500. In 1974 constructia era terminata si din 6 linii de fabricatie deja predasem cinci pentru care lucrasem cate 12-14 ore pe zi, indeplinind programele saptamanale stabilite de doi ministri, interesati de ciment. Se lucra in doua schimburi, de zi si de noapte. Eu nu plecam acasa pana cand schimbul II nu incepea lucrul.

Securitatea lucra febril sa-si finalizeze dosarul, pentru ca la terminarea constructiei    sa-mi faca un nou proces, de data asta unul de sabotaj, pe motive, toate, inventate si neadevarate. Toate notele informative erau date nu de tehnicieni, ci de rezidentii Securitatii si informatorii lor. Sansa mea ca am scapat neatins se datoreaza secretarului economic al Partidului din Campulung, un inginer din Leresti, langa Campulung, singurul om politic care, fiind zi de zi pe santier, stia ce sacrificii enorme facusem ca sa termin aceasta lucrare. Dupa ce a reusit sa-mi rupa dosarul intocmit de Securitate, m-a sfatuit sa nu mai accept niciodata functii de conducere, fiindca securitatea nu vrea sa ma vada realizat profesional si, toata viata, imi va crea probleme.

Daniela GIFU: Care este pulsul vietii culturale in comunitatea romana din Montreal?

Victor ROSCA: Cand am ajuns in Montreal, in 1988, toata viata culturala a comunitatii romane se organiza de Centrul Cultural Roman si se desfasura pe langa Biserica Ortodoxa Romana „Buna Vestire”. La acea data nu exista nici o publicatie in limba romana. Lipsa presei in perioada 1900-1950 este explicabila, pentru ca primii emigranti, veniti in perioada anilor 1900-1914, erau tarani cu cateva clase primare. Unii erau chiar nestiutori de carte. Este insa de neinteles faptul ca nici intre 1950-1990 nu a existat in Québec o presa scrisa in limba romana, desi in aceasta perioada existau printre canadienii de origine romana persoane bine pregatite pentru a o putea face. In provincia Québec a existat intr-un timp un buletin parohial scos de parintele Petre Popescu la Biserica „Buna Vestire”. Dar, pentru ca in Canada buletinele parohiale nu sunt primite de Biblioteca Nationala a Canadei si nici de Bibliotecile provinciale, astazi nu se mai gaseste nici un exemplar.

Daniela GIFU: Cum s-a reflectat asupra vietii culturale din comunitatea romana din Montreal schimbarea de regim politic din Romania?

Victor ROSCA: Anul 1990 a influentat pozitiv atmosfera din comunitatile romano-americane. Atunci a aparut primul ziar, „Luceafarul Romanesc”, care insa nu dadea evenimentelor (din Romania) organizate de Centrul Cultural Roman nicio atentie. Vechiul antagonism dintre cele doua grupuri ale comunitatii inca nu era stins. Dupa evenimentele din Piata Universitatii, din 1992, cand tineretul si-a dat seama ca regimul instalat de comunistii de rangul II nu putea fi reformat, in douazeci de ani numarul romanilor din Québec a crescut de la cinci mii la peste patruzeci, de mii. Odata cu venirea noilor grupuri de imigranti romani, s-a observat disparitia treptata a vechilor centre de intretinere a discordiei din comunitate.

In anul 1994, parintele Cezar Vasiliu, impreuna cu cateva personalitati de la Biserica „Sfantul Ioan Botezatorul”, infiinteaza Biserica „Sfantul Nicolae”, a treia din Montreal. Desi noua biserica nu avea o orientare politica, la inceput aceasta a adoptat o atitudine rece in relatiile cu Biserica „Buna Vestire”, in jurul careia gravitau aproape in totalitate fostii refugiati politici din perioada 1950-1989. Tot in 1994, parintele Cezar Vasiliu a inceput editarea revistei parohiale „Calea de lumina”, cu articole culese din presa ortodoxa, incercand sa creeze in jurul Bisericii Sf. Nicolae un al doilea centru de cultura. Dupa cativa ani a ramas doar editarea revistei pe internet.

