Corneliu LEU - SECOLUL SI DEMOCRATIA
Mariana Cristescu, Damen Passo Doble, Editura Nico, Târgu Mures, 2012

Despre cleptocratie si securitate

de Andrei Marga
 
Cei care au trait intens cotitura istorica din 1989 isi amintesc usor sperantele acelor zile. Speranta ca monopolului puterii ii va lua locul democratia, iar dictatura de familie va fi inlocuita cu guvernarea in interes public. Speranta ca selectiei dupa afilieri ii va succeda meritocratia. Speranta ca nepriceperea in decizii va ceda locul competentei. Speranta ca autoizolarii ii va urma deschiderea spre cultura avansata. Peste toate era speranta ca se lasa in urma o societate anacronica, cu oameni nepotriviti la locul nepotrivit, cu o cultura intarziata in idei depasite si se intra intr-o societate care va intalni dificultati, dar nu va repeta astfel de tare.
Scrutand lucid spectacolul din societatea de astazi, se observa fenomene care, macar prin dimensiuni, sunt premiere istorice.

Asistam la o ampla actiune de arestare preventiva si condamnare de lideri si reprezentanti de la toate nivelele: national, judetean, local, din toate partidele, din toate generatiile. Nu putem sa discutam vreun dosar, caci nu cunoastem detaliile vreunuia, dar un fapt devine sigur pe zi ce trece: multi detinatori de functii au fraudat, in mod sistematic, dupa scheme vizibile, pentru partidele lor si pentru ei insisi. Ca urmare, este justificata intrebarea: in ce fel de stat s-a ajuns?
In pofida asteptarilor ca decidentii sa se dedice interesului obstesc, se observa ca, masiv, acestia s-au ocupat de aranjamente si acumulari de bunuri, la dispozitia personala si de grup, pe seama functiei publice. Aceasta a fost folosita nu pentru a rezolva durabil probleme ale comunitatilor, ci pentru propria capatuiala si aranjarea celor apropiati. Iar acum se vede mai bine ca oricand faptul ca, unii dintre cei mai vehementi jurnalisti nu numai ca erau in solda celor care furau, dar cautau, prin fabricatiile lor si atacurile orchestrate, sa induca in eroare publicul. Si prin aceasta s-a ajuns in societate la o rasturnare de valori, ca urmare a efortului de marginalizare a celor priceputi si de aducere in prim plan a unei multimi de diletanti, care costa din greu. De aceea, si alte intrebari sunt justificate: cum se inteleg functiile publice? Cum se intelege o profesie destinata sa apere interesul public, cum este cea de jurnalist?

In contrast cu nevoia de solutii la dificultatile actuale, se constata cel putin doua lucruri legate. Pe de o parte, incapacitatea vizibila a decidentilor de a elabora un proiect de schimbare sectoriala sau cuprinzatoare, pe de alta parte, continua refugiere in diversiuni. Desigur, se poate discuta orice si multe intrebari pe lume reclama raspunsuri. Dar, in mod normal, exista mereu o urgenta a raspunsurilor si nici o societate nu-si permite luxul de a se lasa tinuta de vorba cu subiecte fara relevanta (intre ce persoane care nu au nimic de propus sa se distribuie functiile, ce biografii au cei care nu au facut mare lucru, ce li s-a mai intamplat vedetelor de carton etc.) cata vreme urgentele nu sunt rezolvate. De aceea, si alte intrebari survin: unde este dezbaterea cetatenilor maturi? Unde sunt proiectele puse in joc conform pluralismului politic si competitiei abordarilor? Unde sunt prioritatile?

Fiecare cetatean isi poate da singur raspunsuri. Eu as spune, in rezumat, ca s-a ajuns la economie de piata, pluralism politic, stat de drept, integrare euroatlantica - ceea ce nu este putin lucru pentru o tara cu istoria Romaniei - dar nu s-a ajuns tocmai unde s-a sperat in 1989. S-a ajuns, adica, la o economie dezindustrializata si dezorientata, la o democratie desfigurata - reglementata de mantuiala si abuzata de insisi ocupantii functiilor, cu selectia frecventa a celor mai slab pregatiti, cu informarea redusa a cetatenilor - la o confuzie sistematica a valorilor, la o coruptie rampanta, la un stat de drept prea putin capabil sa faca dreptate, la izolare sub mimarea cooperarilor.