In anul 1997 isi face aparitia ziarul „Tribuna Noastra”, al doilea ziar romanesc din Montreal. Intr-un articol, ziarul elucideaza istoria unei asociatii romanesti ce voia sa reprezinte pe toti romanii din Canada si care, in realitate, in exteriorul Québecului avea doar membri fictivi. In acelasi an, va aparea si revista de literara si de cultura generala intitulata „Candela de Montreal” ce isi propunea sa uneasca prin scris iubitorii de cultura, indiferent de opiniile lor politice sau de bisericile pe care le frecventeaza.

Inca din primii ani de la aparitie, „Candela de Montreal”, a adunat in jurul ei personalitati si scriitori canadieni valorosi. De la zece pagini, in 1999, cand scriau prof. Wladimir Paskievici, scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dancescu, prof Constantin Nedea si alti cativa oameni deosebiti, a evoluat in timp la patruzeci si opt de pagini, incluzand intre colaboratorii ei scriitori din toata Canada.

In anul 2000, ziarul „Luceafarul Romanesc” isi inceteaza activitatea. In acelasi an, apare ziarul „Pagini Romanesti”. Spre surprinderea generala, chiar in primii ani de la aparitie, ziarul si-a pus paginile la dispozitia unor articole regretabile ce au dezbinat si invrajbit comunitatea. In anul 2004 apare ziarul „ZigZag”, iar in 2008 ziarul „Accent Montreal”, ce au creat o presa de informare si de dezbatere a opiniilor, mai ales politice.             In anul 2001 s-a infiintat Asociatia Canadiana a Scriitorilor Romani (ACSR), care i-a adunat intr-o organizatie pe toti scriitorii canadieni de origine romana. In 2007, ACSR a infiintat revista „Destine Literare”, in care, pe langa canadieni, sunt publicati mai ales scriitori consacrati din Romania. Din 2004 pana in 2009 a functionat pe internet revista literara „Terra Nova”, editata de Felicia Mihali.

Dupa incetarea activitatilor Centrului Cultural Roman (8060 Christophe Colomb), care a avut un rol extrem de important in viata culturala a diasporei romane din Canada, in 2009 s-a infiintat Asociatia Culturala Romana. Organizatia si-a inceput activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte des Neiges), alaturi de Asociatia Moldovenilor, sediu ce a  servit la infiintarea altor asociatii si la organizarea celor mai multe manifestari culturale din comunitate. La Centrul Comunitar, alaturi de ACSR, din 2009 si-a inceput activitatea Cenaclului „Mihai Eminescu”. De-a lungul anilor s-au adaugat alte cenacluri si organizatii culturale. Intre acestea, incepand din 2014, mentionez Cenaclul de Istorie veche a romanilor, Cenaclul de epigrame, etc. Datorita activitatii revistelor literare si asociatiilor culturale amintite, Montrealul a cunoscut, pana in vara anului 2015, efervescenta unui mare centru de cultura romaneasca din Canada.

Daniela GIFU: Cum s-a resimtit in Canada caderea regimului Ceausescu?

Victor ROSCA: In 1989, romanii din Canada aveau o vedere larga asupra problemelor politice internationale. Deja cazusera regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Germania rasariteana, pana si Bulgaria lui Jidcov. Mai ramasesera Romania si Albania. Asteptam din zi in zi sa se anunte schimbarea regimului din Romania. In vara lui 1989 am participat la cele doua manifestatii organizate in fata Ambasadei Romaniei din Ottawa. Dupa evenimentele de la Timisoara, personalitati si pretinse personalitati, ce devenisera anticomuniste peste noapte, s-au intalnit la Casa Romana (cladirea sociala a Bisericii Buna Vestire) si au decis sa se tina o mare manifestatie in fata Consulatului Roman de la Montreal. S-au adunat vreo 500 de persoane, pe un ger de -200C. Atunci am vazut pentru prima data ipocrizia unor asa-zise personalitati din Montreal. Unul dintre acestia, la terminarea manifestatiei, s-a urcat pe soclul unei statui si a tinut un discurs nimanui, in timp ce un prieten il filma. Mai inainte de caderea lui Ceausescu, aceeasi personalitate, impreuna cu alti 6-7 pretinsi opozanti, dupa ce au fost siguri de caderea dictatorului, s-au dus la Ambasada Romana, la Ottawa, si s-au fotografiat cum aruncau cu oua in cladirea ambasadei. A doua zi dupa manifestatia de la Consulat, vreo opt persoane ne-am dus la ambasada din Ottawa unde am dat jos steagul, am decupat stema comunista si am cerut lista agentilor trimisi in comunitate de la Bucuresti. Asa-zisa revolutie, asteptata de cateva luni, a venit cu intarziere, pentru ca lui Ceausescu ii lipsea flerul diplomatiei. El nu invatase in puscarie decat sa fie dictator. Oricum, pentru romanii din strainatate caderea comunismului, chiar daca a fost facuta de cei care trebuiau sa-l apere, a fost o mare eliberare sufleteasca.

Daniela GIFU: Ajungem la principalul motiv al acestor confesiuni… In martie 1997 conationalii stabiliti in Canada aveau sa se bucure de o noua publicatie in limba romana. Mai mult, o publicatie cu miez religios, daca ne gandim ca a luat fiinta pe langa Biserica Ortodoxa Romana „Buna Vestire” din Montreal. Insasi numele revistei, „CANDELA”, divulga rolul de ghid spiritual pe care si l-a asumat.

Victor ROSCA: Initial, in 1997, revista „Candela de Montreal” a fost conceputa ca un buletin de informatii pentru noii emigranti si ca un mijloc de popularizare a evenimentelor culturale comunitare, mai ales cele prilejuite de zilele nationale, istorice. Dupa doi ani de tergiversare a inregistrarii, din cauza numelui „Candela”, utilizat de mai multe societati, in 1999, revista a putut sa apara cu numele de „Candela de Montreal”, ca o societate non-profit, cu scop cultural. Niciodata nu s-a pus problema sa fie o publicatie religioasa. Problema cea mai spinoasa a unei reviste de cultura ramane finantarea ei constanta si de lunga durata. Ajutorul guvernului provincial nu era posibil din doua motive: s-ar fi denaturat scopul revistei, iar in cazul colaboratorilor scoliti in Romania era imposibil sa publicam 50% din continut in limba franceza. In viitor, cand majoritatea cititorilor si colaboratori revistei vor fi din generatia a doua, care, desi vorbesc limba romana, nu stiu sa citeasca romaneste, probabil aceasta conditie se va respecta de la sine.

In emigratie, biserica este singura institutie ce ii uneste pe romani, indiferent de diferentele dintre ei. Ea poate, de asemenea, subventiona o revista literara. Dintre cele trei biserici ortodoxe romane existente in 1997, Biserica Buna „Vestire” a fost singura care avea o vocatie culturala si capacitatea financiara s-o faca. Ea sustinea deja financiar toate activitatile culturale ce se tineau la Casa Sociala a Bisericii (Casa Romana). Intrucat preotul paroh al bisericii, parintele Petre Popescu, era un om deschis la cultura, atat Sfintia Sa cat si  Comitetul Parohial au acceptat subventionarea revistei „Candela de Montreal”, fara sa-i impuna o tenta religioasa. Articolele publicate in revista noastra au teme cu caracter religios, istoric si cultural. Accentul, insa, este pus pe creatii literare.
 
Daniela GIFU: Povestiti-ne putin despre preocuparile literare din Romania?  

Victor ROSCA: Gustul pentru literatura l-am capatat in cei sase ani de inchisoare politica. La iesirea din inchisoarea elevilor de la Targsor stiam circa 150 de poezii, multe scrise de Mihai Eminescu.  Dupa evenimentele din Ungaria, in Penitenciarul Codlea (Brasov) am avut sansa sa stau in aceeasi celula cu un grup de scriitori germani: Hans Bergel, anchetat pentru nuvela „Printul si bardul”, parintele Andreas Birkner, pentru nuvela „Scroafa cu cei sapte purcei”, Georg Scherg, profesor universitar de limba germana de la Universitatea din Cluj, criticul literar Wolf Aichelburg si tanarul teolog Harold Siegmund, poet. Aici, in fiecare seara, se discutau diferite carti de literatura, romane si filme. Pentru prima data am inceput si eu sa povestesc filme, carora le adaugam scene palpitante, inventate de mine. Tot aici, profesorului Georg Scherg mi-a predat lectii de istoria literaturii germane, prezentate in paralel cu istoria literaturii franceze, pe care o studiasem in cursul superior de liceu.