Amintesc acestea nu pentru a agrava evaluarea. Privirea in profunzimea lucrurilor nu-l dispenseaza nicidecum pe cel care se exprima de argumente factuale, iar acestea exista, din pacate, abundent. Le amintesc doar pentru a circumscrie nevoia schimbarilor, deoarece nu cred ca asteptarea, potrivit maximei „timpul le rezolva pe toate", este antidotul la neajunsuri.
Ma opresc aici, insa, asupra expansiunii coruptiei de la inceputul secolului actual incoace, in forma mai directa a cleptocratiei. Nu starui asupra coruptiei in inteles cuprinzator, pe care am abordat-o in alt loc (vezi Andrei Marga, Cotitura culturala..., Presa Universitara Clujeana, 2005). Mentionez doar ca iau coruptia in acceptiunea consacrata, ca folosire a unei functii publice pentru a obtine beneficii personale si de grup necuvenite. Cleptocratia, ce incepe sa fie sigla a stadiului in care societatea moderna tirzie a intrat pe nesimtite, este acea forma a coruptiei ce consta in obtinerea ilicita de beneficii materiale (bani, plasarea in posturi publice - in parlamente, institutii, universitati, consilii - a rudelor, acolitilor, finantatorilor de actiuni etc.) ca urmare a exercitarii unei functii publice. Acest stadiu va trebui lamurit de acum.

Folosirea functiei publice pentru a stoarce beneficii materiale necuvenite nu este adusa nicidecum pentru prima oara in atentia generala. Cultura europeana contine repere istorice importante pentru discutarea ei. Punctul de plecare rezida in sfaturile date monarhilor de catre Machiavelli si Erasmus din Rotterdam. Primul, chiar in scrierea care l-a eternizat, Principele (1513), spune ca „cine este rapace si isi aroga ceea ce apartine supusilor" se expune „urii". Al doilea cere, in Educatia principilor crestini (1517), sa se ia in seama faptul ca lacomia celor care conduc se plateste inevitabil undeva cu saracia, neajunsurile vietii si, poate, disperarea unor oameni. Cultura europeana a formulat, asadar, demult pretentii la retinere in exercitarea de roluri publice.
In vremurile mai noi s-au inregistrat insa cateva aspecte demne de remarcat intr-o discutie asupra societatilor in care traim.

Cleptocratia a devenit obiect de preocupare al celor mai mari puteri ale timpului. Cu ocazia Zilei internationale anticoruptie (2014), Secretarul de Stat american, John Kerry, a declarat: „cerem tarilor care sunt in procese de tranzitie spre democratie sa-si dubleze eforturile pentru a construi guverne care dau socoteala cetatenilor si respecta statul de drept. Economiile avansate, precum Statele Unite, trebuie sa continue sa vegheze ca sistemele noastre financiare sa nu devina paradisuri pentru infractiunile de coruptie si sa se asigure ca firmele noastre nu platesc mita in alte parti ale lumii. Iar astazi reinnoim avertismentul fata de cleptocratiile din intreaga lume: furtul continuu de la comunitatile din care faceti parte nu va fi tolerat si comunitatea internationala este decisa sa refuze orice refugiu pentru voi si bunurile voastre ilicite". Recent, presedintele chinez, Xi Jinping, a cerut ca „oficialii de la toate nivelele sa manifeste stricta autodisciplina, sa-si intareasca educatia si sa se abtina, ei si propria familie. Este absolut inadmisibil sa se abuzeze de puterea personala pentru castiguri personale sau sa se caute privilegii" (The Governace of China, Foreign Language Press, Beijing, 2014, p.18). In chip evident, China considera coruptia, incluzand cleptocratia, ca un pericol la adresa reformelor economice si institutionale in care este angajata, iar Statele Unite vad in cleptocratie sursa unei amenintari la adresa securitatii statelor.

Cleptocratia s-a extins nu doar in tari aflate in contiguitate cu traditii orientale, ci si in tari ce pareau la distanta si imunizate. Noi cercetari (vezi, de pilda, Fintan O'Toole, Ship of Fools: How Stupidity and Corruption Sank the Celtic Tiger, Public Affairs, New York, 2010) aduc in atentie preluarea controlului asupra economiei Irlandei de catre o „retea cleptocratica" compusa din administratori, bancheri, dezvoltatori imobiliari. Unele semnaleaza intrarea Islandei (vezi Daniel Chartier, The End of Icelands Innocence, Ottawa University Press, 2011) in stadiul „coruperii politicii" si al proceselor intentate decidentilor. Se considera astazi ca si in alte tari cleptocratia este prezenta si creste, chiar daca nu are cea mai mare pondere, si ca este realist sa i se acorde atentie.