Dupa a doua condamnare, data in februarie 1960, fiind internat in lagarele de munca fortata din Balta Brailei, unde ne-au dat carti de citit, intre maculatura ideologica se gaseau si carti de literatura ale clasicilor rusi. Seara, intr-o baraca cu 250 de intelectuali, intre paturi suprapuse, citeam la lumina unor becuri chioare. Tot atunci am inceput sa scriu cu acul pe sapun. Scriam mai ales reflectii, pe care la sfarsit le stergeam. Si, in discutii cu profesorul Crisan din Cluj, am descoperit curentul literar existentialist. Am citit mai tarziu cartile lui Albert Camus, Jean-Paul Sartre si ale precursorilor Miguel de Unamuno si Søren Kirkegaard, teologul danez. Am cunoscut ideile lui Martin Heidegger, apoi am citit Sigmund Freud, eseurile filozofice ale lui Henri Bergson, cu intuitia ce nu poate fi comunicata decat prin inteligenta. In 1963, afara, dupa eliberare, am continuat sa citesc, epuizand cartile scrise de clasicii rusi. Dupa 1974, la Ploiesti, schimband munca de santier cu cea dintr-un  birou de proiectare, dupa program, in fiecare zi, vizitam librariile. Incepusem sa scriu. Insa ce scriam rupeam imediat. Era vremea cand erau vanati fostii puscariasi ce-si scriau memoriile. In Romania aspiratiile mele, oricare ar fi fost ele, deranjau Securitatea. Trebuia doar sa lucrez si sa ma ocup de familie. Orice alta initiativa mi-ar fi adus numai necazuri.

Daniela GIFU: Cum ati ajuns la decizia de a publica o revista literara?  

V.R.: Stabilit in 1988 in Canada la varsta de 61 de ani, pentru ca in Romania nu avusesem dreptul la nici o initiativa de anvergura, voiam, totusi, sa fac ceva deosebit. In afara de faptul ca am lucrat pana la pensie, in week-end-uri si in vacante scriam. In Montreal am inceput sa scriu din primele zile de la sosire. De la inceput, in paralel cu lucrul, m-am implicat in viata culturala comunitara. Fiind ales vicepresedintele Centrului Cultural Roman, organizam festivitatile de zilele nationale ale Romaniei, la Casa Romana. Mai tarziu, am realizat ca asta nu era destul, mai trebuia sa existe si o publicatie care sa popularizeze toate aceste activitati culturale si care sa sustina supravietuirea limbii si a identitatii romane a comunitatilor.   

Daniela GIFU: Cum a fost gandit proiectul „Candelei de Montreal”? A fost un proiect gandit etapizat?

Victor ROSCA: Dupa primele doua numere am gasit un redactor tehnic dispus sa lucreze pe termen lung. Impreuna am decis ca revista sa fie scrisa de scriitori canadieni si sa se adreseze canadienilor de limba romana. In 2007 a aparut revista „Destine Literare”. Circa 95% din articolele publicate in aceasta revista sunt scrise de scriitori din Romania si din alte tari si doar 5% sunt scrise de scriitori din Canada. Atunci am considerat ca e necesar sa avem, totusi, punti de legatura cu tara. Dar ca sa se justifice existenta celor doua reviste literare era necesar ca, in revista noastra, aceste colaborari sa fie exceptii. In revista „Candela de Montreal” 95% dintre articole sunt scrise de scriitori din Canada si doar 5% de scriitori din Romania. La inceput, nefiind siguri de viitorul revistei, nu stiam daca vom gasi colaboratori pregatiti sa scrie, nu stiam cine vor fi cititorii, iubitorii de literatura. Si, inca nu cunosteam atitudinea noilor imigranti fata de cultura si posibilitatile lor financiare de a o cumpara, intrucat ziarele romanesti se distribuiau gratuit. Asa ca am lasat timpul sa hotarasca si timpul a decis in favoarea revistei „Candela de Montreal”.