Multe cercetari din literatura internationala semnaleaza intrarea de societati intregi sub controlul unor grupuri (Beatrice Hibou, La force de l'opression: economie politique de la repression en Tunisie, La Decouverte, Paris, 2006; Yezid Sayigh, Above the State. The Officer's Republic in Egypt, Carnegie Endowement for International Peace, Washington DC, 2012 etc.). Aceasta observatie schimba semnificativ opticile asupra societatii contemporane. Devine evident, inca odata, ca nici o societate nu este imunizata fata de degradare - nici cea imbratisata cu un secol in urma de stanga, nici cea exaltata astazi de dreapta - cata vreme cetatenii insisi sunt scosi in afara cercului deciziei. Devine evident, in alti termeni, ca nici o evolutie nu este fara vulnerabilitati, ca societatile erei moderne tirzii depind de decizii politice si ca in spatiul acestor decizii se petrec derapaje grave daca controlul democratic slabeste.

In sfarsit, cleptocratia este abordata tot mai mult nu numai ca periclitare a ordinii democratice, ci si ca pericol la adresa securitatii internationale. Ea handicapeaza state si societati, impiedicindu-le sa-si asume propria dezvoltare, dar, in plus, in era globalizarii si a proliferarii armelor sofisticate, are consecinte departe de locurile in care este la ea acasa. De aceea, mai recent au fost formulate propuneri de modificare a strategiei puterilor occidentale de asistare a dezvoltarii, ce merita a fi retinute.

Ultimele doua aspecte - alunecarea unor societati sub controlul grupurilor si periclitarea securitatii internationale - le gasim elocvent captate intr-o carte recenta a cunoscutei jurnaliste Sarah Chayes. Este vorba de o personalitate care intruneste cel putin trei calitati: lucreaza de multi ani pe langa comandantii de la statul major al armatei americane din Washington DC, din Irak si Afganistan, este bine introdusa, fiind pregatita in araba, in mediile din Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Nigeria, Uzbekistan si alte tari orientale si cunoaste cu precizie abordarile europene si americane ale functionarii statelor. Din aceste considerente, ca si din altele tinand de calitatea analizei, cartea eminentei jurnaliste este un text ce procura satisfactii, inclusiv literare, si furnizeaza argumente de care nu se va mai putea face abstractie. Asupra lor vreau sa concentrez atentia.

Volumul Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security (W.W.Norton & Company, New York, London, 2015) este, inainte de toate, o foarte cultivata abordare a cleptocratiei. Autoarea stapaneste ceea ce s-a scris in cultura europeana despre conduita celor care intra in roluri publice. Ea stapaneste si ceea ce au scris exponenti de vaza ai culturii arabe clasice. Intra in atentie, in orice caz, Nizam al Mulk, care a accentuat, intr-o Carte despre guvernare (in jurul anului 1090), importanta justitiei in relatia dintre cei care conduc si supusi, si popularul Al Gazali, cu Cartea sfatului pentru regi (finalul secolului al XI-lea), in care se spune ca nimic nu este mai daunator pentru supusi si pentru rege decat inaccesibilitatea acestuia din urma si ignorarea celor dintai si ca, fara administrarea corespunzatoare a justitiei, nici o organizare nu supravietuieste. Cartea Hotii statului. De ce ameninta coruptia securitatea globala, ca sa traducem graitorul titlu dat de Sarah Chayes opusului sau, prezinta ingenios texte din autori clasicizati in materie de prevenire a coruptiei si fapte din realitatile de astazi, puse in oglinda.

Cartea debuteaza cu analiza, pe baza de fapte istorice, a ceea ce s-a petrecut in Afganistan, Maroc, Algeria, Egipt, Tunisia, Uzbekistan, Nigeria, dar incepe sa se semnaleze in Irlanda si Islanda si nu este strain altor tari. Sunt, din capul locului, fapte reperabile empiric. In Afganistan, de pilda, functionarul elibereaza certificate de deces abia dupa ce primeste bacsis. Fratele presedintelui tarii vinde bunuri si servicii ale statului si aduna bogatie. Ramane mereu o diferenta intre „decontarea afgana", care inseamna ascunderea unor sume in platile ce se opereaza, si „decontul occidental", in care orice suma trebuie justificata. Banii care se pun la dispozitie pentru reconstructie, din strainatate, ajung disproportionat in buzunarele celor care ii impart, iar sarmanii ajung sa plateasca, direct sau indirect, din buzunarul propriu, pentru dezvoltare. Chiar cei care trec in ochii asistentei externe drept parteneri, fiind la rigoare „alesi" de cei de la fata locului, comit acte cleptocratice. In unele tari, „beneficiile" se impart intre „contributori" externi si coruptibili interni, deveniti tacit complici.

Fenomenul cleptocratiei a ajuns atat de dezvoltat, incat cetatenii isi reorienteaza optiunile de la entuziasmul pentru schimbare, spre detasare dezamagita si chiar spre sustinerea extremismului. Sarah Chayes vorbeste de „legatura dintre cleptocratie si extremismul religios violent", pe care Afganistanul o etaleaza din plin, dar care este un „fenomen global" (p.66). Jurnalista americana identifica retroactiv o mutatie in strategia „clicilor conducatoare" la sfarsitul anilor 90: acestea si-au dat seama ca isi asigura mai bine pozitiile cu mijloacele economiei de piata si ale schimburilor libere si, desigur, „canibalizand functiile statului". Liberalizarea au convertit-o intr-un mijloc de extorcare de resurse si, in fond, de dominatie. S-a imbratisat deviza privatizarii economiei, s-a continuat cu ocuparea functiilor cheie in stat si s-a ajuns la folosirea lor abuziva, in interes privat. In Egipt, s-a trecut, sub presiunea protestelor, de la „cleptocratia civila", la Fratii Musulmani, dar populatia si-a dat repede seama ca urmeaza o „cleptocratie religioasa", incat a intors spatele si acestora (p.89). In Tunisia, nu doar „coruptia mare", ci si cea „mica (petty corruption)" au inflorit - bacsisuri pentru orice serviciu, cat de mic sau mare (p.97). In Uzbekistan, educatia, ingrijirea sanatatii, accesul la servicii si bunuri au presupus bacsisuri la tot pasul (p.111). In Nigeria, sunt in plina expansiune cleptocratia si cresterea extremismului, populatia fiind chemata astfel sa aleaga intre „elitele corupte" si „extremismul religios" (p.134). Aproape in fiecare dintre tarile afectate de cleptocratie, sotii, fii si fiice, frati si surori ale varfurilor, cu un cuvant, familii ale liderilor de diferite nivele, sunt aduse in viata statului si a institutiilor sale pentru a se ocupa de acumulari de resurse, preluand functii de reprezentare si coordonare.

„Primavara araba", atat de discutata, ne spune Sarah Chayes, a fost, de fapt, revolta unei populatii lasata prada extinderii cleptocratiei, care voia „demnitate, justitie sociala si democratie substantiva". Nu atat cresterea populatiei si saracia au scos oamenii in strada, cum s-a spus la repezeala si de la mare distanta de evenimente, cat „saracia in combinatie cu injustitia", saracia celor mai multi si ostentativa acumulare de bani, bunuri si privilegii la „clicile conducatoare" (p.70). Una dintre tezele cartii este, de altfel, aceea ca talibanii, desigur, dar si oponentii acestora pretind cetatenilor bani si avantaje pentru servicii publice, incat afganii, spre exemplu, ii privesc astazi cu repulsie si pe unii si pe ceilalti (p.30). Aceasta polarizare se repeta, din nefericire, de la un stat lovit de cleptocratie la altul. Iar pe acest fundal, extremismul religios violent reuseste in buna masura sa atraga sprijinitori si actori si sa ameninte lumea.
Cartea decanteaza erori strategice ale Vestului si nevoia unei alte abordari a tarilor in curs de dezvoltare, precum si nevoia unei reconsiderari a evantaiului de mijloace de combatere a terorismului. Sarah Chayes pledeaza pentru schimbarea strategiei occidentale fata de democratiile emergente, care a devenit necesara. Teoreticieni din Ungaria si Bulgaria au spus-o, de altfel, raspicat, cu un deceniu in urma. S-a comis, argumenteaza Sarah Chayes, „eroarea clasica" (p.24) constand in aceea ca Vestul s-a adresat unor anumite persoane si grupuri din tarile pe care voia sa le sprijine, persoane si grupuri pe care le-a luat in brate, si de fapt, a intretinut prea putin contactul cu restul societatii. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele si aspiratiile populatiilor" (p.33), ei multumindu-se sa aplice optica lor legitimista de acasa, conform careia cel „ales", indiferent cum a fost ales, este reprezentantul autentic, cu care se cuvine tratat. Pe acest fundal, persoanele si grupurile ajunse la conducere se ingrijesc sa spuna Vestului ceea ce vrea sa auda si dezvolta in fapt o coruptie care face ca pana si cetatenii care au imbratisat schimbarile democratice sa se distanteze de democratiile dubioase din fata ochilor. Pe de alta parte, „in pofida a mii de profesionisti ai serviciilor secrete..., fara sa mai vorbim de sute de diplomati si practicieni ai dezvoltarii, comunitatea internationala nu stie aproape nimic util despre oficialii guvernamentali sau contractorii locali cu care are de a face" (p.45). S-a creat o situatie istorica in care state intregi sunt macinate si slabite „datorita imprejurarii ca modelul de actiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei tari. Dar este remarcabil de eficace in atingerea obiectivului sau: imbogatirea clicii conducatoare" (p.63).