Daniela GIFU: Cateva date, va rog, despre evolutia publicatiei „Candela de Montreal”!?

Victor ROSCA: Primele numere ale revistei aveau doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activitatilor culturale organizate de Centrul Cultural Roman, al carui vicepresedinte eram, am marit tirajul revistei cu fiecare nou numar. De la aparitie, redactia s-a echipat cu aparatura electronica moderna, atat din banii proprii cat si dintr-o prima si singura subventie de la guvernul Provinciei Québec. Pe parcursul celor 18 ani de existenta revista a evoluat an de an, odata cu dezvoltarea activitatilor sociale si culturale ale comunitatii romane. Astazi revista a ajuns la apogeu, „Candela de Montreal” este o publicatie prestigioasa de literatura si cultura generala romaneasca, la care scriu scriitori din toata Canada si care se adreseaza tuturor canadienilor de origine romana. In privinta numarului de pagini, in ultimii trei ani ne-am oprit la 48. Am luat in considerare pretul de vanzare, cheltuielile de tiparire si costul trimiterii revistei la abonati. In colaborare cu mai multi graficieni talentati, organizarea materialelor, atat in pagina cat si in revista, si-a imbunatatit continuu aspectul.
 
In ultimii ani, prin includerea in redactie a unor noi talente scriitoricesti, s-a dat revistei un nou impuls privind calitatea continutului. Pe primele pagini ale revistei, in toate numerele, se publica un eseu cu tematica religioasa, traditie pastrata de la preotul Petre Popescu si continuata de noul paroh, preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade din viata si istoria comunitatii si a Episcopiei Ortodoxe a Americii. Pentru imigranti, biserica a ramas cea mai prestigioasa institutie romaneasca din cadrul comunitatilor, in jurul careia s-a constituit fiecare comunitate si numai in jurul acesteia va putea supravietui limba si identitatea romana a comunitatilor. Penultima pagina publica o parte dintre ultimele stiri culturale aparute in comunitate. Pe coperta a doua, in fiecare nou exemplar prezentam cititorilor trei dintre cartile aparute in ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine romana.

In primii cinci ani, 1997-2001, asa cum s-a mai mentionat, s-a urmarit sprijinirea noilor imigranti pentru integrarea atat in societatea canadiana cat si in traditiile comunitatii romane. In acest sens s-a publicat un serial cu istoricul evenimentelor de la infiintarea Episcopiei Ortodoxe Romane a Americii si cronici de istorie a comunitatii locale. In 2001, infiintandu-se ACSR si apoi Cenaclul „Mihai Eminescu”, au aparut noi scriitori si poeti ce au devenit colaboratorii revistei „Candela de Montreal”. In urmatorii cinci ani, intre 2002-2006,  comunitatea romanilor din Québec marindu-se, a crescut si numarul scriitorilor si al iubitorilor de cultura. S-au facut cunoscuti in Montreal: Felicia Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu - prozatori, George Filip - poet, Livia Nemteanu - poeta si prozatoare, cunoscuti inca din tara. Ajunsi in Canada, ei au continuat sa-si publice primele volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul revistei „Candela de Montreal” din anul 2000. Din 2007, dupa 15 ani, revista a ajuns la maturitate. Astazi „Candela de Montreal”” este un nume cunoscut in Canada, insa mai putin in Romania. Continutul si calitatea articolelor, estetica revistei au ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe articole, publicate in editiile acestor ani, sunt de proza si poezie, recenzii de carte, scrise de autori canadieni de origine romana, precum si prezentarea unor personalitati remarcabile, oameni de cultura, scriitori, pictori etc. Scopul initial al revistei „Candela de Montreal” s-a orientat spre promovarea literaturii scrise de scriitori canadieni de origine romana. Colaboratorii revistei sunt din comunitatile marilor orase canadiene, Vancouver, Kitchener, Toronto, Montreal, Laval, Drummondville etc. Printre scriitorii din Romania te numeri tu, draga prietena, alaturi de Daniela Voiculescu, Elena Olariu, care sunteti prezente in fiecare numar, iar Iuliana Onofrei si Gheorghe Raducan au aparitii ocazionale.