Cetatenii statelor lovite de cleptocratie, in orice caz, sint prinsi in alternativa „abuzurilor unui guvern pradalnic si violentele extremistilor care pretind ca il combat" (p.41). Acum avem „evidenta coplesitoare ca liberalizarea pietei, privatizarea si programele de ajustare structurala impuse de Vest tarilor in curs de dezvoltare in anii 1990 au ajutat adesea la catalizarea retelelor cleptocratice - si au putut exacerba coruptia in fapt, nu sa o reduca...." (p.148). De aceea, combaterea armata a terorismului va trebui intregita neintarziat cu o adresare a oficialilor din diferite tari nu atat catre „clicile corupte", cat catre „populatii" (p.155), a caror nemultumire generata de derapajele cleptocratice va trebui luata in seama. Nu este vorba de a simplifica nepermis problema. „Aceasta carte a accentuat asupra coruptiei acute nu pentru ca aceasta ar fi singura conducatoare (de insurgenta, extremism religios, terorism NM), ci intrucat este una dintre cele larg subapreciate. Interactiunea dintre guvernanta cleptocratica si alti factori sporeste probabilitatea unui eveniment de securitate internationala la un moment dat" (p.187). Impactul acestei guvernante nu este de neglijat.

Pentru a preveni noi explozii ale extremismului, Sarah Chayes propune „remedii". Acestea constau din corecturi cuprinzatoare ale abordarii dominante astazi: deschiderea discutiei sefilor principalelor state donatoare pe tema combaterii coruptiei cu sefii altor state si incurajarea acestora sa-si asume opinia proprie; orientarea serviciilor de informatii spre cunoasterea evaluarilor cetatenilor; reorientarea diplomatilor spre populatia tarilor gazda; monitorizarea tranzactiilor financiare suspectate de spalare de bani; incurajarea celor care dau mita sa-i dezvaluie pe cei care cer mita; lamurirea felului de operare al retelelor cleptocratice; incurajarea guvernelor sa nu astepte interventia militara straina, ci sa opereze din proprie initiativa contra cleptocratiei; considerarea investitiilor sub aspectul evitarii acoperirii retelelor cleptocratice; stimularea opiniei cetatenesti. Toate acestea compun, impreuna, o noua abordare a tarilor in curs de dezvoltare si a democratiilor emergente.

Dintr-o asemenea analiza sunt de tras multe concluzii, pe langa cele ale autoarei insesi. Caci, oricat de mari sunt diferentele intre tari, este de domeniul evidentei ca unele fapte dintre cele mentionate de Sarah Chayes nu se petrec doar in tarile pe care le citeaza. Chiar simpla enumerare de mai sus a faptelor empiric reperabile, pe care s-a construit teza cartii Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, suna a ceva ce nu surprinde, fiind familiar in multe locuri.

Daca, asa cum spune o maxima europeana si neeuropeana, deloc invechita, anume, ca nu este ingaduit ca intr-un rol public, oricare ar fi el, sa te ocupi de altceva decat de satisfacerea pretentiilor legate de rol, atunci trebuie trase consecinte. Impresia creata de democratia neoliberala ca se poate face orice, iar democratia ramane democratie, este falsa. Democratia nu dureaza, daca continua abuzarea de facto a institutiilor si coruptia.

Daca tari care dau tonul in lume, precum SUA si China, atrag atentia, atunci este cazul ca si ceilalti sa ia in serios combaterea coruptiei. Nu in forma „justitiei televizate" si a „condamnarilor pentru raportare" din zilele noastre, ci ca actiune de recuperare din capul locului a prejudiciilor si apoi de asanare a societatii. O asanare in care conteaza nu doar „marea coruptie", ci si „mica coruptie", nu doar „coruptia punctuala", ci si „coruptia sistematica", nu doar „coruptia cu efecte circumscrise", ci si „coruptia cu efecte durabile". In definitiv, este oare mai mic prejudiciul adus de promovarea cleptocratica a unui ales intr-un parlament, a unui universitar, a unui consilier, a unui „sef", decit prejudiciul unuia care fura un milion de euro? Este mai mic, asadar, efectul malformarii criteriilor prin promovarea cinica de acoliti si rude, decat bacsisul unei moase sau al unui ospatar, de care se face caz in mod ipocrit?

Spre a intampina o obiectie falsa, ce trece, din nefericire, ca argument pentru naivi, este de precizat, desigur, ca nu este vorba de a impiedica pe cineva sa fie ceea ce doreste. Dar alegerea sau desemnarea oricarei persoane in functii publice ar trebui sa treaca prin reglementari de concursuri care exclud coruptia, cum sunt cele din tari precum Germania, Franta, Marea Britanie. Concursurile ar trebui dezlegate complet de protectori, parinti, intervenienti indatorati unora sau altora si securizate contra ingerintelor de acest fel prin mecanisme institutionale si, pina la urma, prin descurajari corespunzatoare.

Daca s-au aplicat strategii ce nu au dat rezultate, ce trebuiesc acum inlocuite, nu iese cumva din nou in relief chestiunea selectiei celor care iau deciziile, in definitiv, a capacitatii lor de a-si elabora viziunea sau de a-si asocia pe cei care le-o pot oferi? Este limpede ca intr-o lume ce nu se mai incadreaza in taxonomiile de acum treizeci de ani, o lume in care se traieste infruntand asprimile riscurilor, o lume care pretinde solutii inovative la fiecare pas, calibrul celor care iau decizii este hotarator. Nu exista sansa dezvoltarii fara oameni care concureaza pentru functii publice, dar care o fac pentru ca au ceva de propus celorlalti, mult peste curenta administrare. Nu ocuparea functiilor ar trebui sa primeze, ci pregatirea si anvergura celor care o incearca.
In sfarsit, daca s-a ajuns la canibalizarea functiilor statului, atunci, prin contrast, intrebarea pusa de John Rawls - „Cum ar trebui organizata societatea ca sa merite sa traiesti in ea?" - aminteste ceva esential. Anume, ca peste toate considerentele cuprinse in declaratii politice, in constitutii si legi, care raman, fireste, importante, trebuie mereu interogat: Ce se produce in societatea respectiva? Unde merg resursele? Ce s-a intamplat, in fapt, cu libertatile si drepturile? Este interesul public o valoare? Iar aceste intrebari trebuie puse macar din considerentul ca oamenii de oriunde vor sa traiasca, fireste, in bunastare, dar in state care functioneaza respectand drepturi, libertati si demnitatea fiecaruia si in societati in care justitia (dreptatea) nu este doar proclamata si celebrata la simpozioane, ci forma de viata.

Bookmark and Share
Tipareste acest articol
O noua aparitie editoriala - Elena Chirita
STEFAN CUCU - „EMBLEMATIC FILOLOG CLASIC ROMÂN DE AZI”
Coperta Carte - Elena Chirita
Elena Chirita - Cum vorbim in public
Madalina Corina Diaconu
Madalina Corina Diaconu
Lazar Ladariu –„Secunda de pamânt”
HOLOCAUST. Destine la rascruce
Elena Chirita - POLITICA SI DIPLOMATIE - interviuri
Mariana Cristescu - Trandafirii desertului
Pentru Credinta, Neam si Tara de Lazar Ladariu si Mariana Cristescu
Locations of visitors to this page