Daniela GIFU: Cum a primit comunitatea romana din Montreal filele noii publicatii?

Victor ROSCA: Exista patru motive care ma fac sa cred ca revista satisface exigentele publicului montrealez. Mai intai, pentru ca revista se vinde, apoi pentru ca a avut o evolutie remarcabila datorita inmultirii colaboratorilor; de asemenea, revista e sustinuta financiar de comunitate si pentru ca aparitia ei este asteptata de cititori.

Daniela GIFU: Dar scriitorii? Exista o apetenta mai mare spre filele revistei dumneavoastra din partea celor din Romania sau din partea romanilor traitori in Canada? Sau din alte tari...?

Victor ROSCA: Datorita infiintarii, in Montreal, a Cenaclului „Mihai Eminescu”, cei care au avut darul exprimarii in scris s-au adunat si mereu se aduna sa-si citeasca scrierile in cadrul cenaclului. Daca un eseu citit in cenaclu reprezinta o satisfactie, faptul ca este publicat in „Candela de Montreal”, unde  va fi citit de sute de persoane si va fi depus la Biblioteca Nationala a Canadei si la Biblioteca Nationala provinciala, este o satisfactie mult mai mare. Desigur, inclinatia scriitorilor canadieni spre „Candela de Montreal” este mai mare decat a celor din Romania, care o cunosc mai putin, ca si a celor din alte tari, care poate nici n-o cunosc. Nu putem vorbi de apetenta scriitorilor din Romania pentru „Candela de Montreal” atata timp cat politica redactiei s-a limitat la extinderea revistei in orasele canadiene. Daca in primii  ani revista era cunoscuta doar la Montreal, am ajuns sa fim cunoscuti in Laval si Drummondville (Québec), la Vancouver (Columbia Britanica) si Toronto, Kitchener (Ontario), iar in prezent si in Brampton (Ontario). Astazi suntem in etapa cand realizam ca este timpul ca scriitorii din Tara sa cunoasca preocuparile literare ale comunitatilor romanesti din Canada. Si mi-ar placea sa realizam din cand in cand un schimb de articole cu revistele din Tara si poate din alte locuri de imigratie a romanilor.

Daniela GIFU: Cum este promovata revista „Candela de Montreal”? Intreb, fiindca vizibilitatea ei necesita inca un efort comun, al romanilor din Canada si al celor din Romania, pentru largirea grupului de semnatari, sustinatori etc.

Victor ROSCA: In Canada ne-am facut cunoscuti prin colaboratorii din fiecare oras. Realizam ca ar trebui facut mult mai mult pentru largirea sferei cititorilor chiar din aceste orase, pentru a deveni cunoscuta ca la Montreal. In Romania suntem cunoscuti doar izolat, de diferite personalitati. Aici ar trebui facut mult mai mult. Pana in prezent am facut un schimb sporadic de articole doar cu revista „Constelatii Diamantine”, cu doamna Doina Dragut. In viitor ar trebui sa gasim o cale de a realiza acest deziderat. Desigur, aceasta n-o putem face decat cu ajutor din Tara, la care reflectam doar acum, impreuna cu cei care deja ne citesc.

Daniela GIFU: Ce ne puteti spune de familia „Candelei”? Cat a fluctuat ea?

Victor ROSCA: Da, intr-adevar, echipa redactionala s-a schimbat de mai multe ori. La ora actuala este echipa cea mai calificata, formata din doamna Ortansa Tudor, licentiata in litere, fosta profesoara de limba romana, autoare de carti de poezii pentru copii, de traduceri din limba franceza si multe altele; domnul Mircea Gheorghe, licentiat in litere, prozator, ziarist, traducator; domnul Nicolae Marinescu, absolvent de teologie, ziarist si informatician. In redactie mai sunt pr. Liviu Alexandrescu – consilier, Angela Faina – imaginea artistica a revistei, Victor Rosca – redactor sef si Marius Neaga – redactor tehnic.

Daniela GIFU: Acum o provocare. Istorisiti-ne o intamplare din viata „Candelei de Montreal” pe care nu ati mentionat-o pana acum.

Victor ROSCA: Imi amintesc de-o seara frumoasa de toamna a anului 1989, cam la un an de cand ma stabilisem in Montreal, cand mergeam la un curs de limba engleza care se tinea la Casa Sociala a Bisericii „Buna Vestire”. Ma imprietenisem cu profesorul, ajungand sa discutam diverse subiecte. Isi cumparase de curand un computer si un xerox. Atunci mi-a venit o idee:
- Mai, Radule, iti propun sa scoatem impreuna o revista.
- Grozava idee. De acord. Mai discutam ca sa punem la punct cateva detalii.
Dupa putin timp, eram deja in anul 1990, aud ca el a lansat un ziar, dar cu alti tovarasi. Nu ma invitase nici macar la lansare.Cand l-am reintalnit, i-am zis:
- Bine, mai, Radule, ai scos un ziar fara sa-mi spui un cuvant. Asa ne-a fost intelegerea?
Raspunsul, exclusiv comercial, avea sa ma trezeasca definitiv:
- Bine, mai, Victore, omul care are bani face ce vrea cu ei!
Vadit debusolat, am decis ca dupa ce ma asez mai bine in Montreal sa scot si eu o revista. Una care sa-i uneasca pe romani, sa promoveze literatura scrisa de romanii din Canada si care sa lupte pentru pastrarea limbii si identitati noastre nationale, asa cum o fac de mii sau de sute de ani alte etnii. O lupta care trebuie dusa de aici, prin masa miilor de imigranti, fara ajutor si imbold din afara. Asa a aparut „Candela de Montreal”.
-------------------------------------------
[1] Toate datele men?ionate mai sus sunt extrase din dosarele Securita?ii, primite de la CNSAS
........................................
ROSCA, Victor, (n. 17 decembrie 1926, Rausor, judetul Brasov) a  absolvit Facultatea de Constructii a Universitatii Tehnice din Cluj-Napoca in 1969. A fost arestat in 28 iunie 1948, in timpul examenului de bacalaureat, fiind condamnat la 2 ani de inchisoare corectionala, pedeapsa savarsita in Penitenciarul Targsor. In 28 iunie 1950 i se va prelungi detentia si va fi eliberat in 1951 din Penitenciarul Ploiesti, insa i se stabileste domiciliu obligatoriu in satul natal  pana in anul 1952. In 1958, fiind deja student in anul 5, este exmatriculat pentru ca fusese detinut politic. Va fi din nou arestat in 1959 pentru manifestari legate de Revolutia din Ungaria, fiind condamnat la 4 ani inchisoare corectionala. De data aceasta executa pedeapsa in lagarele de munca din Balta Brailei si este eliberat in 1963 de la Formatiunea Ostrov in urma unui decret de gratiere dat de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Sicanele din partea autoritatilor vor continua. In 1988 reuseste sa plece, impreuna cu sotia, in vizita la una dintre fete care se afla in Canada. Este si momentul cand se decide sa ceara azil politic. In Canada, Victor Rosca devine o voce reprezentativa in una dintre cele mai vechi comunitati canadiene de origine romana. Intemeiaza in anul 1997 revista literara „Candela de Montreal”, fiind si redactorul-sef al acesteia. Are o fructuoasa activitate publicistica, carti insa publica mai putin. Amintim: Moara lui Kalusek - Inceputul represiunii comuniste (1997), si Experimentul Targsor – Inceputul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din Bucuresti.
-------------------------------
A consemnat,
Dr. Daniela GIFU
membra UZPR
Iasi, decembrie 2015


Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page